Ce este predica?

PREDICÄ‚, predic, vb. 1. (intr.): a prezenta, explicând (în biserică), un text biblic, un fapt religios, extrăgând din ele o învăÅ£ătură morală; (p. ext.) a educa, a instrui po­porul prin cuvântări religioase ÅŸi morale: „preotul predică Evanghelia”; (iron.) „Nu poate un popă să vorbească ÅŸi să nu predice” (Agîrbiceanu); expr. A predica în deÅŸert (sau în pustiu) = a da sfaturi cuiva care nu le ascultă, nu le urmează; a vorbi degeaba; 2 (tr.) a recomanda ceva cu insistenÅ£ă; a îndemna la...; a răspândi, a propaga idei, concepÅ£ii etc.; a propovădui: „[VeneÅ£ienii] predicau în lume, cu lacrimi, război sfânt” (Sadoveanu); ai predicat cumpătarea(Din lat. praedicare,it. predicare).²

CE ESTEPREDICA CREÅžTINÄ‚? CARE ESTE SCOPUL EI?

„Dovadă că a fost auzit Cuvântul lui Dumnezeu, că a fost primit ÅŸi înÅ£eles, este predica, legată organic de citirea Scripturii ÅŸi care, în Biserica primară, era reprezentată prin Sinaxar – act liturgic esenÅ£ial. Acest act este automărturia Sfântului Duh, Care trăieÅŸte în Biserică ÅŸi o propovăduieÅŸte la tot Adevărul (In 16, 13)”³. ÎnÅ£elegem, aÅŸadar, că predica este unul dintre mijloacele de slujire a credinÅ£ei creÅŸtine ca drept ÅŸi obligaÅ£ie în lu­crarea sacerdotală, aceasta neînsemnând o simplă explicare a celor citite sau o expune­re a cunoÅŸtinÅ£elor teologice, ci predica Evangheliei înseÅŸi, iar grija preotului pen­tru predică se contopeÅŸte cu îndatorirea sa de a lucra pentru mântuirea păstoriÅ£ilor, care nu pot merge pe calea mântuirii fără ascul­tarea cuvântului lui Dumnezeu „viu ÅŸi lucră­tor” (Evr. 4, 12; Ier. 23, 29). CunoaÅŸterea lui Dumnezeu ÅŸi dobândirea vieÅ£ii veÅŸnice se fac, deci, prin cuvânt.

CUM APARE PREDICA ÎN BISERICÄ‚?

Mântuitorul Iisus Hristos, ÎnvăÅ£ătorul desăvârÅŸit, trimite pe SfinÅ£ii Săi Apostoli la propovăduire: „AÅŸa cum M-a trimis pe Mine Tatăl, tot aÅŸa ÅŸi Eu vă trimit pe voi” (In 20, 21), poruncindu-le după Învierea Sa: „Drept aceea, mergând, învăÅ£aÅ£i toate neamurile” (Mt 28, 19). „Åži a dat pe unii ca să fie apostoli, pe alÅ£ii proroci, pe alÅ£ii evangheliÅŸti, pe alÅ£ii păstori ÅŸi învăÅ£ători” (Efes. 4, 11).

În ziua Cincizecimii, Sfântul Apostol Petru a rostit cea dintâi predică creÅŸtină, care a avut un efect atât de mare, încât toÅ£i cei care ascultau „au fost pătrunÅŸi la ini­mă” (FA 2, 37), „au primit cuvântul lui ÅŸi s-au botezat” (41).

Sfântul Luca ne încredinÅ£ează că el ÅŸi-a scris Evanghelia având ca temei fap­tele pe care „le-au lăsat cei ce le-au văzut la început ÅŸi au fost slujitori ai Cuvântului” (Lc 1, 2), iar Sfântul Apostol Pavel îl în­deamnă pe ucenicul său Timotei, hiroto­nit episcop în Efes: „propovăduieÅŸte cu­vântul, stăruie cu timp ÅŸi fără timp” (2 Tim. 4, 2), luând ca martor ÅŸi judecător pe ÎnsuÅŸi Domnul Iisus în îndeplinirea acestei îndatoriri sacerdotale.

SFINÅ¢I PÄ‚RINÅ¢I, MODELE DE PREDICATORI

Secolele IV-V pot fi considerate cea mai înfloritoare epocă a predicii în Răsărit, perioadă marcantă a instituÅ£iei catehumenatului. Exemple ale activităÅ£ii predicato- riale, destinată mai ales catehumenilor, sunt HexaimeronulSfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, ÅŸi Catehezele mistagogiceale Sfântului Chiril al Ierusalimului.

Ca mari predicatori ai Bisericii nu pu­tem să nu îi amintim pe Sfântul Ioan Gură de Aur, ce nu cunoÅŸtea răgaz în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, predi­când de mai multe ori pe zi, dar ÅŸi pe Sfântul Grigorie Teologul, care, atunci când urma să fie exilat, auzea strigătele poporului că li se ia credinÅ£a în Sfânta Treime pe care el le-o sădise în suflete.

De notat este ÅŸi îndemnul Sfântului Vasile cel Mare către ascultătorii săi, de a împărtăÅŸi din această hrană duhovniceas­că ÅŸi celor de acasă.

EVOLUÅ¢IA ÎN TIMP A PREDICII. CARE ESTE MOMENTUL PREDICÄ‚RII?

Treptat, putem observa că „s-a impus obiceiul ca Sfânta Liturghie (ca să nu mai vorbim nimic de celelalte servicii divine) să se Å£ină regulat fără predică, la această evoluÅ£ie a contribuit ÅŸi faptul că eveni­mentele mântuitoare erau actualizate în mod sensibil atât în iconografie, cât ÅŸi în Liturghie. La aceasta a contribuit apoi ÅŸi poezia imnografică, ce a preluat o parte din funcÅ£iile predicii”⁴.

Începând din secolele XVIII-XIX, s-a încercat ca toÅ£i preoÅ£ii să fie impulsionaÅ£i ÅŸi chiar constrânÅŸi să predice duminica (avem aici exemplul Episcopului de Tambov, [Sfântul] Teofan [devenit ulteri­or Zăvorâtul], care îi administra preotului ce nu a predicat de o jumătate de an o amen­dă de ÅŸase ruble de argint ÅŸi o notificare a neglijenÅ£ei sale în buletinul eparhial)⁵.

În vechime, predica era Å£inută după ce se citea Evanghelia. AcelaÅŸi model era aplicat ÅŸi în sinagogi, după cum sugerea­ză momentul în care Mântuitorul citeÅŸte pericopa de la Isaia „Duhul Domnului este peste Mine...”, ÅŸi apoi începe să le „grăias­că lor...” (Lc 4, 16-27).

Se observă astăzi că, în general, pre­dica se Å£ine la vremea Chinonicului sau după ce preotul a făcut otpustul, probabil din motive practice (pentru că în timpul citirii pericopei evanghelice nu sunt prezenÅ£i toÅ£i credincioÅŸii sau pentru ca la sfârÅŸitul slujbei copiii, pentru care predi­ca ar putea fi prea lungă, să poată părăsi biserica)... Dar, dacă am avea parte în per­manenÅ£ă de o predică bună, în care să se simtă glasul viu al Bisericii, cu siguranÅ£ă credincioÅŸii ar face tot posibilul să nu lip­sească de la ea, mai ales atunci când are loc după citirea Evangheliei.

CARE TREBUIE SÄ‚ FIE CONÅ¢INUTUL PREDICII?

Spre deosebire de cuvântările lumii laice, buna-vestire bisericească se săvâr­ÅŸeÅŸte ca o mărturie despre Domnul Iisus, prin Duhul Sfânt (1 In 5, 6), ca o propo- văduire a ÎnÅ£elepciunii „lui Dumnezeu cea tainică, ascunsă” (1Cor. 2, 7), aÅŸa cum deosebit explică Sfântul Apostol Pavel celor din Corint: „Åži eu, fraÅ£ilor, când am venit la voi ÅŸi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cu­vântător sau ca înÅ£elept. Căci am judecat să nu ÅŸtiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, ÅŸi pe Acesta răstignit. Åži eu în­tru slăbiciune ÅŸi cu frică ÅŸi cu cutremur mare am fost la voi. Iar cuvântul meu ÅŸi propovăduirea mea nu stăteau în cuvin­te de înduplecare ale înÅ£elepciunii ome­neÅŸti, ci în adeverirea Duhului ÅŸi a pute­rii, pentru ca credinÅ£a voastră să nu fie în înÅ£elepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 2, 1-5).

CONDIÅ¢IILE UNEI PREDICI ÎMBUNÄ‚TÄ‚Å¢ITE

Există însă ÅŸi condiÅ£ii duhovniceÅŸti pen­tru ca preotul să poată ajunge la inima credincioÅŸilor ÅŸi să le îndrepte sufletele spre pocăinÅ£ă: viaÅ£a sa morală (am putea adău­ga ÅŸi a familiei sale), rugăciunea personală, cunoaÅŸterea profundă a Sfintei Scripturi, a Canoanelor ÅŸi a PărinÅ£ilor BisericeÅŸti, pre­cum ÅŸi o vastă cultură generală. „Pregătirea noastră nu trebuie făcută numai în vederea unui singur fel de luptă”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur în cartea a IV-a tratatului său Despre preoÅ£ie,„deoarece ÅŸi tactica (războ­iul) inamicilor noÅŸtri este tot aÅŸa de varia­tă, pe cât sunt ei de feluriÅ£i”.

Dar slujirea preotului nu poate fi rea­lizată fară slujirea credincioÅŸilor. „Slujirea proistosului e propovăduire ÅŸi învăÅ£ătură. Poporul lui Dumnezeu slujeÅŸte primind această învăÅ£ătură. Ambele slujiri sunt însă de la Duhul Sfânt, ambele se săvârÅŸesc de El ÅŸi întru El. A primi ÅŸi a vesti Adevărul nu e posibil fără darul Duhului Sfânt, iar acest dar este dat întregii Adunări... În ve­chime, la propovăduirea proistosului adu­narea răspundea cu solemnul «Amin», mărturisind prin aceasta că a primit cu­vântul, pecetluind unitatea sa în Duh cu proistosul.”⁶

ÎN LOC DE CONCLUZII

„ÎmpărăÅ£ia cerurilor este asemenea grăuntelui de muÅŸtar [... ] care este mai mic decât toate seminÅ£ele, dar când a cres­cut [... ] se face pom, încât vin păsările ce­rului ÅŸi se sălăÅŸluiesc în ramurile lui” (Mt 13, 31-32).⁷ Fiind evidentă legătura din­tre citirea Scripturii ÅŸi propovăduire, pe de o parte, ÅŸi aducerea darurilor euharis- tice, pe de altă parte, nu trebuie să uităm niciodată că „oricât de elocventă ar fi pre­dica, relatarea Cuvântului dumnezeiesc ar rămâne incompletă fără săvârÅŸirea Tainei Euharistice”⁸.

Dacă preoÅ£ii nu se ridică la înălÅ£imea năzuinÅ£elor noastre „să nu-i judecăm, ci mai degrabă să-i ajutăm în misiunea preoÅ£ească ÅŸi să ne rugăm mult pentru ei”⁹ ca Domnul să le dea „cuvânt cu putere multă, spre plinirea Evangheliei iubitului Său Fiu, a Domnului nostru Iisus Hristos”, aÅŸa cum însuÅŸi arhiereul se roagă, binecuvântându-l pe cel care citeÅŸte pericopa evanghelică, în cadrul Sfintei Liturghii.