Ucenicul

În tradiÅ£ia rabinică, se ÅŸtie că în perioada premergătoare războaielormacabeene (secolul al II-lea d.Hr.), ca răspuns la încercarea de înfiinÅ£are a ÅŸcolilor de filozofie greacăla Ierusalim (cf. 1 Mac 1, 16 ; 2 Mac 4, 9-12), apare în iudaism „ÅŸcoala” sau „institutul” lui Rabbi. Cuvântul ×¨Ö·×‘Ö´Ö¼×™(rabî) este un derivat al adjectivului ×¨Ö·×‘(rab) – „mare” – ÅŸi are sensul literalde „marele meu (învăÅ£ător)”.În comunitatea iudeo-elenistică, el corespunde termenului grec de διδá½±σκαλος–„învăÅ£ător”. Cel care frecventa ÅŸcoala unui Rabbi era numit ×ªÖ¼Ö·×œÖ°×žÖ´×™×“(taḻmîḏ), de la verbul ebraic ×œÖ¸×žÖ·×“(lāmad).

La ÅŸcoala unui Rabbi (numită apoi „ÅŸcoală rabinică”) se putea studia nu doar Legea scrisă mozaică, ci ÅŸi cea orală, cunoscută sub numele de „datina bătrânilor” (cf. Mc 7, 3-5; Mt 15, 2). Frecventarea ÅŸcolii presupunea din partea ucenicului un efort intelectual ÅŸi o lungă perioadă de pregătire. Doar astfel el putea să devină la rândul său un „înÅ£elept” sau un „rabbi”, putând apoi să înveÅ£e pe alÅ£ii ÅŸi să fondeze propria ÅŸcoală. Potrivit literaturii rabinice, au existat în vechime diverse ÅŸcoli ale rabinilor ÅŸi ale ucenicilor acestora ce purtau numele de „case” (cele mai renumite au fost „casa lui Hillel” ÅŸi „casa lui Șammai”), aflate adesea în contradicÅ£ie.

În ÅŸcolile rabinice, asemeni ÅŸcolilor de filozofie din Grecia antică, se preda mai mult oral: dascălulrepeta de mai multe ori în faÅ£a elevilor, din memorie, textul Legii mozaice. AceeaÅŸi metodă de predare era folosită ÅŸi în transmiterea interpretărilor, comentariilor scripturistice sau maximelor morale, doar că acestea erau concentrate pe cât posibil în formule sintetice. Pentru a facilita învăÅ£area mnemonică, un Rabbi nu doar rostea textul cu voce tare, ci folosea ÅŸi recitarea cântată. Cât despre „ucenic”, acesta se folosea în principiu de două metode de învăÅ£are: ascultarea ÅŸi observarea. Pe de o parte, el asculta ÅŸi înregistra toate cuvintele maestrului ÅŸi ale elevilor mai de seamă, punea întrebări, iar cu timpul participa la discuÅ£ii. Pe de altă parte, el observa ÅŸi urmărea gesturile învăÅ£ătorului, încercând să le imite. Descrierea diverselor metode de predare ÅŸi învăÅ£are practicate în ÅŸcolile rabinice, colecÅ£ionate mult mai târziu în Talmud, transmit nu doar cuvintele, ci ÅŸi exemplele practice folosite de un Rabbi. Apostolul Pavel a fost ÅŸi el format prin aceste metode la ÅŸcoala lui Gamaliel, un învăÅ£ător de Lege vestit ÅŸi „cinstit de tot poporul” (cf. FA 5, 34; 22, 3; Gal 1, 14).

În Noul Testament, cuvântul μαθητής se întâlneÅŸte de 233 de ori în cele patru Evanghelii (72 în Mt; 46 în Mc; 37 în Lc; 78 în In) ÅŸi de 28 de ori în Faptele Apostolilor (dintre care o dată la feminin, în FA 9, 36: μαθήτρια). Cât priveÅŸte verbul corespondent, μαθητεύω (a fi ucenic, a învăÅ£a, a se instrui), acesta se găseÅŸte doar de trei ori în Evanghelia după Matei (Mt 13, 52; 27, 57; 28, 19) ÅŸi o dată în Faptele Apostolilor (FA 14, 21).

Acest cuvânt este folosit în cele patru Evanghelii pentru a-i indica în mod special pe cei care L-au considerat ÅŸi acceptat ca ÎnvăÅ£ător al lor pe Iisus Hristos.Cu acest termen se identifica atât mulÅ£imea care-L urma pe Iisus: „mulÅ£ime multă de ucenici ai Săi” (Lc 6, 17), „toată mulÅ£imea ucenicilor” (Lc 19, 37), cât ÅŸi un grup mai restrâns: „A ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli” (Lc 6, 13).

Chiar dacă nu a fost un „rabbi” în sensul tradiÅ£iei evocate mai sus, Iisus Hristos învăÅ£a ÅŸi discuta în sinagogi (cf. Mc 1, 21-28; 6, 29; Mt 4, 23; 9, 35; 12, 9-14) ÅŸi în Templul din Ierusalim (cf. Mc 11, 27-12, 44). El a fost considerat de mulÅ£ime un învăÅ£ător al Legii, fiind solicitat să răspundă nu doar problemelor religioase, ci ÅŸi celor juridice ale conaÅ£ionalilor Săi (cf. Lc 12, 13-15).

În Faptele Apostolilor, cei care credeau în Iisus Hristos, fie că L-au cunoscut sau nu în timpul vieÅ£ii Sale pământeÅŸti, primesc denumirea de „ucenici”. Astfel, după Cincizecime, termenul „ucenic” devine sinonim cu „cel ce urmează calea Domnului” (FA 18, 25), atât cu referire la membrii unei comunităÅ£i, cât ÅŸi cu privire la persoane individuale. În anumite versete, „ucenicii” sunt identificaÅ£i ÅŸi cu alÅ£i termeni: „sfinÅ£ii” (FA 9, 41), „creÅŸtinii” (FA 11, 26) sau, simplu, „fraÅ£ii” (FA 11, 29; 15, 7-10; 21, 4-7). Probabil că pentru autorul Faptelor Apostolilor termenul de „ucenic” îi indica pe toÅ£i cei care credeau în Iisus Hristos, de origine ebraică sau păgână, în timp ce „sfinÅ£ii”, „creÅŸtinii” sau „fraÅ£ii” erau membrii cu autoritate sau ocupând o anumită funcÅ£ie în Biserica primară (cf. FA 1, 15; 9, 13). Tot în Faptele Apostolilor, „ucenic” este folosit ÅŸi pentru a-i desemna pe însoÅ£itorii lui Saul (viitorul Apostol Pavel) pe când acesta se găsea în Damasc: „Åži luându-l ucenicii lui noaptea, l-au coborât peste zid, lăsându-l jos într-un coÅŸ” (FA9, 25).

Potrivit Sfintelor Evanghelii, Iisus Hristos a chemat să devină ucenici ai Săi oameni de toate felurile, indiferent de situaÅ£ia lor economică, nivelul de cultură, poziÅ£ia socială, caracterul moral sau viaÅ£a religioasă. Printre ei găsim păcătoÅŸi (cf. Lc 8, 2; 19, 1-10), vameÅŸi (cf. Mc 2, 14), drepÅ£i (cf. Lc 23, 50; In 1, 47), zeloÅ£i (cf. Lc 6, 15; FA 1, 13), membri ai sinedriului (cf. In 7, 50), pescari (cf. Mc 1, 16), oameni bogaÅ£i (cf. Mt 27, 57), persoane căsătorite (cf. Mt 8, 14), prostituate (cf. Lc 8, 2) etc. CondiÅ£ia pentru a deveni ucenic era doar aceea de a-L urma ÅŸi de a-i accepta învăÅ£ătura.

Din acest punct de vedere, apar diferenÅ£e importante între ucenicii din ÅŸcolile rabinice ÅŸi cei care-L urmează pe Iisus Hristos. AÅŸa cum se întâmpla ÅŸi în cazul ÅŸcolilor de filozofie greacă, în ÅŸcolile rabinice ucenicul era cel care alegea ÅŸcoala ÅŸi dascălul; în Noul Testament, Mântuitorul este Cel care-ÅŸi alege ucenicii, chemându-i să-L urmeze. Se pare că acest lucru explică de ce verbul μαθητεá½»ω (care în greacă are atât sensul pasiv de „a fi ucenic”, cât ÅŸi sensul activ de „a face ucenici”) se întâlneÅŸte doar de patru ori în Noul Testament, referitor la Iisus Hristos (cf. Mt 13, 52; 27, 57) sau la cei trimiÅŸi de El în misiune (cf. Mt 28, 19; FA 14, 21). Chemarea la ucenicie este exprimată în cele patru Evanghelii cu ajutorul verbului á¼€κολουθá½³ω (a urma)ÅŸi al expresiilor á¼”ρχομαι á½€πá½·σω (a merge după) ÅŸi δεῦτε á½€πá½·σω (a veni în urma cuiva). În limba greacă clasică, verbul á¼€κολουθá½³ω are sensul de „a călători împreună cu cineva”, „a însoÅ£i pe cineva”, „a urma cuiva”. A urma învăÅ£ătura lui Iisus ÅŸi astfel a deveni ucenicul Său presupunea însă anumite condiÅ£ii: despărÅ£irea de familie, de bogăÅ£ii, de situaÅ£ia socială etc. (cf. Mt 4, 20-22; Mc 1, 18-20; Lc 5, 11; 14, 26-28), un adevărat act de pocăinÅ£ă ÅŸi de renunÅ£are totală de sine care poate merge până la a purta propria cruce împreună cu Hristos (cf. Mc 8, 34). Mântuitorul adresează invitaÅ£ia de a-L urma ÅŸi a deveni ucenici ai Săi chiar ÅŸi celor care se oferă spontan (cf. Mt 8, 19-22; Lc 9, 57, 59-61), însă aceÅŸtia sunt liberi să refuze, după cum arată cazul tânărului bogat (cf. Mt 19, 21; Mc 10, 21; Lc 18, 23).

În Noul Testament, ucenicii lui Iisus Hristos pot fi repartizaÅ£i în trei grupuri concentrice:

a) În primul rând, un grup larg ce-i cuprinde pe toÅ£i cei care-L urmau de bunăvoie pe Mântuitorul ÅŸi din care fac parte ÅŸi câteva femei (cf. Lc 8, 1-3). Dintre aceÅŸtia, Iisus îi va alege atât pe cei „doisprezece” apostoli (cf. Lc 6,13-17; Mt 8, 21), cât ÅŸi pe „alÅ£i ÅŸaptezeci [ÅŸi doi]” pe care-i va trimite alături de ceidoisprezece să propovăduiască în oraÅŸele ÅŸi satele unde El intenÅ£iona să meargă (cf. Lc 10, 1). O parte Îl vor abandona pe Iisus pe parcursul perioadei de ucenicie (cf. In 6, 64-66), iar alÅ£ii vor prefera, din diverse motive, să rămână ucenici tainici ai Săi, precum Iosif din Arimateea (cf. Mt 27, 57) ÅŸi Nicodim (cf. In 19, 38).

b) Al doilea grup de ucenici este format doar din cei doisprezece „apostoli” care au fost chemaÅ£i personal de către Iisus pentru a-L urma ÅŸi a învăÅ£a la „ÅŸcoala” Sa (cf. Mc 3, 16-19).Numărul doisprezece are o semnificaÅ£ie simbolică, fiind numărul triburilor lui Israel. După ce I-au fost alături Mântuitorului în activitatea Sa publică vreme de trei ani ÅŸi jumătate, înainte de înălÅ£area Sa la cer ei primesc din partea ÎnvăÅ£ătorului misiunea de a deveni la rândul lor învăÅ£ători: „Drept aceea, mergând, învăÅ£aÅ£i toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui ÅŸi al Fiului ÅŸi al Sfântului Duh” (Mt 28, 19).

c) În sfârÅŸit, un cerc restrâns de ucenici format doar din Petru, Iacob ÅŸi Ioan, care Îl însoÅ£esc pe Mântuitorul în anumite momente ale lucrării Sale, cum ar fi Schimbarea la FaÅ£ă (cf. Mt 17, 1-13; Mc 9, 2-13; Lc 9, 28-36), minunea învierii fiicei lui Iair (cf. Mc 5, 37-43; Lc 8, 51-56), rugăciunea din grădina Ghetsimani (cf. Mt 26, 36-46; Mc 14, 33-42). AceÅŸtia trei erau „socotiÅ£i stâlpi” ai Bisericii de Apostolul Pavel (Gal 2, 9).

Indiferent de grup, a fi ucenic al lui Iisus Hristos presupunea fidelitate absolută faÅ£ă de El, exprimată prin urmarea Lui ÅŸi prin practicarea învăÅ£ăturilor Sale (cf. Mc 8, 34-38; Lc 14, 26-33). Pentru cei doisprezece, mai ales, ucenicia a implicat însăÅŸi abandonarea profesiei ÅŸi a familiei (cf. Mt 19, 27; Mc 10, 28; Lc 18, 29). După Învierea lui Hristos, ei au fost desemnaÅ£i ca trimiÅŸi ai Săi, propovăduind în numele Său Evanghelia la toată făptura (cf. Mt 28, 19). O asemenea atitudine a trecut dincolo de relaÅ£ia normală dintre dascăl ÅŸi ucenic cunoscută până la acea vreme, ceea ce a dat cuvântului „ucenic” un sens nou. Însă toate aceste exigenÅ£e nu se referă doar la cei care au fost primii ucenici ÅŸi care L-au cunoscut personal pe Mântuitorul: ele se adresează creÅŸtinilor din toate timpurile, care prin botez devin „ucenici” ai lui Hristos.