Hristos a înviat

Pastile însă simbolizează mai mult decât atât. Cuvântul „Pessah” înseamnă „trecere”. Evreii au străbătut în mod miraculos Marea Rosie: iată prima „trecere”. Hristos străbate biruitor moartea: „trecerea definitivă.”

Da, Hristos, Dumnezeu în Hristos, nu încetează a străbate prin vieÅ£ile și morÅ£ile noastre. El sade la masa păcătosilor, îi bi­necuvântează pe copii, preschimbă apa în vin când un bărbat și o femeie se iubesc cu adevărat, redă încredere vamesilor și desfrânatelor care se pocăiesc, ne invită să rupem lanÅ£ul istoriei, lanÅ£ul nenorocirii, prin paradoxala dragoste de vrăjmași. Se alătură nouă în tumultul durerilor și bu­curiilor noastre, pentru că împreună cu El să înviem.

Să înviem, sau, după cuvântul Scripturii, să ne sculăm, să ne trezim, adică să devenim vii întru o viaÅ£ă mai tare decât moartea, întru o viaÅ£ă de lumină întocmai unui pârâias de munte într-o zi cu soare. Lumină pe care une­ori o presimÅ£im privind o fiinÅ£ă dragă, sau o vedem atunci când înfloresc migdalii, sau la sfârsitul iernii când pajistile se acoperă cu nar­cise. Åži aceasta este o explozie de frumuseÅ£e. Însă această frumuseÅ£e este vremelnică, pe când învierea lui Hristos este definitivă, ase­menea si a noastră înviere: prin botez si împărtăsanie, prin cuvântul Fericirilor, Hristos ne cheamă să ne împărtăsim de o dragoste care nu mai cunoaste amestec cu ura, ne chea­mă spre o viaÅ£ă care nu se mai întrepătrunde cu moartea, iar Apocalipsa ne spune că în Cetatea cea vesnică, pe malurile Fluviului vieÅ£ii, nu există o lună, nu există o zi în care să nu înflorească narcisele si migdalii (Nu cre­dea oare Master Eckhart că, în Hristos, tran­dafirul de iunie înfloreste în plin ianuarie?)

Desigur, noi îmbătrânim, deseori suntem obosiÅ£i, bolnavi, slăbiÅ£i. Aceasta este soarta omului cel din afară. Însă omul lăuntric, omul pascal, freamătă în noi, întocmai fluturelui în crisalida sa. Inima noastră ajunge la bucuria pascală, uneori arde în noi precum cea a apos­tolilor în drumul spre Emaus – aceasta fiind sămânÅ£a trupului nostru intru slavă. În ceea ce priveÅŸte moartea, a noastră sau cea care ne este incă ÅŸi mai greu să ne-o inchipuim, a ce­lor pe care ii iubim, ne-o infăÅ£iÅŸăm, cu sme­rită incredere, ca fiind insăÅŸi preschimbată de acum intr-o trecere, intr-o cale a invierii. „Ieri” spunem la Utrenia PaÅŸtilor, „m-am ingropat impreună cu Tine, o Hristoase. Ieri m-am răs­tignit impreună cu Tine. Acum, Mântuitorule, ÎnsuÅ£i mă preaslăveÅŸte intru ÎmpărăÅ£ia Ta.” PaÅŸtile. Adevărata viaÅ£ă vine către noi in măsura in care noi mergem către Hristos. Atunci sufletul devine surâs, emoÅ£ie, dragos­te, tandreÅ£e curată ÅŸi sensibilitate, viaÅ£ă cura­tă. Cel Înviat uneori poate, chiar in pofida noastră, să ne arate capabili de adevărata bu­nătate, atât indelungata ÅŸi răbdătoarea slujire cât ÅŸi, uneori, o simplă vorbă, o simplă privi­re, care vine să salveze pe cineva de la deznă­dejde. Oamenii din zilele noastre adesea su­feră de singurătate – in chiar mijlocul marilor oraÅŸe, până ÅŸi in mijlocul mulÅ£imilor. Fie ca această căldură, comuniunea PaÅŸtilor, să lu­mineze in Biserică ÅŸi, prin ea, in intreaga lume. „Să strălucim de bucurie, spun de asemenea textele liturgice, să ne imbrăÅ£iÅŸăm unul pe al­tul. Să-i numim fraÅ£i chiar ÅŸi pe cei ce ne urăsc. Să iertăm toate pentru Înviere.”

Întreg cosmosul este in plină evoluÅ£ie până in ziua arătării noii zidiri, iar noua zidire se naÅŸte de PaÅŸti, când Hristos cel inviat inau­gurează tainic, sacramental, o nouă eră. Istoria umanităÅ£ii tinde spre unimea Ierusalimului celui de pe urmă unde „toate neamurile iÅŸi vor aduce cinstea ÅŸi slava”, iar acest ultim Ierusalim nu e altul decât trupul lui Hristos, asumând, aducând impreună, prin puterea

Învierii, toate limbile, toate culturile, toate „religiile” ÅŸi, de asemenea, toate „ateismele” in măsura in care acestea nu au incetat ÅŸi nu incetează să se revolte impotriva tuturor ca­ricaturilor lui Dumnezeu. Astăzi, umanitatea se uneÅŸte datorită marilor dislocări, marilor distrugeri. Chiar ÅŸi bisericile, în „trupul” lor sociologic ÅŸi psihologic, sunt atinse de dislo­cări, într-o măsură văzută sau ascunsă. Însă toate acestea vor avea cu siguranÅ£ă un loc in acest straniu dinamism al morÅ£ii-invierii, in acest dinamism pascal. Åži, pentru a preschim­ba toată moartea in inviere, se cer oameni ai nevoinÅ£ei, oameni ai unei viziuni, oameni care nu descurajează ei inÅŸiÅŸi, ci care ii imbărbă- tează ÅŸi pe alÅ£ii, dându-le curaj ÅŸi incredere. Åži de unde oare iÅŸi vor dobândi ei această pu­tere, această dragoste creatoare, dacă nu din Înviere? „Eu sunt Învierea ÅŸi ViaÅ£a”, spune Iisus. AÅŸadar nu este vorba de a aÅŸtepta învierea. Trebuie să o trăim ÅŸi să o facem să tră­iască încă de acum. În ea, în Duhul Sfânt, omul îÅŸi regăseÅŸte chemarea sa de creator zi­dit. „Pentru a rezuma toată întinderea veacu­rilor”, spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul, „unii Å£in de pogorârea lui Dumnezeu către oameni, alÅ£ii de urcuÅŸul oamenilor către Dumnezeu.” La PaÅŸti, în Hristos, Dumnezeu se face deplin arătat omului. Este acum rân­dul oamenilor, în Sfântul Duh, să se desco­pere lui Dumnezeu.

Păcat că nimeni nu i-a putut spune lui Nietzsche:

„Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!”

Olivier Clement