Care este diferenÅ£a dintre icoană si tabloul religios?
publicat in Agenda pastorală pe 5 Martie 2017, 05:39
De multe ori, preoÅ£ii Bisericii sunt puÅŸi în situaÅ£ia de a sfinÅ£i tablouri religioase la rugăminÅ£ile credincioÅŸilor, care le percep ca fiind icoane. De asemenea, intrând în biserici, fie în Å£ara noastră, fie în cele din diaspora, putem observa că înÅŸiÅŸi preoÅ£ii înÅ£eleg foarte diferit iconografia Bisericii Ortodoxe... Care este cauza acestor diverse înÅ£elegeri ÅŸi care este diferenÅ£a dintre icoana ortodoxă ÅŸi tabloul religios?
DiferenÅ£a dintre icoană ÅŸi tabloul religios este dată în primul rând de diferenÅ£a fundamentală dintre viziunea Bisericii Răsăriteane ÅŸi a celei Apusene în ceea ce priveÅŸte înÅ£elegerea artei sacre. Biserica de Răsărit ÅŸi-a fundamentat dogmele despre icoană pornind de la învăÅ£ătura despre Întrupare, în timp ce Biserica Apuseană s-a îndepărtat treptat de esenÅ£a artei sacre, făcând loc imaginii didactice sau alegorice ÅŸi lăsând loc inspiraÅ£iei artistului.
În jurul anului 600, papa Grigore cel Mare a formulat o cunoscută teză potrivit căreia imaginile se adresează în primul rând oamenilor simpli ÅŸi trebuie să fie pentru ei ceea ce sunt cărÅ£ile pentru cei învăÅ£aÅ£i. Aceasta însemna, în primul rând, că funcÅ£ia picturii era de a instrui ÅŸi educa ÅŸi, pentru aceasta, ea trebuia să devină cât mai accesibilă ÅŸi mai uÅŸor de înÅ£eles. Acceptând această teză, trebuie să spunem totuÅŸi că ea a dus cu timpul la edificarea unei picturi realiste, străine Bisericii.
Aproape două veacuri mai târziu, CărÅ£ile caroline (790) formulează poziÅ£ia latinilor faÅ£ă de hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic, separând arta de experienÅ£a Bisericii. Teologii din jurul lui Carol cel Mare considerau de neconceput ÅŸi de neacceptat faptul de a vedea în icoană o cale de mântuire echivalentă cu învăÅ£ătura Evangheliei. Pentru ei imaginile sunt produsul fanteziei artiÅŸtilor. Acestea au fost premizele pentru ca în secolul al XIII-lea artiÅŸtii italieni să înceapă desacralizarea picturii bisericeÅŸti ÅŸi laicizarea ei prin realism ÅŸi umanizare excesivă, desacralizare ce va culmina în perioada RenaÅŸterii ÅŸi în Baroc.
În tot acest timp, Biserica Ortodoxă a rămas fidelă tradiÅ£iei sale iconografice, însă după căderea Constantinopolului (29 mai 1453) această artă, chiar dacă a pierdut din vigoare, întrucât s-au desfiinÅ£at majoritatea ÅŸcolilor iconografice, s-a dezvoltat mai departe în Å£ările ortodoxe, atingând apogeul între sfârÅŸitul secolului al XIV-lea ÅŸi începutul secolului al XVI-lea în Rusia. Culmea e că tot în Rusia au fost importate în arta sacră a Bisercii Ortodoxe ideile RenaÅŸterii, în timpul lui Petru cel Mare (1682-1725)1, fapt care a diluat ÅŸi relativizat percepÅ£ia unor clerici, dar ÅŸi a credincioÅŸilor asupra artei sacre. Astfel, mulÅ£i au ajuns să prefere în locul icoanei bizantine, ce exprimă sfinÅ£enia ÅŸi transfigurarea persoanelor prin Duhul Sfânt, reprezentările realiste, care scot în evidenÅ£ă umanitatea cu toate neajunsurile ei, ba chiar senzualitatea. Intrarea unei astfel de arte în cadrul Bisericii Ortodoxe s-a datorat unei stări de decadenÅ£ă a clericilor ÅŸi a credincioÅŸilor din acele vremuri, iar continuarea ei în prezent exprimă acelaÅŸi lucru...
Pentru a face distincÅ£ia între o icoană ÅŸi un tablou religios, menÅ£ionăm câteva diferenÅ£e:
1. Icoana este un obiect sfânt ce ne înfăÅ£iÅŸează o realitate transfigurată prin harul dumnezeiesc ÅŸi ne pune în legătură cu însăÅŸi persoana reprezentată (Mântuitorul, Maica Domnului, SfinÅ£ii etc.), în timp ce tabloul religios ne prezintă o realitate omenească dezbrăcată de har ÅŸi de lumină, cu trăsături realiste ÅŸi naturale, accentul căzând pe mulÅ£imea detaliilor ÅŸi pe măiestria pictorului.
2. Icoana are ca model pe Mântuitorul Hristos schimbat la faÅ£ă pe Tabor ÅŸi pe sfinÅ£ii care au strălucit, plini fiind de Duhul Sfânt (Å£inând însă cont ÅŸi de trăsăturile fireÅŸti ale persoanelor), în timp ce tabloul religios a decăzut până într-atât încât, pentru pictarea marelor opere de artă apusene, pictorii au folosit cel mai adesea modele vii, care nu au avut de-a a face nici cu realitatea istorică ÅŸi nici cu cea duhovnicească a persoanelor reprezentate (spre exemplu, pentru a o reprezenta pe Maica Domnului, unii pictori au ales ca modele femei de o frumuseÅ£e senzuală, obiect al pasiunii lor, alÅ£ii i-au pictat pe sfinÅ£i în haine ÅŸi împrejurări specifice timpului în care au trăit ei: spre exemplu, Sfântul Gheorghe îmbrăcat în haine de soldat cruciat sau SfinÅ£ii Apostoli ÅŸi Mântuitorul la Cina cea de Taină ca niÅŸte aristocraÅ£i din perioada medievală).
3. Dacă „cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăÅ£iÅŸat în icoană”, în tabloul religios toată cinstea pare să se îndrepte către pictor, întrucât se oglindeÅŸte în opera sa.
4. Icoana este rod al ascezei ÅŸi trăirii personale a iconarului, dar ÅŸi al tradiÅ£iei soborniceÅŸti a Bisericii. Icoana nu este semnată de iconar în semn de smerenie, dar trebuie să poarte numele sfântului reprezentat sau al scenei (accentul căzând din nou pe realitatea duhovnicească), în timp ce majoritatea tablourilor religioase poartă semnătura artistului, din dorinÅ£a pictorului de a-ÅŸi păstra renumele ÅŸi după moarte.
5. Chipurile sfinÅ£ilor din icoană nu sunt pictate tridimensional, ci frontal, pentru a se crea o apropiere între credincios ÅŸi sfânt (acest mod de reprezentare i-a făcut pe unii teologi să spună că nu noi privim icoana, ci sfinÅ£ii din icoană ne privesc pe noi). Chipurile sfinÅ£ilor din tablouri se remarcă prin vigoare ÅŸi corporalitate excesivă, care lasă impresia unei întoarceri a sfântului spre sine, dar ÅŸi a unei imposibilităÅ£i a dialogului (a se vedea Buna Vestire în reprezentările apusene).
6. Icoana nu trebuie să fie stilizată excesiv, astfel încât să ajungă la un stil naiv, dar nici să nu încline prea mult în direcÅ£ia realismului ce se regăseÅŸte în tablourile religioase.
7. AÅŸa cum cântarea la strană trebuie să fie neutră ÅŸi lipsită de sentimentalism pentru a crea un fond comun de rugăciune, la fel ÅŸi icoana trebuie să fie lipsită de senzualism, întrucât aceasta, asemeni cuvântului, este un mod de cunoaÅŸtere a lui Dumnezeu. În tablourile religioase în care sfinÅ£ii sunt prea trupeÅŸti, cu uÅŸurinÅ£ă pot fi observate pasiunile pictorilor, dar ÅŸi defectele omului căzut în păcat2.
8. Adevăratele icoane sunt cele pictate pe lemn, în frescă ori în mozaic. Oricât de frumoase ar fi icoanele ferecate în argint ÅŸi aur (tehnică târzie, de altfel) ori cele pictate pe sticlă, nu reuÅŸesc totuÅŸi să redea în mod potrivit bogăÅ£ia sensurilor teologice propuse de către erminia bizantină. De asemenea, în biserică nu-ÅŸi au locul icoanele lucrate în goblen, Å£esute la război, făcute din seminÅ£e ori din alte materiale, acestea fiind tablouri demne de a fi expuse în muzee ori în casele private, dar nu în biserică, unde toate trebuie să fie într-o unitate.
9. Fără icoane nu se poate săvârÅŸi Dumnezeiasca Liturghie, în timp ce tabloul religios poate să fie prezent sau nu, aÅŸa cum în multe biserici catolice locul picturilor religioase l-au luat statuile.
Note: