Evanghelie, evanghelii, evanghelist (I)

În epoca elenistică, εὐαγγέλιονsau εὐαγγέλια indicau însăşi vestea sau anunţul victoriei militare (cf. Plutarh, Viaţa lui Pompei XLI, 4; Focion XXIII, 6). Termenul capătă în această perioadă şi o conotaţie religioasă, referindu-se la cultul imperial, deoarece împăratul roman era inclus printre zei şi, prin urmare, era venerat în tot Imperiul. Astfel,prin „evanghelie” se desemnau principalele evenimente din viaţa împăratului: naşterea, atingerea maturităţii, instalarea la putere etc. O inscripţie găsită la Priene (în Asia Mică, lângă Milet) şi datând din anul 9 î.Hr. se referă la modificarea denumirilor lunilor şi la întocmirea unui nou calendar care să înceapă cu ziua aniversării naşterii lui Augustus: „ziua de naştere a zeului a fost pentru lume începutul veştilorbune (των εὐανγελίων) venite prin el”. Atât filozoful Filon din Alexandria, cât şi istoricul Iosif Flavius atestăacest nou sens al termenului: ridicarea lui Vespasian la demnitatea de imperator roman face obiectul unei „evanghelii” (cf. Iosif Flavius, Războiul iudaicIV, 618) ce se cuvenea omagiată prin jertfe şi sărbători anuale.Acest sens religios al cuvântului „evanghelie”, potrivit căruia cursul evenimentelor este văzut în legătură cu o persoană excepţională sau o zeitate, era destul de răspândit în vremea Noului Testament.

În Vechiul Testament, termenul εὐαγγέλιονtraduce substantivul ebraic בְּשׂוֹרָה(b^eśôrā^h) sauבְּשׂרָה(b^eśōrā^h), ce desemnează atât „răsplata cuvenită pentru vestirea unei victorii” (2 Rg 4,10; 18, 22), cât şi„vestea bună”, mai ales cea a victoriei militare asupra inamicului (cf. 2 Rg 18, 20; 25; 27; 4 Rg 7, 9). Cât priveşte verbul εὐαγγελίζομαι (a evangheliza), acesta traduce verbul ebraic la forma piel בִּשַּׂר(bissar), folosit de 23 de ori în TM. El are, în general, sensul de „a anunţa o veste bună” (3 Rg 1, 42), cum ar fi cea a naşterii unui fiu (cf. Ier 20, 15). În anumite texte, verbul primeşte însă şi o semnificaţie religioasă, mai ales în cartea profetului Isaia, unde desemnează „vestea cea bună a biruinţei escatologice a lui Dumnezeu” (Is 40, 9; 52, 7; 60, 6; 61, 1). Aceste imagini de speranţă în biruinţa lui Dumnezeu vor fi preluate şi de profeţii Ioil (cf. Ioil 3, 5) şi Naum (cf. Naum 2, 1).

În Noul Testament, cuvântul εὐαγγέλιον este folosit îndeosebi cu sensul religios întâlnit în scrierile atribuite profetului Isaia, păstrând, de asemenea, şi conotaţiile proprii cultului imperial din acea epocă. εὐαγγέλιον este „vestea bună” că făgăduinţa lui Dumnezeu de a răscumpăra poporul lui Israel din păcat s-a împlinit în Fiul Său Iisus Hristos. Această veste de biruinţă a lui Dumnezeu se realizează în şi prin persoana lui Hristos chiar din momentul întrupării, desăvârşindu-se prin moartea şi învierea Sa.

Potrivit analizei lexicale, εὐαγγέλιον se întâlneşte în Noul Testament mai ales în epistolele Apostolului Pavel, în timp ce verbul εὐαγγελίζομαι este utilizat cu precădere de evanghelistul Luca. Dar, dincolo de aspectul cantitativ, este important de urmărit şi distribuţia acestor termeni în diferitele scrieri neotestamentare:

	Mt	Mc	Lc	In	FA	Pavel	Evr	1Pt	Apoc	Total
Sustantiv	4	8	0	0	2	60	0	1	1	76
Verb	1	0	10	0	15	21	2	3	2	54

Astfel se observă, în primul rând, că εὐαγγέλιον este cel mai des folosit de Apostolul Pavel (60 de ori, complet absent însă din Epistola către Evrei). În Epistola către Romani (10 ori), Apostolul Pavel defineşte „Evanghelia lui Dumnezeu” (εὐαγγέλιον θεοῦ) în termeni probabil deja cunoscuţi destinatarilor: ea conţine dubla origine a lui Iisus Hristos, după trup „din sămânţa lui David”, iar după Duhul sfinţeniei „Fiu al lui Dumnezeu prin învierea Sa din morţi” (Rom 1, 1-4). Mesajul „Evangheliei” Apostolului Pavel – numită „Evanghelia mea” în Rom 2, 16 – este centrat pe patima, moartea şi învierea lui Hristos, prin care tot cel ce credese mântuieşte (cf. Rom 1, 16; 1 Tes 1, 5; 1 Cor 15, 1-2). A nu anunţa această veste bună, adică această „Evanghelie”, reprezintăpentru Apostolul Pavel o nenorocire (cf. 1 Cor 9, 16).

După scrierile Apostolului Pavel, cea mai mare frecvenţă a utilizării termenului εὐαγγέλιον se înregistrează în Evanghelia după Marcu. Îl întâlnim aici de 8 ori (inclusiv Mc 16, 15), de 6 ori singur, iar de 2 ori însoţit de un genitiv: „Evanghelia lui Dumnezeu” (Mc 1, 14) şi „Evanghelia lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1, 1). În plus, în 4 cazuri cuvântul „Evanghelie” este subiectul verbului κηρύσσω (a propovădui) la forma activă sau pasivă (cf. Mc 1, 14; 13, 10; 14, 9; 16, 15). Potrivit evanghelistului Marcu, mesajul acestei veşti bune este venirea Împărăţiei lui Dumnezeu; ea este propovăduită de Iisus Hristos prin semne, minuni, învăţături şi parabole.

În Evanghelia după Matei întâlnim din nou asocierea între „Evanghelie” şi verbul „a propovădui”. În cele patru recurenţe, εὐαγγέλιον este de fiecare dată obiectul verbului κηρύσσω, fiind însoţit de un genitiv: „Evanghelia Împărăţiei” (Mt 4, 23; 9, 35; 24, 14) sau de un pronume demonstrativ: „Evanghelia aceasta” (Mt 26, 13). În schimb, în Evanghelia după Luca, εὐαγγέλιον este complet absent, lipsa lui fiind compensată de folosirea sa de două ori în Faptele Apostolilor (cf. FA 15, 7;20, 24) şi de utilizarea frecventă a verbului εὐαγγελίζομαι (25 de ori în Lc şi FA). Chiar dacă evangheliştii Luca şi Matei nu-şi încep scrierile lor ca evanghelistul Marcu, în ansamblu perspectiva evanghelică rămâne aceeaşi: în Evanghelia după Matei, misiunea lui Iisus Hristos este propovăduirea „Evangheliei împărăţiei”, iar în Evanghelia după Luca diversele forme ale verbului „a evangheliza” descriu această misiune (cf. Lc 8, 1; 16, 16). Faptul că aceste două Evanghelii conţin câte două capitole referitoare laepisodul venirii în lume a Mântuitorului Iisus Hristos arată că vestea cea bună începe din momentul zămislirii Sale (cf. Lc 2, 10).

În scrierile atribuite evanghelistului Ioan, εὐαγγέλιον şi εὐαγγελίζομαι lipsesc cu desăvârşire. Această situaţie se întâlneşte şi în celelalte epistole soborniceşti, excepţie făcând doar Întâia Epistolă Sobornicească a Apostolului Petru (1 Pt 4, 17). În Apocalipsă, εὐαγγέλιον se întâlneşte o singură dată (cf. Apoc 14, 6). În Întâia sa Epistolă Sobornicească, evanghelistul Ioan foloseşte de două ori termenul ἀγγελία (vestire, mesaj), termen ce desemna, probabil, ceea ce numim astăzi „Evanghelia după Ioan” (1 In 1, 5; 3, 11). În orice caz, scopul declarat al scrierii Evangheliei este comun tuturor celor patru sinoptici:„Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (In 20, 31).

În ce priveşte folosirea cuvântului „Evanghelie” de către Iisus Hristos, există opinii contradictorii printre exegeţii moderni. Mai exact, se pune întrebarea dacă Iisus Hristos a rostit cuvântul „Evanghelie” atunci când anunţa venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, prezentându-se pe Sine Însuşi ca propovăduitorul şi începătorul acestui episod decisiv din istoria mântuirii, sau totul trebuie pus pe seama redactării târzii în contextul noilor comunităţi creştine? Potrivit Evangheliilor sinoptice, este evident faptul că Iisus Hristos foloseşte acest termen:„După ce Ioan a fost prins, Iisus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu şi zicând: S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc 1, 14-15); „Şi după aceea Iisus umbla prin cetăţi şi prin sate, propovăduind şi binevestind (εὐαγγελιζόμενος) împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 8, 1). Mai mult decât atât, Iisus Hristos, referindu-Se la profeţiile din Isaia – a se vedea Is 61, 1 citat în Mt 11, 4-6 şi Lc 4, 18-22 –, foloseşte verbul εὐαγγελίζομαι pentru a descrie activitatea Sa mântuitoare.

După cum se poate vedea, autorii scrierilor Noului Testament au folosit termenul εὐαγγέλιον atât cu sensul din Vechiul Testament, cât şi cu cel din literatura clasică greacă pentru a anunţa „vestea cea bună” a mântuirii lumii prin întruparea, jertfa şi învierea lui Iisus Hristos. Astfel, cuvântul ce servea pentru a anunţa o victorie sau faptele extraordinare legate de domnia împăratului roman devine termenul-cheie prin care se binevesteşte la toate neamurile evenimentul plin de bucurie al venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu (cf. Mc 16, 15).

În perioada patristică se observă o evoluţie a sensului cuvântului εὐαγγέλιον. Atunci când evanghelistul Marcu îşi începe scrierea sa astfel :„Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1, 1), el nu indică începutul cărţii sale, ci începutul propovăduirii unei veşti bune. În Noul Testament, εὐαγγέλιονnu desemnează niciodată un text sau un gen literar. Abia de la mijlocul secolului al II-lea d.Hr. putem vorbi de folosirea sa cu acest sens. Astfel, în Învăţătura celor doisprezece Apostoli, el desemnează o culegere de învăţături: „Rugaţi-vă Domnului, aşa cum se găseşte în Evanghelie” (VIII, 2), „cum o aveţi în Evanghelie” (XV, 3-4) şi, prin extensie, ajunge să denumeascăun text referitor la viaţa şi activitatea pământească a lui Iisus Hristos (a se vedea Iustin Martirul şi Filozoful, Apologie I, 66; Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor IV, 20, 6; Clement al Alexandriei, Stromate I, 136, 1). Acest înţeles rămâne valabil până astăzi.

Va urma

Prof. Ştefan Munteanu