Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi, (Ioan 1,14)

Naşterea lui Hristos în aceas­tă lume este în egală măsu­ră un fapt istoric, limitat în spaţiu şi timp, şi o realitate veşnică, ca întrupare a Cuvântului lui Dumnezeu, Care a creat omul după chi­pul şi asemănarea Lui. Acest chip al lui Dumnezeu, prezent în fiecare om, cu sau fără ştiinţa lui, fie că e credincios sau nu, nu este un eveniment istoric, care apare în timp şi dispare cu timpul, ci o dimen­siune ontologică constitutivă a fiinţei omeneşti, care reprezintă esenţa persoa­nei sale şi fără de care omul nu ar mai fi om: „Dumnezeu a venit printre noi pen­tru a ne readuce la starea iniţială a creaţiei noastre” (Stareţul Tadei, Pace şi bucurie în Duhul Sfânt).

Fiul lui Dumnezeu S-a născut şi a tră­it în această lume pentru a reface legătu­ra – care a fost ruptă prin păcatul lui Adam – între omul de carne, rob al păca­tului şi sortit morţii – ţărână ce se va în­toarce în ţărână (cf. Fac. 3, 19) – şi omul desăvârşit, fără prihană şi veşnic viu, făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: „Prin Dumnezeu-Omul ni s-a arătat în mod real şi în egală măsură atât desăvârşirea lui Dumnezeu, cât şi omul desăvârşit. (...) Prin Dumnezeu-Cuvântul întrupat în om au pătruns în natura omenească cu totul desăvârşita Înţelepciune dumnezeiască, cu totul desăvârşita Raţiune dumnezeias­că, cu totul desăvârşit Intelect dumneze­iesc. (...) De aceea Dumnezeu-Omul este valoarea primordială, cea mai înaltă, cea mai fundamentală, valoarea supremă a lu­mii omeneşti, (...) cea mai desăvârşită sinteză între natura divină şi cea omeneas­că, între această lume şi lumea de dinco­lo, între fiinţa naturală şi cea supranatura­lă, între dimensiunea cosmică şi cea metafizică, între realitate şi ideal” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.).

Hristos a fost în egală măsură un om ca şi ceilalţi, a cărui naştere, existenţă şi moarte se situează în timpul şi spaţiul aces­tei lumi, şi Omul desăvârşit, fără păcat şi veşnic, aşa cum a fost făcut de Dumnezeu. Astfel, persoana lui Hristos reprezintă mo­delul etern şi ideal al oricărui om şi al în­tregii omeniri: „Hristos a fost, de la înce­putul veacurilor, idealul către care tinde, către care trebuie să tindă omul conform legilor naturii. (...) Întreaga istorie, atât cea a omenirii, cât şi cea a fiecărui individ în parte, nu este altceva decât evoluţia şi năzuinţa către acest scop, lupta pentru acest scop, cucerirea acestui scop. (...) Hristos a pătruns în întregime în omeni­re şi omul năzuieşte să se transfigureze în fiinţa lui Hristos ca în idealul lui. (...) Deci totul depinde de aceasta: Îl acceptăm pe Hristos ca fiind idealul nostru definitiv pe pământ? Cu alte cuvinte, totul depinde de credinţa noastră în Hristos” (F.M. Dostoievski, Meditaţie la moartea soţiei sale, Maria Dimitrievna).

Fără Hristos – „marele şi supremul ide­al al evoluţiei întregii omeniri, care ni s-a arătat nouă în carne şi oase conform legi­lor istoriei noastre” (Dostoievski, ibid.) – omul muritor de unul singur încetează de a mai fi un om, căci el este lipsit de esenţa însăşi a naturii omeneşti, iar „ceea ce nu este esenţă, aceea nu este deloc” (Sf. Grigorie de Nyssa).

Esenţa omului, de care depinde toată existenţa sa, nu este persoana lui pământească, ci legătura vie şi vitală cu Creatorul lui, care i-a dat fiinţa şi viaţa. Omul care a pierdut contactul cu Dumnezeu a pierdut contactul cu propria lui fiinţă. El devine atunci o „fiinţă bolnavă”, „este cuprins de nelinişte şi spaimă şi pierde izvorul adevăratei vieţi”. Astfel încât „doctrina materialistă – inerţie universală şi mecanismul materiei – este doctrina morţii” (F.M. Dostoievski, Socialismul şi creştinismul).

Fără Dumnezeu „omul nu este om” (Dostoievski, ibid.),ceea ce explică eşecurile repetate ale aşa-zisului umanism ateu, care a produs efecte catastrofale în secolul trecut, dând naştere celor mai monstruoa­se dictaturi din istoria omenirii, comunismul stalinist şi doctrina nazistă a rasei superioare. Căci atunci când îşi pierde credinţa în Dumnezeu, omul voieşte să de­vină el însuşi dumnezeu, căzînd în aceeaşi ispită ca Adam – „veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând bi­nele şi răul” (Fac. 3, 5). – pentru a dobândi puterea absolută asu­pra semenilor lui, ambiţie de­mentă ce nu se poate realiza de­cât prin tiranie, teroare şi vărsare de sânge.

Naşterea Fiului lui Dumne­zeu în această lume este o nouă naştere a omului desăvârşit, fără păcat şi veşnic viu, ceea ce nici unul dintre noi nu poate fi fără Dumnezeu: „Acolo unde nu este Dumnezeu, nu este nici omul. Dumnezeu şi omul sunt corelativi precum Tatăl şi copi­lul său” (P. Evdokimov, Vârste­le vieţii duhovniceşti). Prin ur­mare, naşterea pruncului Iisus este adevărata naştere a omului şi a fiecăruia dintre noi: „Dum­nezeu, Care ne-a adus de la nefiinţă la existenţă, este mai degrabă Tatăl nostru decâat cei care ne-au născut şi care au luat de la El şi existenţa, şi capacita­tea de a naşte” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica).

Venirea lui Hristos în lume reface unitatea primordială între creatură şi Creator, între omul trupesc şi Duhul Sfânt, între cer şi pământ, şi între toate elementele materiale şi spirituale ale Creaţiei, con­form Înţelepciunii şi Voinţei lui Dumnezeu, care dă fiinţă şi viaţă la tot ce există: „Hristos este în toate şi în toţi. Contrarul lui? – vi­dul, neantul. El este toată fiinţa. În afara lui: nefiinţa. Dacă Hristos nu este înlăuntrul tău, nu eşti nimic, eşti un cadavru, eşti neant. Fără Hristos, chiar şi universul este un cadavru, neant, nefiinţă” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.).

Naşterea lui Hristos este naşterea vieţii nemuritoare în lumea făpturilor pieritoa- re, naşterea veşniciei în lumea lucrurilor trecătoare. Existenţa omenească a lui Hristos a fost limitată în spaţiu şi timp, dar fiinţa Lui dumnezeiască există în afară de spaţiu şi timp, consubstanţială cu existenţa veşnică, fără început şi fără sfârşit, a Tatălui ceresc: „Când spunem că Fiul este mai îna­inte de toţi vecii, arătăm că naşterea Lui este în afară de timp şi fără început. (...) Căci Dumnezeu fiind în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil, necor­poral, unic, fără de sfârşit, naşte în afară de timp, fără de început, impasibil, inco­ruptibil şi fără de împreunare. Naşterea Lui, cu neputinţă de înţeles, nu are nici în­ceput, nici sfârşit” (Sf. Ioan Damaschin, op. cit.).

Naşterea pruncului Iisus în lumea urmaşilor lui Adam, căzuţi în păcat şi supuşi morţii, este o nouă facere a omului primor­dial, după chipul şi asemănarea lui Dum­nezeu, naşterea Omului-Dumnezeu în toţi cei care urmează calea Mântuitorului nos­tru, Care nu este altul decât Dumnezeu Însuşi: „Dumnezeu, vrând să mântuiască pe om, a venit chiar El pentru asta, chiar El a lucrat mântuirea, fără mijlocirea ni­mănui. S-a născut din Fecioară curată cu trupul, pentru ca noi, corupţi fiind de răutatea diavolului, să putem renaşte cu duhul. S-a făcut pe Sine Fiu al Omu­lui, pentru ca să ne facă pe noi fii ai lui Dumnezeu. A trăit şi S-a trudit pe pă­mânt, pentru ca pe noi, căzuţii, să ne înalţe la cer. S-a obosit şi S-a chinuit, pentru ca nouă să ne dăruiască pacea cea veşnică. (...) A răbdat întristare şi durere, pentru ca să ne dăruiască nouă bucuria cea veşnică. (...) A murit pe cruce, pentru ca pe noi, cei morţi, să ne învieze...” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scrisori din chilie).