FericiÅ£i cei săraci cu duhul, că a lor este ÃŽmpărăÅ£ia Cerurilor (Mt. 5,3)

Avem obiceiul de a pronunÅ£a prea des ÅŸi cu prea mare uÅŸurinÅ£ă numele lui Dum­nezeu. Vorbim despre Dumnezeu ca despre cine­va bine cunoscut ÅŸi înÅ£eles de toÅ£i, fie că Îl preamărim, fie că Îl denigrăm, fie că afir­măm existenÅ£a sau inexitenÅ£a Lui. Acest cuvânt – cel mai tainic ÅŸi nepătruns din limbajul omenesc – s-a banalizat într-atât încât face parte din limbajul nostru de zi cu zi ÅŸi îl putem auzi sub formă exclama­tivă atât în gura credincioÅŸilor cât ÅŸi în cea a ateilor: „Pentru Dumnezeu!”, „Ferească Dumnezeu!”, „Slavă Domnului!” „A dat Dumnezeu!”, „Doamne păzeÅŸte!”, „Dum­nezeu ÅŸtie!” etc. A înjosi numele lui Dum­nezeu coborându-l la nivelul unui auto­matism verbal – sau chiar al unei înjurături – este un sacrilegiu ÅŸi o insultă la adresa Tatălui ceresc. Tot aÅŸa, necinstim pe Dum­nezeu atunci când credem că Îl putem cunoaÅŸte cu ajutorul raÅ£iunii omeneÅŸti ÅŸi ÅŸtiinÅ£elor noastre lumeÅŸti, care nu pot face altceva decât să făurească un idol după asemănarea omului, pe care îl punem în locul lui Dumnezeu: „Uită-te la tine, biet nefericit, vezi cine eÅŸti ÅŸi către cine se în­tinde curiozitatea ta! Tu care eÅŸti un om ai vrea să-l cuprinzi pe Dumnezeu cu pri­virea? (...) ÎÅ£i dai seama ce spui? JudecăÅ£ile lui sunt de nepătruns, căile lui sunt impo­sibil de dezvăluit, pacea lui depăÅŸeÅŸte ori­ce înÅ£elegere, darurile lui nu se pot închi­pui, ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru cei care-l iubesc nu a pătruns în inima omului, măreÅ£ia lui este fără hotare, înÅ£elepciunea lui fără măsură, aÅŸa încât to­tul în el este de neînÅ£eles, ÅŸi numai el sin­gur ar putea fi înÅ£eles? A pretinde aÅŸa ceva este culmea smintelii!” (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre neputinÅ£a înÅ£elegerii lui Dumnezeu.

Voind să-L înÅ£elegem pe Dumnezeu cu ajutorul raÅ£iunii, Îl coborâm pe Tatăl ceresc cel veÅŸnic ÅŸi necuprins cu mintea la rangul făpturii muritoare: „Conceptu­alizarea lui Dumnezeu este o răsturnare a ierarhiei reale a existenÅ£ei, prin care Cel necreat este subordonat făpturii create, Modelul subordonat imaginii” (Arhi­mandritul Sofronie, ViaÅ£a ÅŸi învăÅ£ătura stareÅ£ului Siluan).

Dacă L-am putea înÅ£elege pe Dumnezeu, credinÅ£a nu ar mai fi necesară. Pentru a cunoaÅŸte că doi ÅŸi cu doi fac patru, nu e nevoie de credinÅ£ă, inteligenÅ£a ome­nească este suficientă. CunoaÅŸterea este contrarul credinÅ£ei, dat fiind că nu putem cunoaÅŸte decât lucrurile pieritoare ale aces­tei lumi, în vreme ce credinÅ£a ne deschide calea către veÅŸnicie. CunoaÅŸterea lumească aduce tulburare ÅŸi spaimă, căci adevărul ei suprem ÅŸi inevitabil este distrugerea ori­cărui lucru ÅŸi moartea oricărei fiinÅ£e vii: „CunoaÅŸterea este urmată de teamă. În vreme ce credinÅ£a este urmată de nădejde. (...) CunoaÅŸterea este imposibilă fără judecată raÅ£ională ÅŸi fără mijlocirea discuÅ£iilor. Acesta este semnul că ea se îndoieÅŸte de adevăr. Pe când credinÅ£a este un sentiment limpede ÅŸi simplu. (...) ÎnÅ£elege bine că una este potrivnică celei­lalte. LocuinÅ£a credinÅ£ei este o gândire de copil ÅŸi o inimă simplă. De aceea este scris: „Îl preamăreau pe Dumnezeu în simplita­tea inimii lor” (Col. 3, 22). Åži: „Dacă nu vă veÅ£i întoarce la Dumnezeu ÅŸi nu vă veÅ£i face ca niÅŸte copilaÅŸi, nu veÅ£i intra în împărăÅ£ia cerurilor” (Mt. 18, 3). Dar cunoaÅŸterea este o capcană pentru aceste două lucruri ÅŸi se opune lor. CunoaÅŸterea cercetează natura ÅŸi o păstrează în toate căile ei. Dar calea credinÅ£ei e mai presus de natură” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări ascetice).

Dacă Hristos este adevă­rul ÅŸi viaÅ£a (Cf. Ioan 14, 6) tot ce nu este Hristos este minciună ÅŸi duce la moarte.

Prin urmare, toată cunoaÅŸterea lumească ÅŸi toate ÅŸtiinÅ£ele pământeÅŸti sunt amăgitoare ÅŸi deÅŸarte, de aceea „înÅ£elepciunea acestei lumi este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 3, 19). CunoaÅŸterea lumească a celor văzute reînnoieÅŸte pă­catul lui Adam căci ea ne des­chide ochii asupra lucruri­lor pământeÅŸti ÅŸi pieritoare, dar ne face orbi faÅ£ă de ade­vărurile cereÅŸti ÅŸi veÅŸnice: „Calea lui Hristos ÅŸi prezenÅ£a Lui în lume răstoarnă crite­riile ÅŸi valorile omeneÅŸti, de aceea Scriptura pare străină lumii. Domnul ÎnsuÅŸi zice: «Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi» (Ioan 9, 39). Lumina pe care Hristos a adus-o în lume este de aÅŸa natură încât cei ce cred că văd ÅŸi că sunt înÅ£elepÅ£i cu de la sine putere rămân pe veci orbi, iar cei ce nu văd ÅŸi înÅ£eleg că sunt orbi, aceia văd cu adevărat” (Arhimandritul Zharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii).

Cel care nu vede decât aparenÅ£a ma­terială a lumii ÅŸi crede că adevărul se află în legile materiei ÅŸi ale trupului de carne, devine orb înaintea adevărurilor din ce­ruri, căci „este cu neputinÅ£ă să privim cu un ochi cerul ÅŸi cu celălalt pământul” (Sf. Ioan Scărarul, Scara sfântă).

RaÅ£iunea omenească ÅŸi ÅŸtiinÅ£ele aces­tei lumi nu-L pot cunoaÅŸte nicidecum pe Dumnezeu, care se ascunde în ochii căr­turarilor ÅŸi savaÅ£ilor, dar se arată copiiilor ÅŸi celor cu mintea simplă: „Mărturisescu-mă Å¢ie, Părinte, Doamne al cerului ÅŸi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lu­cruri de cei înÅ£elepÅ£i ÅŸi iscusiÅ£i ÅŸi le-ai des­coperit pruncilor” (Matei 11, 25): „Cre­dinÅ£a din suflet este asemenea uni prunc care se alipeÅŸte de mama sa ÅŸi care vrea să se afle mereu în preajma ei, întinzându-ÅŸi pentru orice trebuinÅ£ă mânuÅ£ele înspre ea. La fel, credinÅ£a, lăsând la o parte în­treaga zidire, se alipeÅŸte întotdeauna de Dumnezeu, căci de la El se trage, ÅŸi pen­tru oriÅŸice necaz sau trebuinÅ£ă la El alear­gă, cerând ajutor ÅŸi ocrotire; pe El se spri­jină, ca pe Dumnezeul ei atotputernic, atoateînÅ£elept, adevărat, Care nu poate să spună neadevărul, milostivul ÅŸi blândul Părinte, în El îÅŸi pune toată fericirea ÅŸi despărÅ£irea de El o socoteÅŸte ca cea mai mare nenorocire, după cum pentru un prunc aflarea în preajma mamei sale în­seamnă fericire ÅŸi neprimejduire, iar despărÅ£irea de ea este cea mai mare neno­rocire” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scrisori din chilie).

CunoaÅŸterea acestei lumi este necesa­ră ÅŸi utilă numai dacă citim cartea Facerii cu ochii credinÅ£ei ÅŸi dacă vedem ÅŸi simÅ£im prezenÅ£a ÅŸi adevărul lui Dumnezeu în toa­te lucrurile pământului ÅŸi cerului. CunoaÅŸterea lumii naturale devine astfel un mijloc de a ne apropia de Dumnezeu ÅŸi de a ne întări credinÅ£a, căci „prin mijlo­cirea lucrurilor naturale putem primi învăÅ£ături foarte clare asupra tuturor lu­crurilor duhovniceÅŸti” (Sf. Ioan Scărarul, op. cit.).

Cel ce nu cunoaÅŸte ÅŸtiinÅ£ele lumeÅŸti nu pierde mare lucru, dat fiind că toată înÅ£elepciunea omenească ÅŸi tot ce putem cunoaÅŸte în această lume se rezumă la un singur adevăr cât se poate de simplu ÅŸi pe înÅ£elesul tuturor: „Am văzut tot ce se face sub soare, ÅŸi iată că totul este deÅŸertăciune ÅŸi goană după vânt” (Ecl. 1,14).

Dumnezeu nu este o idee, o teorie, o filozofie, nici nimic altceva decât izvorul veÅŸnic al VieÅ£ii, care dă viaÅ£ă tuturor. Pentru a respira ÅŸi a vedea lumina soare­lui, nu avem nevoie să cunoaÅŸtem modul de funÅ£ionare al plămânilor, nici structu­ra anatomică a ochiului, nici explicaÅ£ia ÅŸtiinÅ£ifică a luminii solare ÅŸi a sistemului planetar. ViaÅ£a nu vine din ideile noastre, nici din inteligenÅ£a ÅŸi ÅŸtiinÅ£a noastră, ci de la inima care bate zi ÅŸi noapte în pieptul nostru ÅŸi care nu are nevoie să ÅŸtie nimic pentru a ne da viaÅ£a în fiecare clipă. Tot aÅŸa, Dumnezeu este inima însăÅŸi a existenÅ£ei noastre ÅŸi numai inima Îl poa­te cunoaÅŸte: „Inima este cea care Îl simte pe Dumnezeu ÅŸi nu raÅ£iunea. Dumnezeu simÅ£it cu inima ÅŸi nu cu raÅ£iunea” (Pascal, Cugetări).