Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor (Mt. 5,3)

Avem obiceiul de a pronunţa prea des şi cu prea mare uşurinţă numele lui Dum­nezeu. Vorbim despre Dumnezeu ca despre cine­va bine cunoscut şi înţeles de toţi, fie că Îl preamărim, fie că Îl denigrăm, fie că afir­măm existenţa sau inexitenţa Lui. Acest cuvânt – cel mai tainic şi nepătruns din limbajul omenesc – s-a banalizat într-atât încât face parte din limbajul nostru de zi cu zi şi îl putem auzi sub formă exclama­tivă atât în gura credincioşilor cât şi în cea a ateilor: „Pentru Dumnezeu!”, „Ferească Dumnezeu!”, „Slavă Domnului!” „A dat Dumnezeu!”, „Doamne păzeşte!”, „Dum­nezeu ştie!” etc. A înjosi numele lui Dum­nezeu coborându-l la nivelul unui auto­matism verbal – sau chiar al unei înjurături – este un sacrilegiu şi o insultă la adresa Tatălui ceresc. Tot aşa, necinstim pe Dum­nezeu atunci când credem că Îl putem cunoaşte cu ajutorul raţiunii omeneşti şi ştiinţelor noastre lumeşti, care nu pot face altceva decât să făurească un idol după asemănarea omului, pe care îl punem în locul lui Dumnezeu: „Uită-te la tine, biet nefericit, vezi cine eşti şi către cine se în­tinde curiozitatea ta! Tu care eşti un om ai vrea să-l cuprinzi pe Dumnezeu cu pri­virea? (...) Îţi dai seama ce spui? Judecăţile lui sunt de nepătruns, căile lui sunt impo­sibil de dezvăluit, pacea lui depăşeşte ori­ce înţelegere, darurile lui nu se pot închi­pui, ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru cei care-l iubesc nu a pătruns în inima omului, măreţia lui este fără hotare, înţelepciunea lui fără măsură, aşa încât to­tul în el este de neînţeles, şi numai el sin­gur ar putea fi înţeles? A pretinde aşa ceva este culmea smintelii!” (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre neputinţa înţelegerii lui Dumnezeu.

Voind să-L înţelegem pe Dumnezeu cu ajutorul raţiunii, Îl coborâm pe Tatăl ceresc cel veşnic şi necuprins cu mintea la rangul făpturii muritoare: „Conceptu­alizarea lui Dumnezeu este o răsturnare a ierarhiei reale a existenţei, prin care Cel necreat este subordonat făpturii create, Modelul subordonat imaginii” (Arhi­mandritul Sofronie, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan).

Dacă L-am putea înţelege pe Dumnezeu, credinţa nu ar mai fi necesară. Pentru a cunoaşte că doi şi cu doi fac patru, nu e nevoie de credinţă, inteligenţa ome­nească este suficientă. Cunoaşterea este contrarul credinţei, dat fiind că nu putem cunoaşte decât lucrurile pieritoare ale aces­tei lumi, în vreme ce credinţa ne deschide calea către veşnicie. Cunoaşterea lumească aduce tulburare şi spaimă, căci adevărul ei suprem şi inevitabil este distrugerea ori­cărui lucru şi moartea oricărei fiinţe vii: „Cunoaşterea este urmată de teamă. În vreme ce credinţa este urmată de nădejde. (...) Cunoaşterea este imposibilă fără judecată raţională şi fără mijlocirea discuţiilor. Acesta este semnul că ea se îndoieşte de adevăr. Pe când credinţa este un sentiment limpede şi simplu. (...) Înţelege bine că una este potrivnică celei­lalte. Locuinţa credinţei este o gândire de copil şi o inimă simplă. De aceea este scris: „Îl preamăreau pe Dumnezeu în simplita­tea inimii lor” (Col. 3, 22). Şi: „Dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt. 18, 3). Dar cunoaşterea este o capcană pentru aceste două lucruri şi se opune lor. Cunoaşterea cercetează natura şi o păstrează în toate căile ei. Dar calea credinţei e mai presus de natură” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări ascetice).

Dacă Hristos este adevă­rul şi viaţa (Cf. Ioan 14, 6) tot ce nu este Hristos este minciună şi duce la moarte.

Prin urmare, toată cunoaşterea lumească şi toate ştiinţele pământeşti sunt amăgitoare şi deşarte, de aceea „înţelepciunea acestei lumi este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 3, 19). Cunoaşterea lumească a celor văzute reînnoieşte pă­catul lui Adam căci ea ne des­chide ochii asupra lucruri­lor pământeşti şi pieritoare, dar ne face orbi faţă de ade­vărurile cereşti şi veşnice: „Calea lui Hristos şi prezenţa Lui în lume răstoarnă crite­riile şi valorile omeneşti, de aceea Scriptura pare străină lumii. Domnul Însuşi zice: «Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi» (Ioan 9, 39). Lumina pe care Hristos a adus-o în lume este de aşa natură încât cei ce cred că văd şi că sunt înţelepţi cu de la sine putere rămân pe veci orbi, iar cei ce nu văd şi înţeleg că sunt orbi, aceia văd cu adevărat” (Arhimandritul Zharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii).

Cel care nu vede decât aparenţa ma­terială a lumii şi crede că adevărul se află în legile materiei şi ale trupului de carne, devine orb înaintea adevărurilor din ce­ruri, căci „este cu neputinţă să privim cu un ochi cerul şi cu celălalt pământul” (Sf. Ioan Scărarul, Scara sfântă).

Raţiunea omenească şi ştiinţele aces­tei lumi nu-L pot cunoaşte nicidecum pe Dumnezeu, care se ascunde în ochii căr­turarilor şi savaţilor, dar se arată copiiilor şi celor cu mintea simplă: „Mărturisescu-mă Ţie, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lu­cruri de cei înţelepţi şi iscusiţi şi le-ai des­coperit pruncilor” (Matei 11, 25): „Cre­dinţa din suflet este asemenea uni prunc care se alipeşte de mama sa şi care vrea să se afle mereu în preajma ei, întinzându-şi pentru orice trebuinţă mânuţele înspre ea. La fel, credinţa, lăsând la o parte în­treaga zidire, se alipeşte întotdeauna de Dumnezeu, căci de la El se trage, şi pen­tru orişice necaz sau trebuinţă la El alear­gă, cerând ajutor şi ocrotire; pe El se spri­jină, ca pe Dumnezeul ei atotputernic, atoateînţelept, adevărat, Care nu poate să spună neadevărul, milostivul şi blândul Părinte, în El îşi pune toată fericirea şi despărţirea de El o socoteşte ca cea mai mare nenorocire, după cum pentru un prunc aflarea în preajma mamei sale în­seamnă fericire şi neprimejduire, iar despărţirea de ea este cea mai mare neno­rocire” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scrisori din chilie).

Cunoaşterea acestei lumi este necesa­ră şi utilă numai dacă citim cartea Facerii cu ochii credinţei şi dacă vedem şi simţim prezenţa şi adevărul lui Dumnezeu în toa­te lucrurile pământului şi cerului. Cunoaşterea lumii naturale devine astfel un mijloc de a ne apropia de Dumnezeu şi de a ne întări credinţa, căci „prin mijlo­cirea lucrurilor naturale putem primi învăţături foarte clare asupra tuturor lu­crurilor duhovniceşti” (Sf. Ioan Scărarul, op. cit.).

Cel ce nu cunoaşte ştiinţele lumeşti nu pierde mare lucru, dat fiind că toată înţelepciunea omenească şi tot ce putem cunoaşte în această lume se rezumă la un singur adevăr cât se poate de simplu şi pe înţelesul tuturor: „Am văzut tot ce se face sub soare, şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt” (Ecl. 1,14).

Dumnezeu nu este o idee, o teorie, o filozofie, nici nimic altceva decât izvorul veşnic al Vieţii, care dă viaţă tuturor. Pentru a respira şi a vedea lumina soare­lui, nu avem nevoie să cunoaştem modul de funţionare al plămânilor, nici structu­ra anatomică a ochiului, nici explicaţia ştiinţifică a luminii solare şi a sistemului planetar. Viaţa nu vine din ideile noastre, nici din inteligenţa şi ştiinţa noastră, ci de la inima care bate zi şi noapte în pieptul nostru şi care nu are nevoie să ştie nimic pentru a ne da viaţa în fiecare clipă. Tot aşa, Dumnezeu este inima însăşi a existenţei noastre şi numai inima Îl poa­te cunoaşte: „Inima este cea care Îl simte pe Dumnezeu şi nu raţiunea. Dumnezeu simţit cu inima şi nu cu raţiunea” (Pascal, Cugetări).