Slujba romaneasca in cimitirul militar din Senones, Franţa

Ceremonia, de o bogată încărcătură emoţională, a debutat printr-o alocuţiune a Preşedintelui Vechilor combatanţi, dom­nul Albert Denizot, care a deplâns sărăcia mărturiilor privind calvarul prizonierilor români – „în număr de 70 la Senones, după câte se pare, dintre care, iată, doar 11 se află aici – unde vor fi odihnind ceilalţi?" – şi a continuat cu un cuvânt de răspuns al Consulului general al României. S-au in­tonat apoi imnele naţionale ale celor două ţări (în lipsa trompetistului, bolnav, românii au cântat impecabil, fără nicio repetiţie prealabilă, imnul „Deşteaptă-te române!"), s-au depus jerbe de flori la monumentul central şi buchete tricolore la fiecare cru­ce, şi s-a încheiat cu slujba ortodoxă de pomenire. Primăria locală a oferit apoi o recepţie în onoarea celor prezenţi, iar la masă s-au aflat din belşug bucate tradiţionale româneşti şi specialităţi locale.

Pentru Comunitatea românilor din Strasbourg, chemată să păstreze nestinsă candela de pe mormintele celor 2344 de soldaţi români morţi în Alsacia şi Lorena, ca prizonieri de război la germani spre sfârşitul Primului Război Mondial, come­morarea centenarului acestui tragic eveni­ment reprezintă nu numai o revigorare a manifestărilor de cinstire prin pelerinaje şi rugăciuni la mormitele eroilor, dar şi o spo­rire a eforturilor de cunoaştere – sau de re­descoperire – a condiţiilor concrete în care s-a desfăşurat calvarul lor pe aceste melea­guri. Or, exceptând cele trei necropole bi­necunoscute de la Soultzmatt, Dieuze si Haguenau, puţini ştiu că drama ostaşilor ro­mâni aduşi aici s-a derulat de cele mai mul­te ori în locuri retrase din Vosgi, în spatele liniilor de luptă germane, la adăpostul pri­virilor, unde erau folosiţi – în grupuri mai mici sau mai mari – la munci istovitoare, la săpatul tranşeelor, la transportul răniţilor sau al morţilor, la defrişarea locurilor, ame­najarea cimitirelor şi îngroparea germanilor căzuţi sub gloanţe. Desconsideraţi de sol­daţii care-i păzeau, brutalizaţi, privaţi de hra­nă, de încălzire şi de cele mai elementare în­grijiri, cei mai mulţi dintre ei s-au pierdut în iarna crâncenă dintre anii 1916-1917, adi­că la puţin timp după afectarea lor în locu­rile respective. Au fost înmormântaţi la în­tâmplare, prin cimitirele comunale cele mai apropiate ori în gropi comune, fără slujbă, sau, în unele cazuri, însoţiti cu rugăciuni şi cântări de ceilalţi români „după datina lor", cum atestă unele evocări.

Dacă în primii ani după încheierea răz­boiului România a manifestat un real in­teres faţă de soarta acestor prizonieri, cre­ând comitete mixte franco-române şi regrupând osemintele lor în cimitire mi­litare speciale, în perioada comunistă ei au fost cu desăvârşire uitaţi. Doar unele asociaţii sau organizaţii româneşti din exil veneau din când în când să se reculeagă la căpătâiul lor, fără însă a efectua acele in­dispensabile cercetări de arhivă sau mă­car a salva în scris mărturiile contempo­ranilor, ceea ce ATUNCI încă se putea face – şi nu se mai poate astăzi. Copiii şi nepoţii martorilor oculari din 1916-1917 evocă acum doar amintiri şterse, descăr­nate, ca din vremuri pierdute, despre niş­te „prizonieri din Europa centrală",care tra­versau satele alsaciene „ca nişte umbre jalnice",de care „nimeni nu se putea apro­pia şi nu-i putea ajuta aruncându-le măcar o bucată de pâine uscată sau câţiva cartofi fierţi, atât de straşnic erau păziţi de soldaţii germani cu arme şi baionete".S-au pierdut astfel pentru totdeauna acele mărturii vii, atât de preţioase prin autenticitatea lor care le dădea sens, iar ziarele şi documen­tele ce se aflau odinioară la îndemâna tu­turor vor trebui căutate în viitor prin ar­hive şi colecţii, cu preţ de multă răbdare şi timp. Prin anii 90 ai veacului trecut, un bun prieten al românilor, regratatul pro­fesor Jean Nouzille de la Universitatea din Strasbourg, a încercat să împlinească aceas­tă lipsă, adunând într-o lucrare intitulată „Calvarul prizonierilor de război români în Alsacia şi Lorena, 1914-1918", tot ce se cunoştea atunci despre ei.

Am aflat între timp că urmele trecerii prin Alsacia şi Lorena ale fraţilor noştri trebuie căutate nu numai în locurile înde­obşte cunoscute, ci cam peste tot acolo unde germanii aveau nevoie de braţe de muncă gratuite, adică în zeci de colţuri ale celor două provincii franceze. Ne-am pro­pus, deci, să continuăm, la rândul nostru, munca profesorului Nouzille, reluând cer­cetările şi reunind în lunile care urmează, într-un volum omagial, tot ce se va putea descoperi între timp.

Până atunci, însoţiti de inimoşii noştri enoriaşi (mai ales de cei tineri, spre bucu­ria noastră !), vom continua să ne plecăm fruntea şi să ne rugăm cu smerenie pe locu­rile pătimirii lor, atâtea câte cunoaştem acum. În ziua de sâmbătă 7 mai am fost în careul român al Cimitirului militar „Saint-Georges" din oraşul Haguenau, pe 16 mai am slujit la Senones, iar sâmbătă 18 iunie, împreună cu celelalte comunităţi româneşti din regiune, la Soultzmatt.