Slujba romaneasca in cimitirul militar din Senones, Franţa

Ceremonia, de o bogată încărcătură emoÅ£ională, a debutat printr-o alocuÅ£iune a PreÅŸedintelui Vechilor combatanÅ£i, dom­nul Albert Denizot, care a deplâns sărăcia mărturiilor privind calvarul prizonierilor români – „în număr de 70 la Senones, după câte se pare, dintre care, iată, doar 11 se află aici – unde vor fi odihnind ceilalÅ£i?" – ÅŸi a continuat cu un cuvânt de răspuns al Consulului general al României. S-au in­tonat apoi imnele naÅ£ionale ale celor două Å£ări (în lipsa trompetistului, bolnav, românii au cântat impecabil, fără nicio repetiÅ£ie prealabilă, imnul „DeÅŸteaptă-te române!"), s-au depus jerbe de flori la monumentul central ÅŸi buchete tricolore la fiecare cru­ce, ÅŸi s-a încheiat cu slujba ortodoxă de pomenire. Primăria locală a oferit apoi o recepÅ£ie în onoarea celor prezenÅ£i, iar la masă s-au aflat din belÅŸug bucate tradiÅ£ionale româneÅŸti ÅŸi specialităÅ£i locale.

Pentru Comunitatea românilor din Strasbourg, chemată să păstreze nestinsă candela de pe mormintele celor 2344 de soldaÅ£i români morÅ£i în Alsacia ÅŸi Lorena, ca prizonieri de război la germani spre sfârÅŸitul Primului Război Mondial, come­morarea centenarului acestui tragic eveni­ment reprezintă nu numai o revigorare a manifestărilor de cinstire prin pelerinaje ÅŸi rugăciuni la mormitele eroilor, dar ÅŸi o spo­rire a eforturilor de cunoaÅŸtere – sau de re­descoperire – a condiÅ£iilor concrete în care s-a desfăÅŸurat calvarul lor pe aceste melea­guri. Or, exceptând cele trei necropole bi­necunoscute de la Soultzmatt, Dieuze si Haguenau, puÅ£ini ÅŸtiu că drama ostaÅŸilor ro­mâni aduÅŸi aici s-a derulat de cele mai mul­te ori în locuri retrase din Vosgi, în spatele liniilor de luptă germane, la adăpostul pri­virilor, unde erau folosiÅ£i – în grupuri mai mici sau mai mari – la munci istovitoare, la săpatul tranÅŸeelor, la transportul răniÅ£ilor sau al morÅ£ilor, la defriÅŸarea locurilor, ame­najarea cimitirelor ÅŸi îngroparea germanilor căzuÅ£i sub gloanÅ£e. DesconsideraÅ£i de sol­daÅ£ii care-i păzeau, brutalizaÅ£i, privaÅ£i de hra­nă, de încălzire ÅŸi de cele mai elementare în­grijiri, cei mai mulÅ£i dintre ei s-au pierdut în iarna crâncenă dintre anii 1916-1917, adi­că la puÅ£in timp după afectarea lor în locu­rile respective. Au fost înmormântaÅ£i la în­tâmplare, prin cimitirele comunale cele mai apropiate ori în gropi comune, fără slujbă, sau, în unele cazuri, însoÅ£iti cu rugăciuni ÅŸi cântări de ceilalÅ£i români „după datina lor", cum atestă unele evocări.

Dacă în primii ani după încheierea răz­boiului România a manifestat un real in­teres faÅ£ă de soarta acestor prizonieri, cre­ând comitete mixte franco-române ÅŸi regrupând osemintele lor în cimitire mi­litare speciale, în perioada comunistă ei au fost cu desăvârÅŸire uitaÅ£i. Doar unele asociaÅ£ii sau organizaÅ£ii româneÅŸti din exil veneau din când în când să se reculeagă la căpătâiul lor, fără însă a efectua acele in­dispensabile cercetări de arhivă sau mă­car a salva în scris mărturiile contempo­ranilor, ceea ce ATUNCI încă se putea face – ÅŸi nu se mai poate astăzi. Copiii ÅŸi nepoÅ£ii martorilor oculari din 1916-1917 evocă acum doar amintiri ÅŸterse, descăr­nate, ca din vremuri pierdute, despre niÅŸ­te „prizonieri din Europa centrală",care tra­versau satele alsaciene „ca niÅŸte umbre jalnice",de care „nimeni nu se putea apro­pia ÅŸi nu-i putea ajuta aruncându-le măcar o bucată de pâine uscată sau câÅ£iva cartofi fierÅ£i, atât de straÅŸnic erau păziÅ£i de soldaÅ£ii germani cu arme ÅŸi baionete".S-au pierdut astfel pentru totdeauna acele mărturii vii, atât de preÅ£ioase prin autenticitatea lor care le dădea sens, iar ziarele ÅŸi documen­tele ce se aflau odinioară la îndemâna tu­turor vor trebui căutate în viitor prin ar­hive ÅŸi colecÅ£ii, cu preÅ£ de multă răbdare ÅŸi timp. Prin anii 90 ai veacului trecut, un bun prieten al românilor, regratatul pro­fesor Jean Nouzille de la Universitatea din Strasbourg, a încercat să împlinească aceas­tă lipsă, adunând într-o lucrare intitulată „Calvarul prizonierilor de război români în Alsacia ÅŸi Lorena, 1914-1918", tot ce se cunoÅŸtea atunci despre ei.

Am aflat între timp că urmele trecerii prin Alsacia ÅŸi Lorena ale fraÅ£ilor noÅŸtri trebuie căutate nu numai în locurile înde­obÅŸte cunoscute, ci cam peste tot acolo unde germanii aveau nevoie de braÅ£e de muncă gratuite, adică în zeci de colÅ£uri ale celor două provincii franceze. Ne-am pro­pus, deci, să continuăm, la rândul nostru, munca profesorului Nouzille, reluând cer­cetările ÅŸi reunind în lunile care urmează, într-un volum omagial, tot ce se va putea descoperi între timp.

Până atunci, însoÅ£iti de inimoÅŸii noÅŸtri enoriaÅŸi (mai ales de cei tineri, spre bucu­ria noastră !), vom continua să ne plecăm fruntea ÅŸi să ne rugăm cu smerenie pe locu­rile pătimirii lor, atâtea câte cunoaÅŸtem acum. În ziua de sâmbătă 7 mai am fost în careul român al Cimitirului militar „Saint-Georges" din oraÅŸul Haguenau, pe 16 mai am slujit la Senones, iar sâmbătă 18 iunie, împreună cu celelalte comunităÅ£i româneÅŸti din regiune, la Soultzmatt.