Duminica Ortodoxiei la Strasbourg, Slujbă arhierească şi hirotonie de diacon

publicat in Din viaţa parohiilor pe 18 Mai 2016, 06:21

Ca în fiecare an de Duminica Orto­doxiei, dispunând de cea mai încă­pătoare biserică din oraş, Comuni­tatea românească din Strasbourg se pregătea şi de data aceasta să primească în locaşul său toate parohiile ortodoxe din Capitala Alsaci­ei pentru Sfânta Liturghie pe care acestea o săvârşesc împreună. După cum se ştie, o ast­fel de întâlnire necesită un important efort de organizare prealabil cu osebire pentru co­ralele şi grupurile responsabile de bunul mers al cântării, nevoite să se armonizeze între ele şi preocupate să dea fiecare o mărturie cât mai autentică asupra tradiţiei liturgice pe care o întruchipează. Dar şi pentru parohia gaz­dă: trebuie pregătit Sfântul Altar, sfintele vase liturgice, sfintele veşminte etc., căci împreună-slujirea din Duminica Ortodoxiei iese prin amploarea ei cu mult din tiparul obişnuit al duminicilor de peste an. Nu poate fi apoi ne­glijată nici virtutea ospitalităţii, ştiut fiind că în comunităţile ortodoxe occidentale „o săr­bătoare nu-i deplină decât dacă este urmată de o agapă frăţească corespunzătoare”, care să permită participanţilor să prelungească co­muniunea liturgică-duhovnicească şi pe plan convivial, să lege sau să reia dialoguri, să-şi împărtăşească trăirile, veştile, preocupările, frământările. Mâini harnice şi nevăzute se au­zeau, aşadar, trebăluind activ sâmbătă în cursul după-amiezii, sub îndrumarea eficace a doamnei preotese, prin sălile şi bucătăriile anexe bisericii, încercând să anticipeze nu­mărul de participanţi şi să amenajeze cât mai judicios spaţiul disponibil pentru ca fiecare să se simtă, la noi, „în largul lui".

Pe acest fond de frenetică şi multiplă pre­gătire am primit pe la vremea vecerniei ves­tea că slujba de a doua zi nu va fi doar „panortodoxă", ci şi arhierească. Într-adevăr, invitat de mai multă vreme la Strasbourg – unde ştia că este oricând binevenit – Înaltpreasfinţitul Mitropolit Iosif a izbutit să-şi modifice în ultima clipă programul pe care-l prevăzuse pentru întâia duminică din Postul Mare şi să vină la noi. Obiectiv vor­bind, presimţeam că Înaltpreasfinţa sa ne va cerceta mai devreme sau mai târziu, întrucât devenise iminentă deschiderea unei noi pa­rohii în oraşul Sarreguemines din Mosela ve­cină, iar viitorul preot – teologul Răzvan Diaconu – pregătit întrutotul pentru hirotonie, fusese până nu demult enoriaş al parohiei noastre; ne aşteptam deci ca hirotonia lui, cel puţin cea întru diacon, să aibă loc la Strasbo­urg. Dar nimeni nu spera ca acest lucru să se întâmple chiar acum! Am fost, aşadar, răsplătiţi din plin atât prin bucuria de a-l reprimi în sâ­nul familiei româneşti de la Strasbourg pe întâistătătorul Mitropoliei, cât şi prin aceea că i-am putut înconjura cu dragoste şi rugăciu­ne pe Răzvan şi pe soţia sa Mihaela – şi ea enoriaşă activă şi iubită a parohiei – la acest eveniment crucial din viaţa lor.

Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare a început, după orarul obişnuit, la ore­le 10.30. Înaltpreasfinţitul a fost înconjurat de preoţii Ghiorghi Meckeshvili (parohia georgiană), Christos Filiotis (parohia grea­că), Daniel Escleine (parohia francofonă, patriarhia Moscovei), Evgheni Makouchkine (parohia slavofonă, patriarhia Mosco­vei), Gheroghi Gheorghiev (parohia bulga­ră), părintele arhidiacon Grigorie Burac de la Mitropolie şi, desigur, în numele parohi­ei gazdă, de semnatarul acestor rânduri.

La momentul rânduit, a fost chemat la Tai­na hirotoniei întru diacon teologul Răzvan Diaconu. Evenimentul a fost încărcat de o puternică emoţie nu numai pentru candi­dat şi familia lui, dar şi pentru credincioşii prezenţi, care-i cunoşteau pe Răzvan şi pe Mihaela încă de la sosirea lor în Capitala Al­saciei, ca studenţi, însoţindu-i apoi pe tot parcursul devenirii lor. Fără a fi fost preveniţi de ceea ce avea să se petreacă, s-au aflat în biserică şi câtiva dintre viitorii enoriaşi ai parohiei de la Sarreguemines, ceea ce a con­ferit momentului un simbolism aparte.

La sfârşitul slujbei, Înaltpreasfinţitul Pă­rinte Mitropolit a vorbit credincioşilor pre­zenţi despre semnificaţia Duminicii Ortodo­xiei pentru creştinii de astăzi: „Creştinismul ortodox este un creştinism universal; ortodoxia credinţei, dacă nu este universală nu este ortodo­xă. Iată că s-au scurs 1173 de ani de când pri­ma duminică a Postului Mare a primit numele de Duminica Ortodoxiei, iar de atunci, în fieca­re an, creştinii serbează triumful cinstirii icoane­lor asupra rătăcirii iconoclaste. Lungimea aces­tei slujbe, cu hirotonie de diacon, nu ne permite să întârziem prea mult asupra istoriei iconoclas­mului. Trebuie însă spus că lupta împotriva icoa­nelor a început din două motive. În primul rând pentru faptul că mulţi dintre creştinii de la înce­putul veacului al 8-lea – printre care şi împăra­tul Leon Isaurul – s-au lăsat influenţaţi de noua religie islamică apărută la graniţele Imperiului Bizantin, care, după cum ştim, este o religie „aniconică”; iar în al doilea rând pentru exagerări­le şi practicile uneori de-a dreptul bizare la care se dedau unii cinstitori ai icoanelor (rădeau, de exemplu, zugăveala de pe icoane şi puneau pigmentul în sfântul potir!). Dar noi, aşa cum ne învaţă Sfântul Ioan Damaschin, nu con­templăm în icoană un Dumnezeu invizibil – ceea ce ar fi un non-sens – ci un Dumnezeu întrupat, care s-a făcut om ca noi, a trăit pe pământ, afost văzut, s-a lăsat atins, îmbrăţişat, şi care i-a îmbrăţişat la rândul său pe oameni, i-a vindecat, i-a înviat... Icoana este aşadar o mărturie, ea ne vorbeşte înainte de toate, prin însăşi existenţa ei, despre dogma întrupării Fiului lui Dumnezeu. De aceea este atât de important ca şi noi, cei de astăzi, să continu­ăm să cinstim sfintele icoane şi să le apărăm de cei care mai încearcă încă să le conteste".

În încheiere, Înaltpreasfinţia Sa a sfă­tuit toate parohiile ortodoxe ca pe viitor să organizeze împreună procesiuni cu icoanele în această Duminică de cinsti­re şi coliturghisire.