Veniţi de luaţi lumină!

publicat in Liturgica pe 2 Mai 2016, 05:09

La începutul Slujbei Învierii, preotul aprinde o lumânare de la singura cande­lă aprinsă pe Sfânta Masă şi, mergând în faţa uşilor împărăteşti, o înalţă şi rosteşte cu glas înalt cuvintele „Veniţi de luaţi lu­mină!”, iar credincioşii se apropie şi îşi aprind lumânările, iar mai apoi dau lumi­nă tuturor celor prezenţi. Pe cât este de simplu acest gest, pe atât de adânc este în semnificaţie. Singura candelă rămasă aprinsă pe Sfânta Masă reprezintă sufle­tul Mântuitorului Hristos, care, unit fiind cu Dumnezeirea, a înviat şi a adus lumi­nă tuturor celor care L-au urmat sau vor să-L urmeze, devenind ei înşişi lumină pentru aproapele lor.

Hristos este „Lumina lumii”, dar şi pe Apostoli i-a chemat să fie „lumină lumii şi sare pământului” (Mt. 5, 13-14), iar noi toţi suntem chemaţi să devenim „fii ai lu­minii”, ca prin faptele noastre să luminăm în lume, pentru a fi preaslăvit numele Tatălui nostru Cel din Ceruri (Mt. 5, 17). De aici, vedem că nu este suficientă lumi­na materială pe care o poartă creştinii, grăbindu-se spre casele lor, în noaptea de Paşte, ci fiecare trebuie să dea mărturie despre Lumină, prin faptă, prin asumarea crucii, printr-o participare atentă la sfin­tele slujbe, prin post, prin pocăinţă (măr­turisire şi părere de rău) şi prin înmulţirea oricărei fapte bune.

Cei care iau în serios aceste lucruri, se pot bucura cu adevărat de lumina Învie­rii şi pot cânta cu sinceritate – „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, as­tăzi mă ridic împreună cu Tine, înviind Tu. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine, Însuţi împreună mă preaslăveşte, Mântui­torule, întru Împărăţia Ta” (Canonul Învi­erii, cântarea a III-a). Vedem astfel, că doar „cei care şi-au răstignit trupurile, dimpreu­nă cu patimile şi cu poftele” (Gal. 5, 24) sunt „preaslăviţi de Dumnezeu".

Legătura strânsă dintre Răstignire şi Înviere se arată în multe imne care se cân­tă la slujbele din duminici. Spre exemplu, la slujba utreniei se cântă: „ Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, si Sfântă Învierea Ta o lăudăm si o slăvim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi,toţi credincioşii, să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos; că, iată, a venit prin cruce bu­curie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, Lăudăm Învierea Lui; că, răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat".

De asemenea, imnele care se cântă la sărbătorile închinate Sfintei Cruci dar şi la Slujba Înălţării Domnului transmit ideea că marea bucurie a celor care vor merge în Împărăţia Cerurilor va fi contemplarea neîncetată a lui Hristos Cel răstignit şi Înviat1. Semnele cuielor vor rămâne în veşnicie pe trupul îndumnezeit al Mântuitorului, ca mărturie a dragostei Sale infinite faţă de noi.

Amintirea necontenită a Pătimirilor Domnului face să se nască în om o stare de pocăinţă permanentă şi o „neuitare a Crucii”, chiar şi în noaptea Învierii. Cu privire la această sta­re de pocăinţă continuă este demnă de amintit atitudinea Avvei Pimen, care, fiind sur­prins în extaz de către Avva Isaac, a fost întrebat unde îi era gândul, iar el a răspuns: „Unde era Sfânta Maria şi plângea la crucea Mântuitorului. Şi aş dori să plâng şi eu pururea”2.

Uitând prea uşor preţul răscumpărării lui, creştinul (cu numele) se apropie de Taina Învierii pe nepregătite, aprinzând în grabă câteva lumânări, luând lumină şi plecând în fugă spre casă, pentru „a-şi cinsti” pântecele cu bucate alese (că doar e Paştele...). Acest mod de „a trăi” Învierea trebuie risipit prin creşterea conştiinţei că „lumina lui Hristos luminează tuturor”, însă asupra nimănui în mod invaziv (pentru că nu au ni­mic în comun lumina şi întunericul, şi pentru că Hristos stă discret şi aşteaptă ca omul să-i deschidă uşa sufletului, pentru a-Şi face sălaş în el; Apoc. 3, 20), şi prin amintirea faptului că e posibil ca nici noi să nu ne bucurăm de Învierea Domnului în veşnicie dacă nu ne luăm viaţa duhovnicească în serios, aşa cum nu toţi cei ce erau în iad au fost eliberaţi de către Mântuitorul Hristos prin Învierea Sa, ci doar cei care s-au pre­gătit pentru venirea Sa pe pământ şi L-au aşteptat3.

De aceea, comuniunea noastră cu Hristos nu se rezumă doar la o perioadă din an, în care dorim să ne luminăm, ci include fiecare zi, în care ne putem pocăi4, şi fiecare liturghie, în care putem muri şi învia cu Domnul. Faptul că în unele mănăstiri salutul monahilor este întotdeauna „Hristos a înviat!”ne arată încă o dată că Învierea trebuie trăită şi mărturisită zilnic.

Din acelaşi motiv, celor care s-au pregătit, după putere, pentru Praznicul Învierii, Biserica le recomandă să păstreze starea de atenţie duhovnicească şi să nu piardă roa­dele postului prin neînfrânare şi risipire. În acest sens, este minunat exemplul Avvei Sisoe Tebeul, despre care „se spunea că nu mânca pâine, iar la praznicul Paştilor i-au făcut metanie fraţii ca să mănânce cu ei, şi răspunzând le-a zis: una am să fac: sau pâi­ne am să mănânc, sau câte bucate aţi făcut. Iar ei i-au zis: numai pâine să mănânci. Iar el a făcut aşa”5.

Numai trăind cu discernământ, atât în post, cât şi în afara postului, rămânem în aşteptarea Mirelui şi nădăjduim că ne „vom împărtăşi cu El mai adevărat în Ziua cea neînserată a Împărăţiei Sale”.

Note:

 

  1. A se vedea stihira a II-a de la Stihoavna Vecerniei Mari de la Praznicul înălţării Domnului.
  2. Patericul Egiptean, Trad. Dan Ungureanu, Editura Învierea, Timişoara, 2009, Despre Avva Pimen (144), p. 232.
  3. Idee susţinută de Sfântul Simeon Metafrastul şi de unele cântări.
  4. „Întrebat-au unii pe avva Sisoe, zicând: de va cădea vreun frate, n-are trebuinţă să se pocăiască un an? Iar el a răspuns: aspru este cuvântul. Iarăşi au întrebat: dar şase luni? Şi iarăşi a zis: mult este. lar ei au zis: dar până la patruzeci de zile? Şi a răspuns: mult este. I-au zis atunci: deci de va cădea fratele şi va afla îndată că se face pomană, intra-va şi el acolo? Le-a zis lor bătrânul: nu, ci are trebuinţă să se po­căiască câteva zile. Căci cred lui Dumnezeu, că din tot sufletul dacă se va pocăi unul ca acesta şi în trei zile îl primeşte pe dânsul Dumnezeu” (Patericul Egiptean, Despre Avva Sisoe (20), p. 265.
  5. Patericul Egiptean, Despre Avva Sisoe (52), p. 272.