publicat in Cuvântul episcopului Siluan pe 1 Mai 2016, 04:56
(fragment din Scrisoarea Pastorală la Învierea Domnului 2015)
Astăzi, în tot sufletul care mai caută la Dumnezeu, fie și numai din când în când, întunericul se duce și lumina cea adevărată începe să răsară1. Căci așa cum rețeaua telefonului caută și găsește telefonul chiar și atunci când este stins, dar mai are puțină baterie, tot așa și lumina lui Hristos caută și găsește pe tot sufletul luminatprin Botez, chiar și atunci când lumina credinței mai pâlpâie doar puțin sau chiar s-a stins, mai păstrând măcar puțină înclinație spre fapta cea bună... De aceasta ne încredințează Apostolul iubirii, Sfântul Ioan, atunci când ne dă criteriul rămânerii în Lumina lui Hristos, zicând: Cine iubește pe fratele său rămâne în lumină și sminteală nu este întru el. Iar cel care îl urăște pe fratele său este în întuneric și umblă în întuneric și nu știe încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui2.
Prin urmare, criteriul după care ne călăuzim în viața noastră de creștini nu este unul „teoretic” și nici „exterior”, ci este unul lăuntric – este criteriul asemănării cu Dumnezeu – Iubirea.
Învierea lui Hristos Domnul este un eveniment universal, cosmic, care cuprinde și înnoiește întreaga creație în ansamblul ei și în toate detaliile ei, revărsând peste tot Omul purtător de trup si viețuitor în lumeo covârșitoare bogăție de Har înnoitor al vieții și al întregii sale ființe, cercetând pe fiecare fiu al Omului care bine-voiește a se defini sau a deveni fiu al Noului Adam și a se asemăna lui Iisus Hristos Cel înviat din morți. Această înnoire se revarsă cu prisosință peste toți cei care au iubit arătarea Lui3 și care voiesc să trăiască în lumina învățăturii și a poruncilor Sale.
Dar învierea din morți a Domnului Hristos nu se rezumă și nu se limitează doar la aceasta, nefiind doar un eveniment „punctual” din viața și din lucrarea mântuitoare a Sa, care s-a întâmplat „odată, ca niciodată”... Învierea Domnului înseamnă împlinirea și regăsirea sensului suferinței și al morții tuturor fiilor Adamului celui vechi care au jinduit după Raiul pierdut și al tuturor celor care, renăscuți și îmbrăcați în Hristos, prin Botez, poartă în ei rănile păcatelor înaintașilor lor și ale propriilor lor căderi și păcate, cu nădejdea în izbăvire.
Cel a Cărui înviere o prăznuim astăzi este Același Care, pentru noi oamenii si pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri si S-a întrupat de la Duhul Sfânt si din Maria Fecioara și S-a făcut om, cum mărturisim în Crez. Cel necuprins S-a desertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor si la înfățișare aflându-Se ca un om4. Aceasta înseamnă că, în orice situație sau stare s-ar afla omul, afară de păca5, de acum încolo acesta nu mai este singur, căci Dumnezeu S-a făcut om, ca și el, ca să împreună-pătimească cu el. Åži nu numai atât, toate etapele și momentele vieții omului și dificultățile pe care firea i le pune înainte, împărtășite fiind de Însuși Dumnezeu-Omul, primesc un sens și o perspectivă care nu se mai limitează și nu se mai opresc la „cele de jos”, ci primesc, prin Înviere, un sens și o conotație înnoitoare și vindecătoare de suflet și veșnice, spre „cele de sus”. Astfel, copilăria, tinerețea și maturitatea nu mai înseamnă doar etape din viața omului, ci ele primesc rost și perspectivă de asemănare cu Dumnezeu-Omul care, la rându-I, S-a asemănat nouă, prin împărtășirea din toate ale noastre.
Dar Hristos Cel Înviat nu s-a împărtășit doar din viețuirea „exterioară”, cea de toate zilele, a omului, ci S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, si încă moarte de cruce6. Prin aceasta, Fiului lui Dumnezeu S-a făcut deplin Fiu al Omului,gustând din ceea ce îi este acestuia cel mai greu de purtat: trădarea, nedreptatea, batjocura, frica morții, suferința și moartea. Numai așa, Noul Adam putea să ia asupra Sa firea omenească în întregimea ei și să ridice păcatul lumii și consecințele lui: suferința și moartea. Numai în acest fel, suferința și moartea puteau căpăta un sens mântuitor.
Prin pătimirea, prin moartea și prin învierea Sa, Hristos Domnul Se face Mângâiere și Ajutor, Nădejde și Iertare, Sens și Å¢el, atât pentru cei vii, cât și pentru cei adormiți; atât pentru cei sănătoși, cât și pentru cei bolnavi; atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari; atât pentru cei liberi, cât și pentru cei robiți sau prigoniți; atât pentru cei de acasă, cât și pentru cei risipiți prin străinătăți...
Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om și a gustat moartea, pentru ca, prin înviere, să ne facă, pe noi cei căzuți, fii ai luminii și fii ai zilei7, care să le lepădăm pe cele lumești și să creștem întru cele dumnezeiești, devenind fii ai învierii8.
Iar fiii învierii nu vin să prăznuiască Învierea Domnului doar aprinzând în grabă o lumânare, o dată pe an, ci ei o prăznuiesc în fiecare Duminică, întreținând, prin rugăciune și prin împărtășirea cu Sfintele Taine, lumina care s-a aprins în inima lor încă de la Botez, și făcând-o să crească prin iubirea cea care curățeste mulțime de păcate9. Aceștia devin, în mâna lui Dumnezeu, aluatul cel care dospeste toată frământătura10 familiei, a parohiei și a întregului Om... Aceștia trăiesc fiecare săptămână din an ca pe Săptămâna Mare a Pătimirilor Domnului Hristos, lunea pomenind pe îngerul păzitor și pe toate Puterile cerești fără de trupuri; marțea pomenind pe Sfântul Proroc și Înainte-mergător al Domnului, Ioan Botezătorul; postind miercurea întru pomenirea vinderii Domnului pentru treizeci de arginți; joia pomenind Cina cea de Taină a Domnului și pe Sfinții Săi Apostoli, precum și pe Sfântul Ierarh Nicolae; vinerea postind pentru răstignirea Domnului și moartea Sa pe Cruce; sâmbăta oprindu-se din iureșul săptămânii, întru pomenirea odihnirii Domnului în mormânt, pentru ca duminica să devină, de fiecare dată, cu adevărat „Ziua Domnului” – Dies Domini și participarea la Ospățul Împărăției, întru prăznuirea Învierii Sale din mormânt și a înnoirii noastre și a întregii făpturi.
Așa făcând, povara tot mai apăsătoare a săptămânii se poartă mai ușor și centrul de greutate al acesteia se deplasează, de pe „noi și ale noastre”, pe ale Domnului, făcând din fiecare duminică o Împlinire a săptămânii care a trecut și un Început binecuvântat al unei noi săptămâni. În acest fel, timpul zilelor, al săptămânilor și al întregii noastre vieți capătă rost mântuitor, devenind un timp al sfințirii și al mântuirii, un timp binecuvântat care nu ne ajunge pentru a iubi pe Dumnezeu și pe oameni și a primi iubirea lor; pentru a cere iertare de la Dumnezeu și de la oameni și pentru a ierta; pentru a mulțumi lui Dumnezeu și oamenilor și pentru a ne ruga pentru toți, ca pentru sine însuși, întru așteptarea Împărăției Cerurilor și a vieții veșnice!
Pentru toate binefacerile și binecuvântările cele știute și neștiute, arătate și nearătate, care s-au revărsat și se revarsă peste noi, fie slava și mulțumita Lui Dumnezeu, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor!
HRISTOS A ÎNVIAT!
† Episcopul SILUAN al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
Note: