Tradițiile profane de primăvară (Mărțișorul și Babele)

Mărțisorul este o sărbătoare tradițională care marchează începutul primăverii și cores­punde zilei de 1 Martie. Ea se celebrează în Moldova, Bulgaria, Macedonia, Grecia, dar mai ales în România. Cuvântul „mărțișor” este un diminutiv al lui Martie, în greacă Mdptr|? (Martis). În această zi se oferă mici cadouri fii­celor, mamelor sau surorilor. Aceste cadouri reprezintă, în general, simboluri de animale, flori, inimioare; darurile sunt legate cu un șnur de culoare albă și roșie, care din punct de ve­dere simbolic exprimă dragostea și noblețea.

Originea sărbătorii Mărțișorului face obiec­tul multor dezbateri. Se știe că era o sărbătoare de origine daco-tracă, anterioară romanizării poporului român. Pe vremea dacilor, celor apro­piați li se ofereau amulete, despre care strămo­șii noștri credeau că aduc frumusețe și fertilita­te. Acestea erau confecționate încă din timpul iernii și se purtau doar începând cu 1 Martie. Amuletele erau la vremea aceea pietre albe sau roșii înșirate pe o ață; cei ce aveau o situație ma­terială mai bună puteau oferi celor dragi mone­de din aur sau din argint. Aceste daruri consti­tuiau, în fond, urări de sănătate și prosperitate în noul an; ele erau purtate de la venirea primă­verii până când copacii începeau să înflorească, apoi erau atârnate de crengile lor.

Unii cercetători consideră că sărbătoarea Mărțișorului a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte, care era zeul războiului, dar și al fertilității și vegetației. Însă cercetările arheologice efectuate în România, la Schela Caldovei, au scos la iveală amulete fă­cute din pietricele albe și roșii, asemănătoare mărțișoarelor de azi, care se purtau la gât și care datează de acum circa 8000 de ani¹.

În tradiția poporului român, cele două cu­lori au semnificații aparte. Roșul corespunde pielii rumene, deci sănătății și vitalității, iar albul este asociat luminii, înțelepciunii și credin­ței. Din punct de vedere teologic creștin, albul este culoarea luminii solare și a puterii, fiind culoarea care-L reprezintă pe Hristos. În mul­te culturi, hainele albe erau veșminte purtate de preoți, căci această culoare semnifică puri­tatea și adevărul². Neofiții creștini din vechime, ca și cei de astăzi, după Taina Sfântului Botez se îmbracă în veșminte albe, simbolul curățirii. De asemenea, în momentul Schimbării la Față a Mântuitorului Iisus Hristos, se spu­ne că veșmintele Sale erau albe ca zăpada, iar Duhul Sfânt este descris în chip de porumbel alb. În ceea ce privește arta creștină tradițională, roșul este culoarea sângelui jertfit al Domnului și al sfinților mucenici, dar și sim­bolul Duhului Sfânt care se coboară în chip de limbi de foc asupra Apostolilor. În tradiția po­pulară, roșul este culoarea dragostei, fiind aso­ciat cu florile de culoare roșie, mai ales cu tran­dafirul roșu³.

Zilele Babei sau Babele sunt primele nouă sau douăsprezece zile ale lunii martie. Ele mar­chează sfârșitul iernii și anunță începutul pri­măverii, perioadă în care vremea este adesea foarte schimbătoare. Tradiția profană leagă aceste zile de Baba Dochia sau Odochia (cea care leapădă cojoacele), personaj din mitolo­gia populară. Este posibil ca numele ei să fie derivat de la Sfânta Evdochia, care a trăit pe vremea împăratului Traian și care este sărbă­torită la 1 martie. În anumite versiuni ale mi­tului, Baba Dochia este o bătrână care a plecat cu oile la munte îmbrăcată cu nouă cojoace. La venirea primăverii, a început să le lepede unul câte unul, dar apoi un îngheț neașteptat a dat peste ea, transformând-o în stană de pia­tră. O altă variantă foarte cunoscută este mi­tul lui Traian si al Dochiei, pe care criticul literar George Călinescu îl numește „rezulta­tul unei întregi experiențe de viață a poporu­lui român”. Acesta trimite la formarea poporului român prin unirea dacilor cu romanii. Dochia, fiica lui Decebal, era o fată extraordi­nar de frumoasă. După cucerirea Daciei, Traian, vrăjit de farmecul ei, a vrut să o ia de nevastă și să dea astfel un exemplu romanilor în ceea ce privește asimilarea populației dacice. Dar ea, împotrivindu-se, a fugit în munți și s-a as­cuns printre stâncile Ceahlăului. Ca să nu fie prinsă de urmăritorii ei, Dochia i-a cerut zeu­lui Zamolxis (sau, în versiunile de după creș­tinarea poporului român, Maicii Domnului) să o prefacă în stană de piatră.

În tradiția populară se spune: „În ziua de Dochia se face mărțișor, un fir de mătasă sau lână roșă, înpletucit cu un alt fir alb, care apoi se pune la gât, pentru ca purtătoarea să fie ru­menă și albă peste an. Se poartă până în ziua de Sânt’ Gheorghe și atuncea îl pune pe un trandafir sau pe o creangă de cireș înflorit”⁴.

Legendele populare au asociat mărțișorul purtat tradițional de fetele și femeile tinere la 1 Martie cu înnoirea timpului și strălucirea soarelui de primăvară, cu nașterea și moartea simbolică a Dochiei. Firul mărțișorului a fost numit și „funia timpului”, pentru că adună îm­preună săptămânile și lunile în cele două ano­timpuri străvechi ale calendarului popular, iar­na și primăvara. Funia ar fi fost toarsă chiar de Baba Dochia înainte de a urca cu oile la mun­te, unde a murit de frig după ce și-a dezbrăcat cojoacele.

Note: