Ierurgii în legătură cu moartea omului

CITIREA „STÂLPILOR”

În zilele de până la înmormântare, preotul este chemat de familie, de obicei după-amiaza sau seara, pentru a săvârÅŸi slujba „stâlpilor”. Această slujbă este o rugăciune scurtă pentru sufletul celui răposat, la care se adaugă citiri din Sfânta Evanghelie, tex­te alese care vorbesc despre moarte, înviere ÅŸi judecată.

ÎNMORMÂNTAREA

Când moare un creÅŸtin, se trage clo­potul bisericii pentru a vesti celor din pa­rohie că unul dintre dânÅŸii s-a mutat la Domnul. Glasul clopotului, în acest caz, ne duce cu gândul la trâmbiÅ£a cu care în­gerul va vesti sfârÅŸitul acestei lumi ÅŸi învi­erea morÅ£ilor pentru judecată (Mt 24, 31; Cor. 15, 52; 1 Tes. 4, 16).

Trupul celui decedat este spălat, în semn de curăÅ£ire, după pilda primilor creÅŸtini (FA 9, 37), ÅŸi îmbrăcat cu haine noi ÅŸi curate, închipuind veÅŸmântul cel nou al nestricăciunii, cu care vom învia în ziua judecăÅ£ii (1 Cor. 15, 42-44). Tru­pul este apoi pus în sicriu ÅŸi aÅŸezat cu faÅ£a spre răsărit, ca la Sfântul Botez. Răsări­tul este locul spre care privim atunci când ne rugăm lui Hristos, „Răsăritul cel de sus” ÅŸi „lumina cea adevărată”, ÅŸi tot de acolo va veni Mântuitorul la judecata vi­itoare (Mt 24, 27).

La capul celui adormit se aprind lu­mânări în sfeÅŸnice, lumina fiind, pe de o parte, călăuză a sufletului în drumul către veÅŸnicie ÅŸi risipind întunericul morÅ£ii, iar, pe de altă parte, simbolizându-L pe Hristos ÅŸi Evanghelia Sa, precum El ÎnsuÅŸi a zis: „Eu sunt lumina lumii; cel ce-Mi urmea­ză Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina vieÅ£ii” (In 8,12). Lumânările sim­bolizează ÅŸi candelele aprinse sau lumina faptelor bune cu care creÅŸtinul îl va întâm­pina pe Mirele Hristos la a doua Sa veni­re, asemenea fecioarelor înÅ£elepte din Pilda celor zece fecioare (Mt 25, 1-13)¹.

Slujba înmormântării cuprinde tropa­re, cântări specifice cultului funebru, citiri din Noul Testament (ApostolÅŸi Evanghelie) ÅŸi se încheie cu rugăciunile de iertare pen­tru cel adormit pe care le rosteÅŸte preotul sau arhiereul, dacă este prezent. Cuprinsul rugăciunilor poate fi diferit, în funcÅ£ie de vârsta persoanei decedate, de locul său în cadrul Bisericii sau în funcÅ£ie de timpul li­turgic în care se săvârÅŸeÅŸte slujba. Astfel, avem rânduieli ale slujbei înmormântării adulÅ£ilor, a copiilor, a monahilor, a cleri­cilor sau rânduiala înmormântării în Săptămâna Luminată.

POMENIREA CELOR ADORMIÅ¢I

Conform învăÅ£ăturii creÅŸtine, viaÅ£a omului nu se sfârÅŸeÅŸte cu moartea trupu­lui, ci sufletul îÅŸi continuă existenÅ£a din­colo de hotarele vieÅ£ii pământeÅŸti. De ace­ea, purtarea de grijă pentru sufletele celor adormiÅ£i continuă ÅŸi după înmormântare prin slujbele de pomenire pe care Biserica le face, rugându-se pentru odihna ÅŸi ier­tarea păcatelor lor.

Slujba care se face pentru pomenire se numeÅŸte parastas, cuvânt care provine din limba greacă (napacracig, ^) ÅŸi în­seamnă înfăÅ£iÅŸare înaintea cuiva, mijloci­re². Biserica Ortodoxă a stabilit o anumi­tă rânduială pentru pomenirea morÅ£ilor, numită Slujba Parastasului, care se săvâr­ÅŸeÅŸte la 3, 9, 40 de zile, apoi la 3, 6, 9, 12 luni ÅŸi apoi în fiecare an până la al ÅŸapte­lea. Data săvârÅŸirii acestora se calculează totdeauna de la moartea credinciosului. În principiu, este bine ca slujbele de pomeni­re a celor răposaÅ£i să le săvârÅŸim exact în ziua în care ele se împlinesc de la moartea ce­lui pomenit. În situaÅ£ii speciale, atunci când eventuale probleme de familie ori socia­le ne obligă să nu putem săvârÅŸi pomenirea exact în ziua în care cade, este bine ca slujba respectivă să se facă înainte, ÅŸi nu după trecerea termenului.

Note: