ÃŽmpreună călători cu Dumnezeu

Acestor gânduri le mai adaug o idee luată din studiile dedicate pelerinajului: „La peregrinatio est une démarche personnelle du jeune homme riche qui répond à l’appel du Christ de tout laisser pour le suivre. Le terme même recouvre la double interprétation de la démarche de partir (per agere) et son statut d’étranger circulant en marge du monde¹. Le «marcheur de Dieu» entreprend une démarche spirituelle…”. Or, noi suntem azi „marcheurs de Dieu” ÅŸi suntem străini călători prin lume spre unul dintre cei care ne învaÅ£ă cum se ajunge la frăÅ£ia duhovnicească (în genul relaÅ£iei Sfântului Ioan Casian cu Cuviosul Gherman) ÅŸi cum să găsim înÅ£elepciunea cea mântuitoare, cea care te duce la unirea sublimă cu Hristos în Euharistie, ÅŸi apoi la urcarea constantă spre Ierusalimul cel de Sus, de unde iese Legea iubirii ÅŸi se seamănă în întreaga lume spre restaurare ÅŸi înnoire.

Iată de ce am zis „împreună călători”. De ce cu Dumnezeu? Pentru că în temelia pelerinajului se află întotdeauna un model biblic viu dezvoltat în gândirea profeÅ£ilor ÅŸi a literaturii didactico-poetice, dar ÅŸi în Noul Testament: modelul eliberării din Egipt, din casa robiei ÅŸi din mediul păcătuirii. Or, Eliberatorul este Dumnezeu, Cel care i-a călăuzit prin pustie ca stâlp de foc ÅŸi ca nor luminos, Cel care în glasul lui Osea strigă, ÅŸi, vai, cât de actual este acest strigăt: „Ce să-Å£i fac Å£ie, Efraime? Ce să-Å£i fac Å£ie, Israele, fiindcă dragostea ta se risipeÅŸte ca norii de dimineaÅ£ă, ca roua care se ia de timpuriu?” (Osea 6,4). O, omule!...

Pelerinajul nu este doar o călătorie, o excursie la locuri sfinte, ci el este o contemporaneizare a noastră cu cei care au păÅŸit în cer, pentru a le urma exemplul. Azi ne întoarcem cu toÅ£ii, mai întâi, spre bisericuÅ£ele Dobrogei, cele ca un fagure de miere în care albinele / anahoreÅ£ii Îl trăiau pe Dumnezeu zi de zi; ne întoarcem spre Arhiepiscopia Tomisului, spre Bretanion, Teofil, Teotim ÅŸi spre ceilalÅ£i episcopi care au militat pentru unitatea Bisericii²; ne însoÅ£im azi cu călugării sciÅ£i theopasiÅ£i, dar, în chip deosebit, ne însoÅ£im cu SfinÅ£ii Ioan Casian ÅŸi Gherman ÅŸi ne aÅŸezăm în ascultarea cea cuminÅ£itoare a părinÅ£ilor care ne arată că Sfânta Scriptură ne aduce cunoÅŸtinÅ£a cea izbăvitoare ÅŸi luminătoare marginilor.

Căutând rădăcinile / raÅ£iunile cerului. Originar din părÅ£ile Dobrogei, educat în paradigma paideiei greceÅŸti ÅŸi cu un fond cultural latin, Sfântul Ioan Casian poartă cu sine caracteristicile Bisericii lui Bretanion, Teofil ÅŸi Teotim, dorul ÅŸi dorinÅ£a de păstrare a unităÅ£ii Bisericii. Dar, pentru pelerinajul nostru de acum, aÅŸ dori să subliniez faptul că Sfântul Ioan, în însoÅ£ire cu Gherman, pleacă la Betleem, în Egipt, la Constantinopol, la Roma, Antiohia ÅŸi Marsilia pentru a căuta reperele fundamentale ale căii ÎmpărăÅ£iei.

Pentru noi acum cred că este important să remarcăm acest act al „însoÅ£irii spirituale”, al frăÅ£iei duhovniceÅŸti dintre Sfântul Ioan ÅŸi Cuviosul Gherman, deoarece ea este un posibil model ÅŸi o potenÅ£ială soluÅ£ie pentru ieÅŸirea din înstrăinarea zilelor noastre. În Convorbirile sale duhovniceÅŸti, Sfântul Ioan are un capitol special dedicat prieteniei. În convorbirea cu Fericitul Iosif găsim lucruri înălÅ£ătoare pentru înÅ£elegerea ÅŸi vieÅ£uirea noastră. Noi suntem azi în „lanÅ£urile prieteniei asemănare” sau a identităÅ£ii de vederi, prin asemenea potriviri de gânduri ÅŸi sentimente se îmblânzesc până ÅŸi inimile înrăite³. „Mai este ÅŸi o altfel de dragoste, bazată pe legile firii înseÅŸi ÅŸi ale înrudirii de sânge… dar pe toate acestea le rup ÅŸi le despart adesea depărtarea, timpul, neînÅ£elegerile ivite în convorbiri sau ciocnirile de interese”⁴. Dar în toate acestea există o dragoste care nu dispare, fiindcă nu ia naÅŸtere nici din cunoÅŸtinÅ£e, nici din legăturile făurite din îndeletnicire sau prin cele de câÅŸtig, nici din rudenie sau din alte motive, ci numai din asemănarea virtuÅ£ilor […], aceasta nici măcar moartea nu o sfărâmă”, spre aceasta Å£intim ÅŸi noi. VedeÅ£i că am spus mai sus unde ne situăm, suntem în „lanÅ£urile prieteniei asemănare” ÅŸi trebuie să creÅŸtem spre „adevărata prietenie care creÅŸte din dubla desăvârÅŸire ÅŸi virtute a prietenilor”. Virtutea ÅŸi dorul de desăvârÅŸire ale celor doi cuvioÅŸi PărinÅ£i i-au unit ca fraÅ£i ÅŸi i-au ajutat să trăiască mereu în împreună voire. Este vorba despre o conformare a voinÅ£elor în genul celei pe care noi o cerem în Rugăciunea Domnească: Fie voia Ta precum în cer, aÅŸa ÅŸi pe pământ.

Cred că această prietenie ne face să fim împreună călători către împărăÅ£ia lui Dumnezeu, aÅŸa cum au fost cei doi fraÅ£i duhovniceÅŸti pe care îi cinstim azi. Dar, vedeÅ£i, ei au căutat raÅ£iunile cerului, formele desăvârÅŸite ale chemării, ale ascultării ÅŸi ale împlinirii. Deoarece am pomenit despre rădăcinile cerului, vreau să vă spun care sunt acestea: sunt toÅ£i cei care au ajuns la deplinătatea vârstei lui Hristos, sunt cei care au lăsat toate ÅŸi au păÅŸit spre existenÅ£a conformă cu voia Tatălui ceresc. Aceste rădăcini se numesc: părintele Moise, părintele Pafnutie, Daniel, Serapion, Teodor, Serenus, Isaac, Cheremon, Nesteros, Iosif, Piamun, Ioan, Pinufius, Theonas, Avraam.

IubiÅ£i fraÅ£i, astăzi aÅŸ dori să stăruim puÅ£in asupra începutului peregrinării ÅŸi să vedem cum suntem chemaÅ£i, cum răspundem la chemare prin renunÅ£are ÅŸi cum ne dăruim lui Dumnezeu, în prezentarea Sfântului Ioan Casian. Să încercăm starea de prietenie duhovnicească căutând-o, ÅŸi nu gândindu-ne la măreÅ£ia ei. Am parcurs paÅŸii prin care ne exprimăm dispreÅ£uirea celor lumeÅŸti, ne-am cercetat, fiecare dintre noi, voile proprii ÅŸi cred că am înÅ£eles că toate trebuie puse mai prejos de binele dragostei ÅŸi al păcii. ÎnÅ£elegem că nu trebuie să ne supărăm niciodată, dar să încercăm mereu să înlăturăm supărarea fratelui ÅŸi să gândim zilnic la plecarea noastră din lumea aceasta ÅŸi la faptul că aceasta trebuie să fie ca un sfârÅŸit creÅŸtinesc, deci este de trebuinÅ£ă fiecăruia să lucreze la zidirea duhovnicească a celuilalt ÅŸi vom dobândi astfel puterea de a rosti: cât de bine este ca fraÅ£ii să locuiască împreună (Ps 132,1), căci aceasta este adunarea în numele Meu ÅŸi Eu sunt în mijlocul lor (Mt 18,20).

Căutarea desăvârÅŸirii. Foarte tânăr fiind, Sfântul Ioan Casian⁵, însoÅ£it de Gherman, fratele său „nu prin naÅŸtere, ci în duh”, ÅŸi-a început pelerinajul vieÅ£ii în cadrul minunatei prietenii întru Hristos. AjunÅŸi în Egipt, l-au întâlnit pe fericitul Pafnutie, mărturisindu-i acestuia că au venit „să înveÅ£e deprinderea smereniei ÅŸi a supunerii” pentru a se putea desprinde de „trufie ÅŸi lauda de sine”. Fericitul Pafnutie le-a răspuns: „Sunt trei feluri de chemări ÅŸi trei feluri de renunÅ£ări, tot atât de necesare monahului, oricare ar fi ordinea lor. Trebuie să cercetăm cu atenÅ£ie mai întâi de ce, precum am spus, sunt trei feluri de chemări, pentru ca, după ce am aflat că am ajuns pe cea mai înaltă treaptă în dragostea faÅ£ă de Dumnezeu, să ne potrivim viaÅ£a după înălÅ£imea acestei trepte. Căci nu ne va fi de niciun folos să începem frumos, dacă sfârÅŸitul nu va fi asemenea începutului”⁶. Asemenea ÅŸi noi, aplicând aceste cuvinte la pelerinajul nostru, să încercăm să păstrăm în noi înălÅ£area duhovnicească pe care am simÅ£it-o când am decis să dăm curs chemării de a veni aici, ba chiar mai mult, să sporim această fericire înÅ£elegând ÅŸi noi că suntem pelerini spre împărăÅ£ia lui Dumnezeu ÅŸi că trebuie să căutăm mai întâi desăvârÅŸirea ÅŸi apoi toate celelalte se vor adăuga nouă (Mt 6, 33). Să fie aÅŸa cum ne îndeamnă Fericitul Pafnutie: „dacă ÅŸtim că am fost scoÅŸi din trăirea acestui veac de pe cea mai de jos treaptă, să ne îngrijim cu ardoare sufletească să ajungem la un sfârÅŸit bun”. Dar, pentru aceasta, este nevoie să cunoaÅŸtem ÅŸi cele trei feluri de renunÅ£ări, fiindcă în niciun caz nu putem atinge desăvârÅŸirea dacă fie nu ÅŸtim ce este aceasta, fie, chiar ÅŸtiind, nu tindem să o îndeplinim în fapt.

AÅŸadar, chemările sunt trei: prima vine de la Dumnezeu, a doua este mijlocită de om ÅŸi a treia are ca izvor trebuinÅ£a. „Este de la Dumnezeu ori de câte ori un gând trimis în inima noastră, uneori chiar când dormim, ne aprinde dorinÅ£a vieÅ£ii veÅŸnice ÅŸi a mântuirii, îndemnându-ne printr-un imbold puternic să-L urmăm pe Dumnezeu ÅŸi să ne dedicăm învăÅ£ăturilor Lui”⁷, aidoma chemării lui Avraam (Fac. 12, 1-3) sau celei a avvei Antonie. Ei au părăsit locul de baÅŸtină, casa părintească ÅŸi legăturile cu neamul lor spre a plini chemarea, au înÅ£eles că mergerea noastră este spre pământul pe care ni-l va arăta Domnul, adică spre pământul cel nou ÅŸi spre cerul cel nou (2 Petru 3, 13), au înÅ£eles că noi avem locuinÅ£ă nefăcută de mână  (2 Cor. 5, 1) ÅŸi spre această locuire trebuie să ne ostenim, au înÅ£eles că trebuie să ne desprindem de obiceiurile de aici ÅŸi că trebuie să deprindem cele ale sfinÅ£ilor. De aceea ÅŸi Sfântul Ioan cu Gherman au părăsit toate, căutând desăvârÅŸirea. Asemenea ÅŸi noi, măcar pentru un timp, trebuie să trăim în noi înÅŸine această stare până ce ea se va statornici în noi. Până atunci în noi se seamănă această cunoaÅŸtere ÅŸi această amintire de cele mântuitoare ÅŸi, vai, câtă fericire!

„Al doilea fel de chemare este cea care se produce în om când fie exemplele unor sfinÅ£i (cazul nostru de acum), fie sfaturile lor ne aprind în suflet dorinÅ£a mântuirii. Dar ÅŸi în cazul acesta, suntem chemaÅ£i tot prin harul lui Dumnezeu, chiar dacă ne-am dedicat acestor osteneli ÅŸi acestei mărturisiri mânaÅ£i de sfaturile ÅŸi de virtuÅ£ile celor amintiÅ£i”⁸. AÅŸa au fost eliberaÅ£i evreii din Egipt prin Moise, iar peregrinarea lor prin pustie a rămas paradigmă pedagogic-duhovnicească pentru neamuri, peste veacuri.

„Al treilea fel de chemare este cel care coboară din trebuinÅ£ă, când legaÅ£i de bogăÅ£iile ÅŸi de plăcerile acestei lumi ÅŸi supuÅŸi unor încercări neaÅŸteptate, care ne ameninÅ£ă cu primejdia morÅ£ii, cu pierderea sau confiscarea averii, ori cu moartea celor dragi, suntem siliÅ£i să ne gândim la Dumnezeu, pe care L-am dispreÅ£uit când nu ne lipsea nimic”⁹. Nici această chemare nu trebuie dispreÅ£uită, numai că pentru noi este important să înÅ£elegem că trebuie să ne ostenim să ajungem, ca Moise de la Calamus, la schimbarea caracterului necesităÅ£ii încât, printr-o hotărâtă putere sufletească, să ne reaÅŸezăm voinÅ£a pe calea doririi desăvârÅŸirii ÅŸi să nu uităm că totul depinde de sfârÅŸit, deoarece cel desăvârÅŸit poate ajunge jos prin nepăsare, iar cel de jos poate ajunge sus prin teama ÅŸi dragostea de Dumnezeu.

FraÅ£ilor, răspunsul la oricare dintre cele trei chemări nu este unul teoretic, doar prin cuvânt, ci unul practic, de natură faptică, iar fapta înseamnă de această dată renunÅ£are, desprindere, delimitare de omul cel vechi spre a îmbrăca omul cel nou (Col. 3, 9-10). Este o mutaÅ£ie de ordin antropologic, iar postmodernitatea ne provoacă pentru a oferi lumii o nouă antropologie, una marcată în chip evident de notele caracteristice ale hristologiei. Omul cel nou îl îmbrăcăm atunci când începem desprinderea de bogăÅ£iile acestei lumi ÅŸi de mărirea ei ÅŸi păÅŸim, cu deplină convingere, spre dobândirea bogăÅ£iei celei nepieritoare, iar aceasta este prima renunÅ£are. Este un pas greu pentru omul postmodernităÅ£ii, care a dezvoltat multiple dependenÅ£e, pentru creÅŸtin este un lucru mult mai uÅŸor dacă ÅŸtie / învaÅ£ă să se încredinÅ£eze harului, deoarece starea harică te aduce în ipostaza celui care înÅ£elege că este îndeajuns „pâinea noastră cea de azi” ÅŸi nu doar înÅ£elege, ci trăieÅŸte în sine starea de fericire euharistică. Acest eveniment ascetic îl trăim acum în cadrul pelerinajului, am luat fiecare doar atât cât este necesar, am strâns doar un omer (IeÅŸ. 16, 16), ÅŸi acesta este începutul redobândirii cumpătării, a dreptei chibzuinÅ£e. AjunÅŸi aici ne desprindem de obiceiurile, viciile ÅŸi atracÅ£iile vechi (cea de a doua renunÅ£are) ale sufletului ÅŸi ale trupului ÅŸi începem să trăim în arătare, începem să dobândim capacitatea de a sesiza conÅ£inutul epifanic al existenÅ£ei, pentru ca, apoi, să ne întoarcem mintea spre cele viitoare, prin contemplare, astfel încât în noi se naÅŸte dorul după această stare. Sfântul Pafnutie zice că, „ieÅŸind cu inima din această casă vremelnică ÅŸi care se vede, ne îndreptăm ochii ÅŸi mintea către aceea în care vom rămâne pentru totdeauna”¹⁰.

Celor trei feluri de renunÅ£are li se potrivesc cele trei cărÅ£i ale lui Solomon: Pildele – prin care sunt combătute dorinÅ£ele trupeÅŸti ÅŸi păcatele pământeÅŸti; Ecclesiastul – în care sunt numite „deÅŸertăciune” toate cele ce se petrec sub soare; ÅŸi Cântarea Cântărilor – în care mintea, trecând dincolo de toate cele văzute, se uneÅŸte cu cuvântul lui Dumnezeu prin contemplarea celor cereÅŸti¹¹. CurăÅ£irea minÅ£ii este extrem de importantă, de aceea Sfântul spune că adevărata desăvârÅŸire se va realiza atunci când mintea noastră, neîntunecată de nicio îngroÅŸare a trupului, ci curăÅ£ită prin ÅŸlefuiri foarte pricepute, prin neîncetată meditaÅ£ie asupra celor divine ÅŸi prin cuget duhovnicesc, trecând peste toate cele pământeÅŸti, va ajunge la cele nevăzute, adică atunci când nu va mai primi niciun glas venit prin auzul trupesc ÅŸi nu va mai fi ocupată de chipuri care vin prin ochi¹².

Drumul, peregrinarea de la chemare la desăvârÅŸire este umplută de un veritabil război nevăzut, de un veritabil askesis, deoarece este calea luptei cu cele opt păcate principale, pe care aici doar le amintesc, căci nu e vremea încă să le dăm pe larg: lăcomia la mâncare, desfrânarea, arghirofilia, mânia, tristeÅ£ea, lenea, slava deÅŸartă ÅŸi trufia. Åži totuÅŸi, câteva cuvinte: păcatele care vin din cauze naturale au o lucrare împătrită ÅŸi necesită din partea noastră îndeosebi stăpânirea trupului prin posturi, veghe, muncă ÅŸi evitarea prilejurilor rele; cele răsărite din suflet ne cer curăÅ£irea sufletului prin ÅŸtergerea amintirii patimilor, prin înlăturarea chipurilor ÅŸi a materiilor care ne ispitesc ÅŸi prin punerea mai presus de orice a meditaÅ£iei atente asupra Scripturii, vegherea cu grijă ÅŸi retragerea în singurătate¹³. De aceea, ca să fie învinsă lenea, trebuie mai întâi combătută tristeÅ£ea; ca să se alunge tristeÅ£ea, trebuie mai întâi distrusă mânia; ca să se stingă mânia, trebuie călcată în picioare arghirofilia; ca să se înlăture arghirofilia, trebuie nimicită desfrânarea; ÅŸi ca să se desfiinÅ£eze desfrânarea, trebuie dărâmat păcatul lăcomiei la mâncare. Iar, după toate acestea, ca să poată fi înfrântă trufia, trebuie mai întâi înăbuÅŸită slava deÅŸartă ; astfel se potolesc cele următoare prin învingerea celor anterioare ÅŸi patimile rămase slăbesc fără osteneli¹⁴. Împotriva acestora trebuie să luptăm descoperindu-ne fiecare păcatul de care suntem molipsiÅ£i, căci împotriva lui trebuie să se dea lupta principală, potrivind cu multă grijă măsura loviturilor, atenÅ£ia ÅŸi observaÅ£ia împotriva lui concentrând truda vegherilor ÅŸi meditaÅ£iile inimii, îndreptând spre Domnul plânsul neîncetat al rugăciunii ÅŸi cerându-I Lui în chip special ÅŸi neîncetat ajutor împotriva oricărei primejdii¹⁵. Åži, peste toate, să învăÅ£ăm a ne mulÅ£umi cu ce avem, ca nu cumva să îmbătrânim în pământ străin, adică în pământul păcatelor.

ÎnsoÅ£iri ÅŸi ajutoare în peregrinarea ascetică. PăÅŸind spre desăvârÅŸire, omul trebuie să ÅŸtie că nimic nu poate face cu de la sine putere, el trebuie să audă chemare, să audă cuvântul, să-ÅŸi desăvârÅŸească credinÅ£a ÅŸi apoi să se înalÅ£e spre partea cea mai înaltă a desăvârÅŸirii ÅŸi a fericirii care nu constă în a face minuni, ci în dragostea curată. Din dragostea nemărginită a lui Dumnezeu, ne spune Sfântul Ioan Casian, avem ca însoÅ£ire ÅŸi tămăduire a noastră Sfânta Euharistie de care trebuie să ne apropiem ÅŸtiind că niciodată nu putem ajunge la un atât de mare merit al curăÅ£iei încât să credem că suntem vrednici de împărtăÅŸania cu Sfântul Trup ÅŸi Sânge al Domnului ci, din dărnicia lui Dumnezeu, să primim leacul mântuirii. Apoi, înÅ£elegând dragostea Sa, să nu ne dezlipim de vorbirea cu El, dar rugăciunea să fie atât de profundă până ce noi nu ne vom mai ÅŸti pe noi înÅŸine în rugăciune. Iar pentru aceasta ascultaÅ£i ce zice: „GrăbeÅŸte-te dacă vrei să ajungi la ÅŸtiinÅ£a cea adevărată a Scripturilor, să-Å£i însuÅŸeÅŸti mai întâi umilinÅ£a statornică a minÅ£ii, care te conduce nu la ÅŸtiinÅ£a care împăunează, ci la cea care te face luminat prin trăirea dragostei de oameni… trebuie să te dăruieÅŸti cu totul citirii cărÅ£ilor sfinte, până când meditaÅ£ia continuă îÅ£i va stăpâni în întregime mintea ÅŸi te va forma după chipul ei… mintea îÅ£i va fi chivot al testamentului având în el cele două table care însemnează veÅŸnica tărie a celor două obiecte: năstrapa de aur, adică aducerea aminte curată ÅŸi sinceră, păstrând în ea cu neîntreruptă veghe mana, prin care trebuie să înÅ£elegem dulceaÅ£a cerească ÅŸi nepieritoare a sensurilor duhovniceÅŸti ale acelei pâini a îngerilor, ÅŸi toiagul lui Aaron, adică steagul mântuitor al marelui ÅŸi adevăratului Arhiereu al nostru, Iisus Hristos, înfrunzind întotdeauna de verdeaÅ£a mântuirii veÅŸnice”¹⁶.

Am încercat să vă aduc în faÅ£ă elemente fundamental teologice din cadrul pelerinajului. Am plecat de la frăÅ£ia duhovnicească, ea poate alunga ura ÅŸi suficienÅ£a de sine. Am căutat să vă atenÅ£ionez cu privire la necesitatea ascultării chemării divine ÅŸi apoi a renunÅ£ărilor, ele pot să reafirme sensul eshatologic al acestei lumi haotice. Am mers apoi la lupta ascetică pentru ca să înÅ£elegem cât de necesar este darul însoÅ£irii cu Dumnezeu, cât de mult trebuie să fim conÅŸtienÅ£i de aspectul teandric al adevăratei făptuiri, aceasta ne poate scoate din hăul deznădejdii ÅŸi ne aÅŸază în orizontul deschis al nădejdii creÅŸtine. Am vorbit în continuare de dăruirea lui Dumnezeu, de tămăduiri. Să păÅŸim, deci, fraÅ£ilor, pe calea sfinÅ£ilor ÅŸi, curăÅ£ind mintea noastră de rătăciri, să primim lectio divina a Sfântului Ioan Casian ÅŸi sfătuirea părinÅ£ilor pentru ca, astfel, să călătorim împreună spre împărăÅ£ia lui Dumnezeu.