Cina cea de Taină. Instituirea Euharistiei, pomenire a PaÅŸtelui celui nou ÅŸi veÅŸnic

• Joia Mare, în care Biserica pome­neÅŸte Cina cea de Taină¹ ÅŸi arestarea lui Hristos,
• Vinerea Mare, când se face pome­nirea Patimilor, a morÅ£ii ÅŸi a îngropării lui Hristos,
• Sâmbăta Mare, marele sabat dum­nezeiesc [sufletul omenesc al lui Hristos unit cu dumnezeirea Sa se pogoară în Iad ÅŸi izbăveÅŸte sufletele Å£inute acolo de Satana], când nu ar trebui să se facă nici o slujbă. În Biserica primară, sărbătoarea pascală începea seara ÅŸi se termina la ră­săritul soarelui².

Toate Bisericile slujesc aceste taine ur­mând în mare acelaÅŸi tipic ÅŸi bazându-se pe istorisirea evanghelică detaliată ÅŸi com­plexă. DiferenÅ£ele Å£in de stil ÅŸi de forma riturilor.

În ceea ce priveÅŸte Joia Mare, în TradiÅ£ia universală este sărbătorirea Cinei celei de Taină³ (pe când tot restul săptă­mânii are un ton de penitenÅ£ă), pentru că este taina ÎmpărăÅ£iei lui Dumnezeu. Dar s-a pus, atât în Răsărit, cât ÅŸi în Apus, o problemă practică, ÅŸi anume cea a dura­tei slujbelor. În momentul de faÅ£ă, se poa­te spune că riturile occidentale au regăsit vechea tradiÅ£ie de a sluji Cina cea de Taină seara, conform Evangheliilor⁴, urmată de „dezvelirea altarului”⁵, apoi de Utrenia din Vinerea Mare (numită „Întuneric”). În ri­turile orientale – ÅŸi mai ales în cel bizan­tin, care este pe de-a-ntregul mănăstiresc din secolul al XlV-lea – lungimea slujbe­lor determină cele mai multe parohii să slujească Cina cea de Taină în dimineaÅ£a zilei de Joia Mare sau la prânz, pentru că privegherea de Vinerea Mare („Sfintele Patimi”) sunt cea mai lungă slujbă din an. Însă este o eroare biblică ÅŸi liturgică, de­oarece este vorba despre o liturghie de seară, care începe cu Vecernia, ÅŸi care deci ar trebui săvârÅŸită la apusul soarelui.

Cum textele evanghelice sunt lungi ÅŸi complementare, există un acord aproape universal pentru folosirea la Cina cea de Taină a unei Evanghelii compuse (sau concordante)⁶, punând împreună extrase din cele patru Evanghelii pentru a face un text unic ÅŸi coerent. AÅŸa se petrece mai ales în ritul bizantin ÅŸi în ritul restaurat al gali­lor (cu o particularitate liturgică⁷). Această Evanghelie unică împrumută mult din cele ale lui Matei ÅŸi Marcu, care sunt martori oculari ai Cinei celei de Taină (Evanghelia lui Marcu e cea a lui Petru), iar rezultatul este o istorisire detaliată ÅŸi concordantă. Ioan nu vorbeÅŸte despre Instituire⁸, deoare­ce ÅŸi-a redactat Evanghelia mult mai târziu, iar ceilalÅ£i vorbiseră deja despre asta, dar este singurul care pomeneÅŸte spălarea pi­cioarelor ÅŸi ultimul cuvânt al Domnului. Dimpotrivă, Sfântul Pavel aduce multe de­talii, deÅŸi nu a fost martor ocular (el a pri­mit o arătare directă ÅŸi personală de la Hris­tos, prin Duhul Sfânt), în Evanghelia după Sfântul Luca (ÅŸi care, după Sfântul Irineu⁹ ÅŸi Eusebiu din Cezareea, este Evanghelia lui Pavel) ÅŸi în prima Epistolă către Corinteni (sunt trei elemente ale Instituiriinoastre li­turgice pe care avem de la Sfântul Pavel). Vom încerca, în măsura posibilului, să ne bazăm pe toate aceste texte.

Să situăm acum evenimentul în viaÅ£a lui Hristos. După ce a predicat peste tot Evanghelia timp de trei ani, Domnul a „ur­cat la Ierusalim” – cetatea sfântă, simbol al ÎmpărăÅ£iei lui Dumnezeu – pentru a să­vârÅŸi mântuirea lumii. După Intrarea Sa împărătească ÅŸi mesianică (Floriile), a tre­buit să îndure o adevărată Patimă morală (înaintea Patimilor trupeÅŸti) cu prilejul înfruntărilor verbale foarte dure cu „pre­oÅ£ii, cărturarii ÅŸi fariseii” ÅŸi chiar cu popo­rul. Acum ajungem la sărbătoarea PaÅŸtelui: aici este nodul tuturor lucrurilor.

Sărbătoarea de Paste era centrul re­ligiei evreieÅŸti. Hristos vrea neapărat să sărbătorească acest ultim PaÅŸte pămân­tesc cu ucenicii Săi - soborul apostolic - după cum precizează Sfântul Luca: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest PaÅŸti, mai înainte de patima Mea, căci... de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârÅŸit în împărăÅ£ia lui Dumnezeu” (Lc 22, 15-16). El arată Apostolilor Săi înÅ£elesul escatologic al celor pe care are să le plinească¹⁰.

„În ziua cea dintâi a Azimilor, când jertfeau Pastile¹¹”, ucenicii, care sunt evrei evlavioÅŸi ÅŸi ÅŸtiu ce însemnătate dă ÎnvăÅ£ătorul PaÅŸtelui, ÅŸi acelui PaÅŸte în mod deosebit (le vestise cu câteva zile mai de­vreme că „Fiul Omului are să fie răstignit” – Mt 26, 2), Îl întreabă unde vrea să-l pe­treacă. Domnul le dă un răspuns tainic (vă va întâmpina un om, ducând un urcior cu apă; mergeÅ£i după el, ÅŸi unde va intra, spu­neÅ£i stăpânului casei: unde este odaia în care să mănânc PaÅŸtile împreună cu uce­nicii Mei? – Mc 14, 12-14). Aceasta ne aminteÅŸte că sunt multe lucruri pe care nu le ÅŸtim ÅŸi că, dincolo de aparenÅ£e, Dumnezeu este stăpânul tuturor lucruri­lor. El trimite pe Petru ÅŸi pe Ioan care pre­gătesc toate (Lc 22, 8). Sala respectivă este cunoscută sub numele de „Cenaclu” sau „FoiÅŸor”¹². TradiÅ£ia o situează pe Muntele Sion¹³, în capătul de sud-vest al vechii ce­tăÅ£i a Ierusalimului. Este vorba despre o „încăpere înaltă”, deci situată la etaj, care este mare ÅŸi bine aranjată, ceea ce era un semn de bogăÅ£ie. Proprietarul, al cărui nume nu este cunoscut, era desigur un personaj de seamă, care credea în Iisus, dar în taină¹⁴. Este interesant de notat că, pentru a institui taina ÎmpărăÅ£iei, Hristos a ales o sală foarte frumoasă, aÅŸa cum se cuvine pentru un ospăÅ£ de nuntă, căci „nunta Mirelui cu Biserica” este măreaÅ£ă ÅŸi dătătoare de bucurie. Å¢elul vieÅ£ii ome­neÅŸti este fericirea, în Dumnezeu ÅŸi cu Dumnezeu. Toate bisericile-temple sunt replici duhovniceÅŸti ale FoiÅŸorului.

Domnul Se duce deci acolo cu întregul sobor apostolesc ÅŸi ospăÅ£ul pascal începe. PaÅŸtele evreiesc era o sărbătoare familia­lă, care se prăznuia printr-un ospăÅ£, în noap­tea de PaÅŸte (de fapt la priveghere, aÅŸa cum se petrece aici, pentru că PaÅŸtele evreiesc avea să cadă în anul acela într-o vineri, în ajun de sabat). Åži era nevoie de cel puÅ£in 10   persoane pentru a-l sărbători, condiÅ£ie îndeplinită (Iisus ÅŸi cei Doisprezece = 13). Nu putea fi sărbătorit pe deplin decât la Ierusalim¹⁵, cetatea lui Dumnezeu, deoare­ce mielul – care era felul principal – trebu­ia jertfit, iar apoi fript la Templu, ceea ce se petrece probabil ÅŸi aici.

OspăÅ£ul pascal era numit Seder(ceea ce corespunde aproximativ termenului la­tinesc ordo, „tipic”), deoarece trebuia ur­mat un ritual precis, a cărui esenÅ£ă fusese dată de ÎnsuÅŸi Dumnezeu lui Moise ÅŸi lui Aaron (IeÅŸ 12, 1-28), cu rugăciuni succe­sive, cu cântece ÅŸi psalmi, cu istorisiri (cea a IeÅŸirii) ÅŸi cu consumarea unor mâncă­ruri cu caracter simbolic ÅŸi a vinului. Era vorba despre un „memorial” viu, care per­mitea fiecărui israelit să retrăiască izbăvi­rea dată de Dumnezeu poporului Său ÅŸi să se considere ca mântuit de Dumnezeu din robie „astăzi”. Se mânca în maniera ro­mană, lungiÅ£i pe divane ÅŸi sprijiniÅ£i în per­ne, în semicerc în jurul unei mese centra­le pe care erau aÅŸezate mâncărurile (se vede aceasta pe mozaicurile vechi ce re­prezintă Cina cea de Taină¹⁶).

Este foarte probabil¹⁷ că Domnul a să­vârÅŸit la începutul mesei spălarea picioa­relor. Era o tradiÅ£ie curentă în lumea greco-romană, pentru că pe vremea aceea se mergea mult pe jos, cu picioarele goale în sandale, ÅŸi era un gest de bună primire a spăla picioarele invitaÅ£ilor, însă aceasta era o  slujire rezervată robilor. Hristos a luat de bunăvoie locul unui rob¹⁸ pentru a ne izbăvi de robia păcatului ÅŸi de Satana. Pi­cioarele reprezintă, simbolic, tot ceea ce Omul întreprinde: spălând picioarele uce­nicilor Săi, Domnul le curăÅ£eÅŸte toată lucrarea¹⁹ ÅŸi îi îndeamnă să-I urmeze pilda, adică să se curăÅ£ească unii pe alÅ£ii (ÅŸi deci să se verifice unii pe alÅ£ii ca niÅŸte fraÅ£i). Le lasă astfel o comoară, lor, celor doispreze­ce viitori păstori ai Bisericii: când veÅ£i fi învăÅ£ători pe urma Mea, faceÅ£i ca Mine, adică fiÅ£i ca niÅŸte slu­jitori (învăÅ£ătură care, din păcate, va fi puÅ£in urmată în istoria Bise­ricii...). Acest pream­bul la Euharistie este cu totul remarcabil ÅŸi aminteÅŸte învăÅ£ătura Domnului cu privire la jertfa făcută lui Dumnezeu: mergi mai întâi de te împa­că cu fratele tău.

Apoi, după cei trei Sinoptici (Matei, Mar- cu ÅŸi Luca), Domnul a făcut revelaÅ£ia vânză­rii lui Iuda²⁰ (care se înÅ£elesese deja cu ma­rii preoÅ£i ÅŸi primise bani - Mt 26, 14-16), ceea ce I-a trezit o „tul­burare” (In 13, 21): ce durere, într-adevăr, pentru ÎnvăÅ£ător să vadă că unul dintre ucenicii Săi Îl vinde, ÅŸi încă pe bani! În plan omenesc, Hristos nu este insensibil. Acest lucru nu a fost probabil perceput de toÅ£i (cf. In 13, 27-30) ÅŸi nu a schimbat nimic, dar ÎnvăÅ£ătorul a vrut să arate că ÅŸtia toate ÅŸi că avea să-Åži dea viaÅ£a de bunăvoie.

În timpul mesei, Hristos va consacra succesiv pâinea si vinul ca Trupul și Sângele Său. În ambele cazuri, a săvârÅŸit această minune de neînÅ£eles în cadrul ri­tual al PaÅŸtelui evreiesc. După cântarea de psalmi de slavă²¹, cel care era în capul me­sei spunea o binecuvântare pentru fieca­re fel de mâncare, la începutul mesei. AÅŸa este ÅŸi pentru pâine. Aici este vorba de pâine azimă (care trebuia consumată îna­inte de ÅŸapte zile – IeÅŸ 12, 15), nedospi­tă, deoarece evreii fuseseră alungaÅ£i din Egipt de către Faraon în plină noapte, după exterminarea primilor născuÅ£i ai egipte­nilor, iar coca nu avusese timp să se dos­pească: atunci au copt-o repede sub for­mă de pâini azime²². Hristos, care slujea Sederul, a spus binecuvântarea, a frânt pâi­nea ÅŸi a dat ucenicilor Săi, zicând: „LuaÅ£i, mâncaÅ£i”, dar mai adaugă „acesta este Trupul Meu”, frază atât de tainică pe care Apostolii o primesc fără a îndrăzni să pună întrebări²³.

În timpul Sederului pascal, care dura mult timp, se beau patru cupe de vin ÅŸi exista o binecuvântare pentru fiecare cupă, dintre care cea mai solemnă se rostea pen­tru cea de-a patra²⁴. Or, Sfântul Luca pre­cizează că Domnul a sfinÅ£it vinul „la sfâr­ÅŸitul mesei”: deci era vorba de cea de-a patra cupă, care încheia ospăÅ£ul. Hristos spune: „BeÅ£i dintru acesta toÅ£i, acesta este sângele Meu, al legământului²⁵...” (Mt ÅŸi Mc). Sfântul Pavel adaugă: „al le­gământului celui nou²⁶” (Lc ÅŸi 1 Cor). Sfântul Matei urmează: „care pentru mulÅ£i se varsă spre iertarea păcatelor”. Sfântul Pavel adaugă două lucruri impor­tante: „Aceasta să faceÅ£i spre pomeni­rea Mea” ÅŸi: „de câte ori veÅ£i mânca aceas­tă pâine ÅŸi veÅ£i bea acest pahar, moartea Domnului vestiÅ£i până când va veni” (1 Cor. 11, 25-26) [adică: veÅ£i vesti că Åži-a dat viaÅ£a pentru a mântui pe Om].

Există o diferenÅ£ă între cele două sfin­Å£iri: fiecare Apostol a primit din mâna lui Hristos o bucată de pâine sfinÅ£ită ÅŸi a mân­cat-o; în timp ce, pentru vinul sfinÅ£it, Dom­nul a întins cupa Sa Apostolilor, zicând: „BeÅ£i dintru acesta toÅ£i”, adică au băut toÅ£i din acelaÅŸi potir. Acest lucru va fi reluat în liturghia creÅŸtină antică. AÅŸa se petre­ce încă ÅŸi astăzi la împărtăÅŸirea clerului, când fiecare preot primeÅŸte de la episcop o părticică din scumpul Trup, dar toÅ£i beau scumpul Sânge din acelaÅŸi potir, ceea ce este un semn puternic de unitate ÅŸi împăr­tăÅŸire. Consumând Trupul ÅŸi Sângele euharistic al lui Hristos, apostolii au intrat în comuniune cu El (orice masă este me­reu o împărtăÅŸire între cei care participă la ea) ÅŸi s-au hrănit din El. Trupul ÅŸi Sân­gele lui Hristos sunt firea Sa omenească trupească: împărtăÅŸindu-ne cu firea Sa omenească, noi ne împărtăÅŸim cu firea Sa dumnezeiască, fiindcă amândouă sunt unite în persoana Sa, în ipostasul Său dum­nezeiesc de Fiu al lui Dumnezeu. Åži, îm- părtăÅŸindu-ne cu unul din Treime, ne îm­părtăÅŸim ÅŸi cu celelalte două Persoane, Tatăl ÅŸi Duhul. De fapt, este începutul în- dumnezeirii Omului.

Cele două alimente alese de Hristos sunt bogate în simboluri. Ele sunt amândouă exclusiv vegetale, amintind de hrana dată de Dumnezeu lui Adam ÅŸi Evei în Rai (ierburi cu seminÅ£e [cereale] ÅŸi roa­dele pomilor [în afară de unul]): Hristos ne redeschide porÅ£ile Raiului. Pâinea era hrana vitală a oamenilor din Antichitate, iar vinul avea un caracter festiv ÅŸi, de ase­menea, igienic (era un medicament). Hristos este Cel care ne hrăneÅŸte, ne vindecă ÅŸi ne călăuzeÅŸte la bucuria desăvârÅŸită, la fericirea veÅŸnică.

Pâinea are o analogie cu organele corpului omenesc care sunt o structură (pâinea e compusă din coajă ÅŸi din miez, iar acest miez e făcut din mate­rie ÅŸi din vid, ca ato­mii). În timp ce vinul are o analogie eviden­tă cu sângele care cur­ge în vinele noastre ÅŸi care reprezintă viaÅ£a.

Sângele este un sim­bol al duhului²⁷: via­Å£a iarăÅŸi este un dar al Duhului Sfânt. A ne împărtăÅŸi cu sângele lui Hristos înseamnă ÅŸi a ne împărtăÅŸi cu Duhul Sfânt, Care este viaÅ£a lui Hristos-Omul. Pentru aceasta Hristos a spus „beÅ£i dintru acesta toÅ£i”: este vital. Cu toate acestea, Trupul ÅŸi Sângele euharistice ale lui Hristos nu sunt simboluri: sunt o realitate divino-umană: când Hris­tos spune „acesta este trupul Meu”, „aces­ta este sângele Meu”, este un logiondum­nezeiesc, un cuvânt dumnezeiesc ziditor. Dumnezeu „zice” ÅŸi lucrul „este”. De altfel, fraza menÅ£ionată de Sfântul Matei („care pentru mulÅ£i se varsă spre iertarea păca­telor”) confirmă această importanÅ£ă a Sân­gelui lui Hristos, căci încă de a doua zi Domnul ÎÅŸi va vărsa efectiv Sângele pen­tru a mântui pe Om ÅŸi lumea. Poate părea curios că a spus „pentru mulÅ£i” ÅŸi nu „pen­tru toÅ£i”. Episcopul Ioan²⁸ răspundea: pen­tru că mântuirea nu e obligatorie, Omul este liber. Sângele se varsă pentru toÅ£i cei care vor să fie mântuiÅ£i: „mulÅ£i” nu exclu­de pe „toÅ£i”, dar respectă libertatea fiecă­ruia. Mai este ÅŸi o simbolică foarte boga­tă între, pe de o parte, grâul-pâinea ÅŸi via-vinul ÅŸi, pe de altă parte, Hristos ÅŸi Biserică („dacă grăuntele nu moare.”, „Eu sunt via, voi sunteÅ£i mlădiÅ£ele...”, „Tatăl Meu este vierul.”) pe care nu avem posibilitatea de a o dezvolta aici.

În sfârÅŸit, se cuvine să subliniem un alt aspect foarte important, cu caracter ecle- zial ÅŸi sacramental, ÅŸi care ne vine de la Sfântul Pavel: când Hristos spune „Aceasta să faceÅ£i spre pomenirea Mea”, El dă Apostolilor Săi o poruncă prin care se face transmiterea unei puteri dumnezeieÅŸti, ace­ea de a sfinÅ£i pâinea ÅŸi vinul ca Trupul ÅŸi Sângele lui Hristos. Este izvorul vieÅ£ii sa­cramentale a Bisericii. Or, tot în acest FoiÅŸor Hristos va transmite Apostolilor puterea de a lega ÅŸi de a dezlega, în seara de PaÅŸte (cu patru zile mai târziu): aceasta înseam­nă că a dat viitorilor păstori ai Bisericii cele două puteri dumnezeieÅŸti care sunt teme­iul preoÅ£iei, puterea de a sfinÅ£i darurile ÅŸi cea de a dezlega păcatele, în acelaÅŸi loc, care este simbolul prin excelenÅ£ă al Bisericii. Taina preoÅ£iei nu se poate săvârÅŸi decât în Biserică ÅŸi în obÅŸte.

Această minune nemaipomenită, aceas­tă „transformare” nemaiauzită este cu to­tul de neînÅ£eles pentru mintea omenească: nimeni nu va putea vreodată să înÅ£eleagă ÅŸi nici să expliciteze Euharistia. Ea este un act pur de credinÅ£ă: o primeÅŸti sau nu o pri­meÅŸti. Dumnezeu trebuie crezut pe cuvânt.

Lucru remarcabil, aceasta ne întoarce la originile noastre, la primii noÅŸtri părinÅ£i, Adam ÅŸi Eva, care trebuiau să creadă pe Dumnezeu pe cuvânt, fără a înÅ£elege, din iubire pentru El, ÅŸi să se ferească de rodul pomului cunoaÅŸterii binelui ÅŸi răului. Pentru a putea intra în comuniune cu Dumnezeu, era nevoie mai întâi să se jertfească pe ei înÅŸiÅŸi, oglindire a kenozei dumnezeieÅŸti. Domnul, „la sfârÅŸitul timpurilor”, ne adu­ce din nou în acest punct.

Înainte de a încheia, trebuie să sublini­em un aspect biblic remarcabil: există o similitudine aproape perfectă între cele două sărbători pascale, PaÅŸtele evreiesc cel vechi ÅŸi PaÅŸtele creÅŸtin cel nou ÅŸi veÅŸ­nic. În ambele cazuri, Dumnezeu a lăsat porunca pomenirii lucrării Sale înain­tea plinirii sale, pentru a arăta cu adevă­rat că planul Său cel mai dinainte de veci avea să se împlinească, orice s-ar întâmpla. În IeÅŸire, Duhul Sfânt arată lui Moise ceea ce poporul ales va trebui să facă pentru a fi apărat ÅŸi mântuit, ÅŸi în acelaÅŸi timp po­menirea veÅŸnică pe care va trebui s-o facă prin cântări de slavă (ÅŸi mai cu seamă Sederul pascal). Or, izbăvirea evreilor încă nu a avut loc. Hristos va instaura noul PaÅŸte în cadrul ritual precis al celui vechi ÅŸi va arăta Apostolilor Săi pomenirea veÅŸnică pe care vor trebui s-o facă pentru moartea [ÅŸi Învierea] Sa, pe când ele încă nu s-au săvârÅŸit. Hristos face întocmai ceea ce spu­sese: nu suprimă PaÅŸtele cel vechi, care era o  preînchipuire, ci îl plineÅŸte. Acest lucru explică singura diferenÅ£ă, vrednică de re­marcat, între cele două: PaÅŸtele evreiesc era centrat pe mielul pascal, pentru că sângele acestui miel jertfit îi izbăvise pe evrei²⁹, în timp ce mielul pascal nu ocupă niciun loc în PaÅŸtele cel nou (deÅŸi acest aliment este prezent), pentru că Cel care slujeÅŸte acest Seder este adevăratul Miel, Mielul lui Dumnezeu³⁰ jertfit pentru mântuirea lumii, care va mântui pe toÅ£i oamenii prin însuÅŸi Sângele Său.

Să încheiem printr-o remarcă duhovnicească. Euharistia nu pare mare lucru ÅŸi nu are o aparenÅ£ă impresionantă: mâncăm o bucăÅ£ică de pâine ÅŸi bem o gură de vin. Este aproape banal. Åži nu se întâmplă nimic, nu simÅ£im nimic, în general nu există roade văzute, nici chiar nevăzute. Åži, cu toate acestea, ne împărtăÅŸim cu Dumnezeu ÅŸi trăim începutul îndumnezeirii! Această taină este cu adevărat după chipul lui Dumnezeu ÎnsuÅŸi. Dumnezeu Se propune ÅŸi nu Se impune: Se pogoară până la micimea noastră, Se adaptează nouă, veghind să nu ne înfricoÅŸeze, ÅŸi aÅŸteaptă cu răbdare să binevoim a lucra dimpreună cu harul Său pentru ca această sămânÅ£ă dumnezeiască pe care a arun­cat-o în noi să crească, să sporească ÅŸi să ne facă să ajungem la îndumnezeire.

A Lui fie slava în vecii vecilor!

 

Note:

 

1. „Cină” vine din latinescul cena, care înseamnă masa de seară. La romani, cina era masa prin-cipală. OspeÅ£ele aveau loc aproape în fiecare seară.
2. Sâmbăta, după apusul soarelui, se intra în ziua biblică de duminică, deci de Paște. Se începea cu liturghia Botezului (liturghia de seară a Sfântului Vasile, în ritul bizantin, slujba apelor în Occident), apoi se slujea privegherea pascală toată noaptea și se termina cu liturghia de Paște duminică, la răsăritul soarelui. În tradiÅ£ia actuală, liturghia Botezului după Sfântul Vasile este săvârșită mai devreme sâmbătă dimineaÅ£a, deși începe cu Vecernia și ar trebui să se slujească seara. Trecerea de la pocăinÅ£ă la bucurie, care se traduce prin schimbarea veșmintelor liturgice chiar înainte de Evanghelie, este o dovadă a acestui lucru.
3. În Occident, preoÅ£ii sunt în veșminte de lumină (alb și auriu). În Orient se pot folosi veșmintele de duminică (alb ÅŸi auriu) sau cele ro­ÅŸii (sărbătorile lui Hristos).
4. Când Iuda părăseÅŸte Cina, Sfântul Ioan preci­zează: era noapte (In 13, 30). Într-adevăr, sederul pascal evreiesc avea loc mereu seara ÅŸi se termina noaptea târziu.
5. Simbolul arestării lui Hristos ÅŸi al judecării Sale: altarul – tron al lui Dumnezeu – este dez­velit, gol, aÅŸa cum a fost ÅŸi Hristos.
6. Aceasta este de fapt o tradiÅ£ie foarte veche: pri­ma dintre ele a fost realizată de Tatian în seco­lul al II-lea, Diatessaronul.Este greu de reali­zat, deoarece cronologia ÅŸi uneori chiar derularea anumitor evenimente nu concordă întotdeauna în cele patru Evanghelii, însă este folositor, mai ales pentru marile sărbători de­scrise pe larg în cele patru Evanghelii.
7. Anumite biserici din Apus aveau tradiÅ£ia de a citi (sau psalmodia) Evanghelia din zilele Săp­tămânii Mari de mai multe persoane: faptul de a-l „interpreta” permitea asimilarea conÅ£inutu­lui (nici un manual liturgic nu vorbeÅŸte despre aceasta, dar se găseÅŸte o urmă în anumite liturghiere romane, dintre care cel al P. Feder, din 1953). Episcopul Ioan de Saint-Denis [cf. nota 29] a integrat această tradiÅ£ie în ritul restaurat al galilor pentru Evanghelia concordantă din Joia ÅŸi Vinerea Mare (diaconul este cel care is­toriseÅŸte, episcopul este Hristos, cântăreÅ£ii di­feritele personaje.). Efectul este impresio­nant ÅŸi foarte pedagogic.
8. Este vorba despre instituirea Euharistiei: este termenul folosit în cărÅ£ile liturgice occidenta­le pentru a desemna cuvintele de consacrare ale lui Hristos, care au fost reluate ca atare în toate riturile.
9. Sfântul Irineu al Lyonului (secolul al II-lea): Adv. H,III,1, 1; Eusebiu din Cezareea (seco­lul al IV-lea): Ist. bis.III, 4, 7.
10. Acest înÅ£eles escatologic era deja anunÅ£at în pilda OspăÅ£ului ceresc (Mt 22, 1-14; Lc 14, 15-24), a cărui prefigurare o constituie pe pă­mânt Cina cea de Taină.
11. „Se jertfea PaÅŸtele” însemna jertfirea mielului pascal (la Templu). De asemenea, „a mânca PaÅŸtele” însemna, în primul rând, a mânca mie­lul pascal.
12. Cenaclul (din latinescul cenaculum:sufrage­rie sau etaj superior, fiindcă sufrageria se găsea în general la etaj), al cărui amplasament a fost atestat în secolul al IV-lea de către Sfântul Chiril al Ierusalimului, a fost cinstit foarte devreme de către creÅŸtini, pentru că reprezenta originea Bisericii. El a fost inclus într-o mare bazilică bizantină distrusă de către perÅŸi în 614. CruciaÅ£ii au reconstruit acolo o biserică, transformată în secolul al XIV-lea de către franciscani, dar care a fost confiscată de turcii otomani în se­colul al XV-lea pentru a face din ea o moschee. Resturile bisericii actuale datează din secolul al XIV-lea.
13. Sion: arheologii ÅŸi bibliÅŸtii estimează că ade­văratul deal al Sionului este „Ofel”, cetatea regelui David, la sud de Muntele Moria, mun­tele Templului. Dar, prin extindere, s-a dat mai pe urmă numele de Sion dealurilor care sunt la vest (ÅŸi chiar uneori întregului Ierusa­lim). Cum aici se găseÅŸte FoiÅŸorul, aceasta a dat naÅŸtere unei expresii vestite: „Sion, maica Bisericilor”.
14. Ca, de exemplu, Iosif din Arimateea sau Nicodim.
15. PaÅŸtele era cea mai importantă dintre sărbăto­rile zise de pelerinaj, pentru care Legea impu­nea să se meargă la Ierusalim, la Templu. De fapt, existau delegaÅ£ii din provincii ÅŸi cetăÅ£i care se duceau, ceea ce permitea o „rotaÅ£ie” a cre­dincioÅŸilor.
16. Ca de exemplu cel al Sfântului Apolinarie de Ravena (secolul al VI-lea), care este o adevă­rată splendoare.
17. Sfântul Ioan, singurul care istoriseÅŸte spălarea picioarelor, nu vorbeÅŸte deloc despre institui­rea Euharistiei. Însă contextul permite a o situa în acest moment, fără însă a o putea afirma cu certitudine.
18. Se găseÅŸte această expresie în cele două Liturghii, cea a galilor („a luat chip de rob”) ÅŸi cea a Sfântului Vasile („chip de rob luând”).
19. Hristos va avea picioarele Å£intuite în cuie pe cru­ce, pentru a arăta că nu face voia Sa, ci pe cea a Tatălui Său ceresc, ÅŸi pentru a pune oamenii din nou pe drumul cel drept, către Cer.
20. După istorisirea Sfântului Ioan, care o situea­ză chiar după spălarea picioarelor.
21. Sederul pascal era mai întâi o laudă pentru izbăvirea lui Israel. Când Domnul a săvârÅŸit înmulÅ£irea pâinilor ÅŸi a peÅŸtilor – pildă preînchipuitoare a Cinei celei de Taină ÅŸi a liturghi­ei creÅŸtine – a început prin a da slavă lui Dumnezeu, Tatălui Său (In 6, 11). Pentru aceea creÅŸtinii vor lua obiceiul, începând din secolul al II-lea, să numească această taină Euharistie, termen grecesc care înseamnă mulÅ£umire (dar înainte se spunea de obicei „Frângerea pâinii”).
22. De fapt, azimele istorice, cele din IeÅŸire, con­Å£ineau maia („frământătură”) [ÅŸi probabil sare], dar nu au avut timp să se dospească ÅŸi aceasta a rămas ascunsă. Aici se poate vedea un sim­bol al Duhului, Care nu era încă arătat („fră- mântătura” ÅŸi sarea sunt două simboluri ale Duhului Sfânt).
23. Dar este adevărat că Hristos îi pregătise cu mult înainte, după prima înmulÅ£ire a pâinilor, spu­nând, în cursul unui lung cuvânt, că El este Pâinea vieÅ£ii, care s-a pogorât din Cer, ÅŸi că această pâine era trupul Său: „dacă nu veÅ£i mân­ca trupul Fiului Omului ÅŸi nu veÅ£i bea sângele Lui, nu veÅ£i avea viaÅ£ă în voi” (In 6, 35-57). MulÅ£i fuseseră ÅŸocaÅ£i ÅŸi plecaseră de lângă El, însă Apostolii au rămas.
24. Cea de-a patra cupă era atât de solemnă, încât evreii spuneau că numai regele David ar fi fost vrednic să rostească binecuvântarea asupra ei: avea în mod clar un înÅ£eles mesianic. Pe aceas­ta Mesia a schimbat-o în Sângele Său cel scump.
25. Se traduce uneori prin: legământul întru Sângele Meu. „Noul legământ”: în raport cu primul ÅŸi vechiul legământ, cel între Dumnezeu ÅŸi Avraam. Riturile occidentale (gal ÅŸi roman) au adăugat, în Instituire,termenul de „veÅŸnic” („le­gământul cel nou ÅŸi veÅŸnic”).
26. Acest lucru este atestat în ConstituÅ£iile apos­tolice(sfârÅŸitul secolului al IV-lea): episco­pul dădea o părticică din scumpul Trup (în mână), iar un diacon Å£inea potirul din care beau credincioÅŸii. Episcopul Ioan de Saint-Denis [cf. nota 29] restaurase această tradiÅ£ie pentru potir în catedrala sa, la Liturghia din Joia Mare, ca pomenire a Cinei celei de Taină.
27. Sânge-suflet-duh. Dumnezeu zice: „sângele este sufletul” (Fac 9, 4 ÅŸi Deut 12, 23). Suflet ÅŸi duh sunt foarte adesea folosite unul în locul ce­luilalt în Biblie, ca principiu de viaÅ£ă. Or, în is­torisirea facerii Omului, Duhul Sfânt este cel care dă suflare de viaÅ£ă în nările Omului. Sângele ÅŸi suflarea sunt legate intim, chiar fiziologic: când se opresc [pentru sânge, din a circula] urmea­ză moartea; a-ÅŸi pierde sângele înseamnă a muri. Sângele este simbolul prin excelenÅ£ă al darului vieÅ£ii prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este viaÅ£a fiecărei fiinÅ£e omeneÅŸti, ceea ce este adevărat ÅŸi pentru Iisus Hristos ca om; tot El este cel care învie firea omenească a lui Hristos (Serafimii Îl slăvesc în liturghia cerească numindu-L „Sfinte fără de moarte”). De unde realitatea duhovni­cească după care a ne împărtăÅŸi din sângele lui Hristos, înseamnă a ne împărtăÅŸi cu Duhul Sfânt. Acest lucru este vital.
28. Episcopul Ioan de Saint-Denis [Eugraf Kovalevsky] (1905-1970). Mai marele FrăÅ£iei Sfântul-Fotie (1925-1950), restaurator al ritu­lui galilor (cu binecuvântarea Patriarhului Serghie al Moscovei) ÅŸi întemeietor al primei comunităÅ£i ortodoxe de rit occidental în 1946. Hirotonit episcop pentru această obÅŸte în 1964 de către Sf Ioan de Shanghai ÅŸi San Francisco.
29. Dumnezeu dăduse poruncă evreilor, prin Moise, să ungă uÅŸorii ÅŸi pragul uÅŸii caselor lor cu sângele mielului jertfit [preînchipuire a sân­gelui lui Hristos]: când îngerul exterminator se apropia, era îngrozit de sângele mielului ÅŸi „sărea” peste casa aceea (în evreieÅŸte: pessah, care a dat „PaÅŸte”), păzind astfel viaÅ£a primilor născuÅ£i ai evreilor (IeÅŸ 12 ÅŸi 13).
30. Adică Fiul lui Dumnezeu, dar într-o accepÅ£iu­ne rituală ÅŸi sacramentală, ca „jertfă”, ofrandă plăcută lui Dumnezeu [Tatăl]. Hristos este de­semnat astfel de către Ioan Botezătorul (In 1, 36), inspirat de Duhul Sfânt, după cum el în­suÅŸi mărturiseÅŸte (In 1, 33-34).