„Oamenii şi neamurile, popoarele şi rasele, cu toţii fără deosebire se află înhămaţi în jugul timpului şi spaţiului. Încovoiaţi zi şi noapte sub greutatea poverii (...), ei se târăsc, se clatină, (...) se prăbuşesc şi pier. (...) Aceasta este făptura omenească, aceasta este lumea, când nu le simt prin Hristos, când nu le văd întru Hristos. Dar cu El totul se schimbă: şi eu, şi lumea din jurul meu. De îndată ce Îl întâlnim, curge în om un şuvoi cu totul nou, ceva ce n-am simţit niciodată, nici n-am imaginat sau cunoscut. (... ) Atunci răsună în toate adâncurile lumii şi în străfundurile omului un glas binefăcător şi blând (...) care îi salvează pe cei căzuţi, vindecă orice rană, alină orice suferinţă, uşurează orice povară şi îndulceşte orice amărăciune; astfel ne grăieşte singurul Prieten al omului: «Veniţi la mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi eu vă voi da odihnă» (Mt 11,28)."

SFÂNTUL IUSTIN POPOVICI, Omul si Dumnezeu-Omul

Toţi prietenii pe care îi avem în această lume sunt prietenii făpturii noastre muritoare. Dar omul trupesc, care se veştejeş­te cu timpul şi cunoaşte soarta unui osân­dit la moarte, nu este fiinţa noastră reală. Trupul nostru vizibil nu este decât veş­mântul vremelnic şi pieritor al omului lă­untric, veşnic şi nemuritor, căci a fost fă­cut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. De aceea să nu ne pierdem niciodată curajul, căci „chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi. Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veş­nică covârşitoare, neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice” (2 Cor. 4, 16-18). Fiinţa reală a omului nu este trupul lui muritor, ci Du­hul lui Dumnezeu Care îi dă fiinţa şi via­ţa, şi fără de care omul nu este nimic: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dum­nezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1 Cor. 3, 16).

Acest cuvânt al Apostolului Pavel este bine cunoscut de toţi creştinii, care l-au citit sau auzit în repetate rânduri. Dar chiar dacă suntem încredinţaţi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi, acest cuvânt rămâne literă moartă atâta timp cât gândim, acţionăm şi trăim ca şi cum omul muritor ar fi fiinţa noastră re­ală. Cel sau cea pe care îl/o numesc „eu” nu sunt eu, ci identificarea mea cu tru­pul meu de carne.

Dumnezeu ocupă, de cele mai multe ori, o poziţie periferică şi şubredă în min­tea şi viaţa omului modern, a cărui exis­tenţă este în întregime centrată pe făptu­ra lui muritoare. Îndepărtându-se de Dumnezeu, omul se îndepărtează în ace­laşi timp de fiinţa lui reală şi se identifică cu acel individ limitat în timp şi spaţiu care merge la şcoală, alege o meserie, se căsătoreşte, face copii, îmbătrâneşte şi moare, în timp ce o nouă generaţie reia acelaşi ciclu şi tot aşa până la sfârşitul vea­curilor... Albert Camus descrie în câteva rânduri absurditatea acestui mod de via­ţă maşinal şi repetitiv, asemănător cu ac­tivitatea furnicilor: „Trezirea din somn, tramvaiul, patru ore de birou sau de uzină, masa de prânz, tramvaiul, patru ore de lu­cru, masa de seară, somnul şi luni marţi mier­curi joi vineri şi sâmbătă aceeaşi cadenţă (...) Trăim cu gândul la viitor: «mâine», «mai târziu», «când vei avea o situaţie», «vei înţelege cu vârsta». Ce minunate năs­cociri! Căci, în ultimă instanţă, nu ne aşteap­tă decât moartea (...)”. Omul „aparţine tim­pului, şi în spaima care-l cuprinde el îşi recunoaşte cel mai mare duşman” (A. Camus, Mitul lui Sisif).

Dacă timpul este duşmanul nostru cel mai mare, atunci omul pieritor este şi el duşmanul nostru, fiind robit timpului şi sortit distrugerii finale. Fractura funda­mentală a conştiinţei omeneşti provine tocmai din faptul că sufletul nostru nemu­ritor se revoltă împotriva făpturii pieritoare şi refuză să se identifice cu aceasta. Dacă omul muritor nu este adevărata mea fiin­ţă, atunci nici prietenii acestui om nu sunt adevăraţii mei prieteni. Singurul prieten al fiinţei noastre nemuritoare este Dumnezeu. Numai El cunoaşte persoana noastră reală, care rămâne de cele mai mul­te ori neştiută de omul lumesc: „Prin mine însumi nu ştiu nimic. Hristos este toată cu­noaşterea mea, toată înţelegerea mea. (...) În ceea ce mă priveşte, am pus la temelia vie­ţii mele Revelaţia cea de Sus şi nu diversele speculaţii venind de jos. Iar Revelaţia cea de Sus ne vorbeşte despre om ca fiind făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Arhimandritul Sofronie, Ipostaza, sta­rea omului îndumnezeit).

Tot aşa cum omul muritor nu este omul real, lumea vizibilă, în care totul trece, se veştejeşte şi moare, nu este lu­mea reală. Toate culturile tradiţionale au conceput omul şi lumea nu ca pe o realitate de sine stătătoare, creată prin propriile ei mijloace, ci ca fiind creaţia şi manifestarea unei puteri divine şi a unei forme de existenţă veşnică şi ne­schimbătoare, în care îşi află fiinţa şi re­alitatea lucrurile trecătoare şi făpturile pieritoare: „Conştiinţa unei lumi reale şi semnificative este indisolubil legată de des­coperirea dimensiunii sacre a existenţei. Prin experienţa sacrului, spiritul omenesc a putut face diferenţa între ceea ce se reve­lează ca fiind real, puternic, îmbelşugat şi semnificativ, şi ceea ce este lipsit de aceste calităţi, adică fluxul haotic şi primejdios al lucrurilor, apariţiile şi dispariţiile lor în­tâmplătoare şi lipsite de sens” (Mircea Eliade, Nostalgia originilor).

Această reîntoarcere la haos este tră­sătura distinctivă a epocii moderne, domi­nată de ştiinţele materiei care se situează la nivelul cel mai de jos şi mai rudimentar al realităţii şi care, impunându-şi suprema­ţia asupra celorlalte forme de cunoaştere, au desacralizat omul şi lumea şi au instau­rat un model antropologic potrivnic omu­lui, conform căruia trupul muritor este fi­inţa noastră reală, iar existenţa pământească, ce ne duce în mod inevita­bil la moarte, singura formă de viaţă posi­bilă. Dat fiind că ştiinţele materiei nu pot cunoaşte decât lucrurile pieritoare şi tru­purile muritoare, adevărul lor suprem nu poate fi decât moartea. Cu alte cuvinte, modelul antropologic al omului lipsit de dimensiunea lui divină este cel al unui con­damnat la moarte care nu cunoaşte moti­vul acestei sentinţe nemiloase şi nedrepte: „În limitele celor trei dimensiuni ale vieţii noastre psihice, în limitele vieţii noastre pă­mânteşti, nu există răspuns, nici adevăr, nici dreptate omenească sau divină. Niciun leac nu poate tămădui rana sângerândă a inimii. (...) Eu văd viaţa ca pe un pumnal care mă străpunge, ca pe o otravă care mă arde; o văd aidoma cu soarta lui Iov, lăsat, pentru un anume timp, pradă diavolului” (Maica Maria Skobţova, Naştere şi moarte).

Lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, omul nu poate face nimic, nici pentru a se salva pe sine însuşi, nici pentru a-i salva pe cei­lalţi: „Că puterea este a lui Dumnezeu” (Ps. 61, 11). „Dar deşertăciune sunt fiii oameni­lor, mincinoşi sunt fiii oamenilor; în balanţă, toţi împreună sunt deşertăciune” (Ps. 61, 9).

Nicio lucrare omenească, nicio revo­luţie, nicio ştiinţă, nicio reformă econo­mică, socială, politică nu vor pot salva o lume care s-a îndepărtat de Dumnezeu. Toate căile de salvare pe care ni le propun sistemele filozofice, politice, ştiinţifice etc. bazate pe principii materialiste şi ateiste sunt înşelătoare şi inadaptate naturii ome­neşti, căci „acolo unde nu este Dumnezeu, nici omul nu este”(P. Evdokimov - Vârstele vieţii duhovniceşti).

Cultura modernă, aşa-zis „umanistă” care a făcut din omul muritor un idol, este în realitate o cultură vrăjmaşă omului, dat fiind că ea ne face să credem că moartea şi neantul sunt destinaţia finală a existenţei omeneşti: „Iată un om care a trăit, a studi­at, a pătimit, s-a entuziasmat, a iubit, iar acum totul să fie sfârşit, ca şi cum n-ar fi existat ni­ciodată?” (Părintele Alexandre Schmemann, Voi toţi, care sunteţi însetaţi).

Adevăratul prieten al omului nu este omul, ci Dumnezeu, căci numai El poate da un sens existenţei noastre şi ne poate dărui, după moartea trupească, o altă via­ţă care nu va se va sfârşi niciodată. Nenumăratele noastre griji, obligaţii şi ac­tivităţi lumeşti nu trebuie să ne facă să pierdem cu vederea că singurul scop real al existenţei noastre nu este omul muri­tor, ci Dumnezeu: „Să nu gândeşti şi să nu făptuieşti nimic fără ca ţinta ta să fie întru Dumnezeu. Căci cel care călătoreşte fără ţin­tă se osteneşte degeaba”(Marcu Ascetul - Despre legea duhovnicească).

Toţi cei care cred că lucrurile lumeşti – bogăţia, plăcerile, succesul, celebritatea, dragostea trupească etc. – le vor aduce fe­ricirea şi vor putea da un sens existenţei lor au luat o cale rătăcită şi îşi irosesc în zadar puterile. Ei nu vor afla niciodată ceea ce caută, iar sufletul lor va rămâne veşnic înfometat, căci „Căci numai Dumnezeu poate împlini toate dorinţele omului” (Stareţul Tadei, Pace şi bucurie în Duhul Sfânt).

Prietenii omului muritor devin duş­manii lui dacă sporesc şi întăresc lanţuri­le ce îl ţin legat de această lume trecătoa­re, unde soarta lui este cea a unui condamnat la moarte. Dumnezeu este sin­gurul prieten al omului nemuritor, căci El „nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii” (Mt 22, 32).

Ştiinţa vieţii nu este biologia, ci credinţa în Dumnezeu. El este viaţa vieţii noastre, Fiinţa veşnic vie înlăun- trul trupului nostru muritor, izvorul vieţii fără de moarte de care sufletul nostru este însetat, căci „este firesc ca sufletul, făcut după chipul lui Dumnezeu, să năzuiască la asemănarea cu Dumnezeu” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.): „Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineaţă. Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu, în pământ pustiu şi ne­umblat şi fără de apă. Aşa în locul cel sfânt m-am arătat Ţie, ca să văd puterea Ta şi slava Ta. (...) Că ai fost ajutorul meu şi întru acoperământul aripilor Tale mă voi bucura” (Ps. 63, 1-3, 7-8).