Interviu cu Ion Minoiu

A.I.: Dar aÅ£i început acolo, în Anglia?

A.I.: Pentru că el se ÅŸi îmbogăÅ£eÅŸte, bă­nuiesc, cu timpul, acest material.

I.M.: Da, se îmbogăÅ£eÅŸte, dar mai greu se rânduieÅŸte. Însă, puÅ£in câte puÅ£in, ies la iveală lucruri noi.

A.I.: Si dumneavoastră sunteÅ£i ÅŸipsalt, ÅŸi dascăl de muzică psaltică.

I.M.: Eu nu m-am considerat nicioda­tă un psalt, aÅŸa cum se zice că aÅŸ fi. Mai degrabă dascăl... ÅŸi asta din cauză că pre­dau în mai multe locuri, la mai multe mă­năstiri din Å£ară, din Athos, din alte Å£ări. Psalt am ajuns, v-am spus, accidental. Nu m-am gândit niciodată să-mi perfecÅ£ionez vocea ÅŸi să ajung solist, nu asta m-a preo­cupat pe mine, ci mai mult relaÅ£ia cântă­rii cu celelalte expresii ale credinÅ£ei, cu ru­găciunea, adică relaÅ£ia cu cuvântul duhovnicesc, despre a cărui încărcătură v-am vorbit ÅŸi ieri-seară; cuvânt care are menirea ÅŸi puterea de a te conecta la adi­erea Duhului.

A.I.: Tocmai, vorbiÅ£i-nepuÅ£in despre în­semnătatea muzicii psaltice în viaÅ£a biseri­cească.

I.M.: VedeÅ£i, noi vorbim mai degrabă de cântare decât de muzică, pentru că îm­pletim glasul cu cuvântul. Cântarea este o jertfă duhovnicească cuvântătoare pe care omul o aduce lui Dumnezeu. Este ÅŸi una dintre formele de expresie ÅŸi mărtu­risire a credinÅ£ei, nu întâmplător aleasă pentru slujbele de obÅŸte; pentru că are un impact foarte mare asupra omului. Am vorbit ieri puÅ£in chiar ÅŸi despre impactul fizic pe care vibraÅ£ia ÅŸi ritmul îl au asupra omului. Impactul acesta se amplifică dacă asociem cele două dimensiuni cuvântu­lui dumnezeiesc, duhovnicesc. Adică atin­gem un cu totul alt nivel de expresie ÅŸi de înÅ£elegere atunci când propovăduim cu­vântul prin cântare. Vreau să spun: cânta­rea ne ajută să experimentăm prin trăire cuvântul dumnezeiesc, nu doar să-l înÅ£e­legem noÅ£ional. Nu mă refer la orice fel de cântare, ci la cea rânduită ÅŸi cizelată de-a lungul veacurilor sub călăuzirea ÅŸi in- suflarea Duhului Sfânt. Făurirea cântării bisericeÅŸti este o lucrare dumnezeiască ÅŸi omenească. Da, o lucrare teandrică, cum se numeÅŸte ea în teologie. Cântarea are ÅŸi un rol terapeutic, aÅŸa după cum am vor­bit. Pentru că ritmul ÅŸi melosul, dacă sunt redate bine – ÅŸi subliniez asta – dacă sunt redate bine, au rolul de a ne tămădui de starea neorânduielii lăuntrice. După cum ÅŸtim, neorânduiala este ,,icoana” patimi­lor omului. Dacă sunt redate aÅŸa cum tre­buie, după putinÅ£ele noastre, bineînÅ£eles, nu la un nivel de scenă sau de înregistrări de disc, cântările ne pot pune-n rânduia- lă. Duhul Sfânt e rânduială, ÅŸi atunci se poate întâmpla ca El să se pogoare la omul care s-a pus lăuntric în rânduială. Nu nea­părat, însă. Cântarea nu e o tehnică ce-L obligă pe Dumnezeu să Se pogoare, pentru că Duhul Lui suflă unde vrea, dar te poate acorda la frecvenÅ£a unei vibraÅ£ii de la care începi să-I simÅ£i adierea. Poate să-Å£i aducă în suflet o stare de pocăinÅ£ă, o stare de înÅ£e­legere a celuilalt, din cauza puterii de acÅ£iune a cuvântului duhovnicesc înveÅŸmântat în melosul ce răspândeÅŸte mireasma smereniei. VedeÅ£i, cântarea de grup e foarte im­portantă, pentru că, în principiu, ar trebui să ne acordăm unii cu alÅ£ii atunci când cân­tăm, chiar din punct de vedere fizic, adică ritmic, intonaÅ£ional, la nivelul intensităÅ£ii, al volumului – cât de tare cântăm ÅŸi aÅŸa mai departe. Apoi, toate cele trupeÅŸti vor duce spre unirea duhovnicească. Trup fiind noi, oamenii, nu putem trece peste trup, nu-l putem nesocoti. Pornim aÅŸadar de la cele trupeÅŸti ca să ajungem la cele duhovniceÅŸti. O spune Sfântul Ioan Damaschinul ÅŸi mulÅ£i alÅ£i SfinÅ£i ai Bisericii. Cântarea ajută foar­te mult în slujbele de obÅŸte. Sigur că nu toÅ£i au aceeaÅŸi atitudine faÅ£ă de ea ÅŸi nu toÅ£i au nevoie de ea. Unii se pot conecta la lucrarea harului altfel. Însă aceia, până la urmă, sunt rari. Pe noi ne interesează slujbele de obÅŸte, pentru că aici vine poporul lui Dumnezeu, aici se adună în biserică ÅŸi trebuie să slujească împreună, să aducă o jert­fă cuvântătoare lui Dumnezeu. Deci, nu întâmplător s-a ales cântarea pentru a se ex­prima lexical ÅŸi muzical credinÅ£a. Nu degeaba s-a ales icoana pentru a se exprima ÅŸi propovădui vizual credinÅ£a. Se pot spune foarte multe. De pildă, credem că icoana este o formă de expresie mai directă ÅŸi nemijlocită decât cântarea. Sunt totuÅŸi anumite situaÅ£ii în care un singur imn poate expri­ma ceea ce vizual se poate exprima doar prin patru imagini diferite. Mă gândesc la momentul în care Hristos, după ce a mu­rit pentru noi, era prezent în patru locuri distincte: ,,în iad cu sufletul, în mormânt cu trupul, în rai cu tâlharul si pe tron îm­preună cu Tatăl"

A.I.: Deci consideraÅ£i că exprimarea este mai complexă prin cântarea psaltică decât prin iconografie?

I.M.: Nu e vorba de complexitate aici, ci mai degrabă de complementaritate. Două expresii, una vizuală si alta noÅ£ional-auditivă, izvorâte din aceeaÅŸi credin­Å£ă. Ele se completează reciproc ÅŸi trebu­iesc trăite. Ca să-l miÅŸti lăuntric pe om, nu o  poÅ£i face numai prin concepte cerebra­le. Trebuie să-i atingi ÅŸi simÅ£irea, ca să-i provoci o trăire. Din moment ce tu nu doar pronunÅ£i un cuvânt sau un text, ci îi dai ÅŸi un ritm, îi subliniezi sensul ÅŸi accen­tele tonice printr-o linie melodică, deja intri pe un cu totul alt nivel de expresie. Nu-i vorba de complexitate. Sigur că, până la urmă, un text cântat e mai complex de­cât unul rostit, dar cu toate acestea te atin­ge mai direct ÅŸi, cum să spun, la un nivel mai adânc. Asta doar în cazul în care în­veÅŸmântezi textul cântat ÅŸi cu credinÅ£ă. Doar atunci cuvântul devine jertfă cuvân­tătoare pe care o aduci lui Dumnezeu tră- ind-o ÅŸi cu simÅ£urile. Altfel, rămâne doar artă sau, mai rău, un automatism ce va duce la plafonare, la inerÅ£ie: ucigaÅŸele vie­Å£ii duhovniceÅŸti. La fel ÅŸi icoana; doar pri­vită cu credinÅ£ă îÅŸi va împlini adevărata ei menire.

A.I.: Si când spuneÅ£i că această cântare psaltică trebuie să fie „bine făcută”, la ce vă referiÅ£i?

I.M.: Păi, adică aÅŸa cum a rânduit-o Biserica în Duhul Sfânt, nu cum a fost remodelată de diferite mode sau tendinÅ£e politico-estetice. Cel mai de folos pentru mântuire e să ne însuÅŸim cu toată puterea noastră formele de expresie neaoÅŸe ale Bisericii, pentru că de multe ori ne distan­Å£ăm de ele, nu mai simÅ£im, nu mai înÅ£ele­gem bisericeÅŸte ÅŸi până la urmă ne înstră­inăm cu totul. Să nu uităm însă că doar Biserica ne antrenează să distingem fru­museÅ£ea nepieritoare de cea înÅŸelătoare ÅŸi Chipul adevărat al Mântuitorului de cel al învăÅ£ătorilor mincinoÅŸi.

A.I.: Deci vă referiÅ£i la o acrivie teologi­că? Pentru că la un moment dat ne-aÅ£i vor­bit de accentul care trebuie să fie bine pus, si aÅŸa mai departe, adică aÅ£i dat niÅŸte exemple concrete de acest „bine făcut”.

I.M.: Acrivia teologică există deja în cântare, acolo este acrivia teologică. Acrivia psaltului constă în acurateÅ£ea cu care propovăduieÅŸte cele scrise în cântări. Nu este acurateÅ£ea unui artist care vrea să impre­sioneze prin calităÅ£ile lui pe ceilalÅ£i, ci ne voinÅ£a de a se îmbiba, de a se umple de TradiÅ£ia Bisericii până ce dă pe afară din belÅŸug, până ce TradiÅ£ia, adică Duhul Sfânt, va izvorî ÅŸi prin el. Åži asta înseam­nă foarte mult exerciÅ£iu, adică asceză. ÎÅ£i antrenezi chiar ÅŸi vocea, ÅŸi urechea, ÅŸi sim­Å£ul ritmului, ÅŸi dicÅ£ia, pentru că eÅŸti pus acolo pentru a propovădui cuvântul dum­nezeiesc către toÅ£i cei adunaÅ£i în biserică. Åži dacă n-o faci bine, cuvântul acesta, deÅŸi cuvânt cu putere multă, nu se aude clar, nu pătrunde până la inima credincioÅŸilor. PoÅ£i produce chiar ÅŸi neorânduieli, pe care creÅŸtinul le va resimÅ£i în biserică.

A.I.: Deci când vorbiÅ£i de „facere”, vă referiÅ£i la interpretare, de fapt.

I.M.: Nu e interpretare, este o trăire, o  simÅ£ire înÅ£elegătoare a cuvântului. Interpretarea e mai degrabă a artiÅŸtilor ÅŸi a actorilor. VedeÅ£i, în Athos, de pildă, sunt foarte mulÅ£i părinÅ£i, în special pe la chi­lii, care nu au ureche muzicală ÅŸi, din punct de vedere tehnic sau artistic, cân­tarea lor e de slabă calitate; dar în niciun moment al slujbelor nu mă plictisesc ală­turi de ei ÅŸi nici nu sunt deranjat de ceva. Simt că în inima lor se roagă, adică par­ticipă total la cuvânt. Ei trăiesc cuvântul pe care-l rostesc, nu-l interpretează. Ä‚sta e lucrul bine făcut: participi cu totul la ceea ce faci. Nu vorbesc despre o perfec­Å£iune strict tehnică aici. Sunt destui cân­tăreÅ£i perfecÅ£ioniÅŸti din punct de vedere tehnic care cântă superb. Unii dintre ei, însă, te pot obosi sau chiar secătui duhovniceÅŸte. Eu nu mă pot ruga cu uÅŸurin­Å£ă la astfel de slujbe, pentru că simt că se amestecă acolo un altfel de duh, străin smereniei creÅŸtineÅŸti. Pe de altă parte, nu înseamnă nicidecum că o cântare e trăi­tă duhovniceÅŸte doar atunci când e reda­tă prost. Dimpotrivă, e foarte important să tindem spre o redare cât mai bună a cântărilor, mai ales când avem de-a face cu cântări bisericeÅŸti. În caz contrar, im­pactul cântării poate fi ÅŸi el contrar celui aÅŸteptat, mai ales în bisericile din lume. Mă gândesc acum la un caz celebru din muzica clasică: Simfonia a 9-a de Beethoven. Această lucrare, considerată astăzi o capodoperă a culturii muzicale occidentale, a fost dirijată în primă audi­Å£ie chiar de către autor. Însă Beethoven era deja surd la acea dată. N-auzea nimic din ceea ce se întâmpla în orchestră ÅŸi se pare că falsurile ÅŸi decalajele ritmice tre­ceau peste măsura suportabilităÅ£ii. Rezultatul: un fiasco total! Întâmplarea aceasta nu-i ÅŸtirbeÅŸte lucrării valoarea în sine, ci, mai degrabă, ne poate spune nouă ceva despre cât de importantă e calitatea în slujirea bisericească. Aici intervine acrivia, însă întotdeauna bine cumpănită de grija de-a nu ieÅŸi din duhul Bisericii ÅŸi de-a da în alte ifose. Ifose folosit acum cu sensul pe care l-a dobândit astăzi în lim­ba română. ConÅŸtiinÅ£a că prin cântare aducem Domnului jertfă cuvântătoare, adică dar dintr-un dar făcut de Dumnezeu doar omului, trebuie zidită, cultivată prin mult efort până ce devine a doua natură, dacă pot să spun aÅŸa.