Sărbătoarea Parohiei „Sfânta Parascheva și Sfânta Genoveva” din Paris

În virtutea unei asemenea imprecizii nebuloase şi neavând nicio idee nici măcar despre câte rânduri de scaune să aşezăm sau câte porţii să pregătim, am rugat pe fi­ecare să participe cum doreşte şi, încredinţându-ne Sfintei, am mers înainte... Cu li­niştea aceea grea de dinaintea furtunii. Şi, ca în filmele cu suspans, ajunşi în ziua praz­nicului, la ceasul când aşteptam pe cei ce bine ar fi voit să ajute, în criptă nu e ni­meni şi mesele-s pustii... Timp oprit în loc. Clipă de singurătate. Golul îi provoa­că Lilianei, diaconiţa noastră, un „Doamne, miluieşte!” suspinat, cu ochii duşi departe şi o cruce mare şi resemnată, ca a muntencelor lui Sadoveanu. Dar nu-şi mistuie răb­darea. Şi, într-un ceas, biserica e plină ca la duminicile mari şi încă se umple...

Mă opresc aici cu povestea, fiindcă mă (re)duce la narare – a celor rele şi-a celor bune; istoria nu „prinde” duhul şi, ajun­gând în acest punct de început al sărbăto­rii, n-aş face de acum, şi n-ar fi nicio ispra­vă, decât să îmbrac cu carnea expunerii scheletul programului – „reuşit” în chip minunat, de altfel, punct cu punct, aşa cum e afişat încă şi la îndemână pe internet. Drumul nu mi-e pe-aici; o să culeg mai degrabă, de pe firul întâmplării, câte o frântură din impresiile luminoase care şi-au făcut loc şi stăruie înlăuntru. Bunăoară, în dimineaţa aceea de praznic, privirea ochi în ochi de la Liturghie cu Hristos şi Maica Sa din icoanele împără­teşti – icoanele acestea „bune” fiindcă te urmăresc necurios şi eficient peste tot, în fiecare colţ şi până în adânc, te interpelea­ză şi te confruntă cu tine însuţi, dezvăluindu-te, dezvelindu-te, strat cu strat, braz­dă cu brazdă, până la pocăinţă.

Sau până la starea copilului, aidoma celui pe care l-am reînviat pe seară în Micul Prinţ,ca să repovestească (mai cu seamă celor mari, care pe toate le amestecă şi pe toate le încurcă), în felul lui priceput, cum a învăţat să fie prieten. Ca să ne „îmblân­zească” până la duioşie cu drumul lui în­cercat, jertfelnic, străbătut înfiorat şi cău­tător de la floarea părăsită pe stea până la capătul celălalt al firului de grâu, unde creşte iubirea.

Am făcut apoi exerciţiul practic al pri­eteniei (proaspăt reînvăţate) prin mărini­mia lui Ionel Streba, pianistul nostru de predilecţie, şi a prietenilor lui, violonişti de seamă, veniţi de departe să ne stea atât de aproape de cerul inimii, unde şi-au fă­cut ecou notele lor pline, rotunde, rotun­jite de dăruirea lor în arcadele noastre de catacombă. Oblivional lui Piazzolla sau Dansurilelui Bartok ne-au ţinut clipe bune departe de vitrina distanţei în care ne în­gheţăm, cel mai adesea, de teama de noi înşine şi a descoperirii în celălalt.

Simţământ la final: în curgerea apa­rent aleatorie a mişcărilor noastre, des­pre care nu ştim întotdeauna că sunt cele potrivite, există locuri şi clipe în care ai certitudinea că trebuia, că a fost bine, să fii. Fiindcă în ele poţi (stră)vedea o cli­pă altfel decât cu ochii – cu vederea ace­ea clară pe care o cearcă neobosit Micul Prinţ: „Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă în miezul lu­crurilor"

Andreea Ionescu

INTERVIU CU DOAMNA SILVIA RADU CU OCAZIA VERNISAJULUI EXPOZIŢIEI SALE „GRĂDINA CU ÎNGERI”, PARIS, OCTOMBRIE 2014

La împreună-petrecerea noastră, bucuria s-a propagat ca o undă în mulţimea de oameni, pecetluind întâlnirea, sub ochii martirilor din închisori şi la umbra în­gerilor aduşi muceniceşte de Silvia Radu pentru a veghea ca ea să fie deplină. Făcută dintr-o singură bucată, aprinsă în credinţa şi dragostea de ţară, plină de spirit şi de bună simţire, artista ne-a încredinţat într-o seară gândurile ei, pe care vi le împăr­tăşim în rândurile de mai jos:

AI: Ceea ce faceţi poartă o vigoare care vă ajută ca artist...

SR: Da, mă mână... totul este făcut sub imperiul unei dorinţe... irepresibile... eu sunt mânată de ceva. vreau să spun ceva, am un mesaj, nu fac o expoziţie doar de dragul de-a o face.

AI: Şi era mai greu de transmis acest me­saj la Paris decât în România? Pentru că oa­menii sunt totuşi diferiţi, adică nu e chiar la fel...

SR: Intr-un fel, mi se pare că aici e mai mare nevoie decât acolo. Dar aici nu prea am cum să-l transmit, că dacă francezii nu vin la expoziţie... românii, săracii, sunt toţi de acord cu mine când le spun. am vor­bit cu un francez în taxi, atât de drăguţ, care mi-a zis: doamnă, în Paris toţi sunt nebu­ni, toţi sunt atei, doar 1% sunt creştini, e un dezastru. Şi-am început şi-am vorbit de toate, la urmă era să nu-mi mai ia niciun ban, eram frate şi soră, a fost o nebunie, un succes total, succes de casă.

AI: Dacă aţi întâlnit un singur francez cu care aţi vorbit aşa, eu zic că ceva e împli­nit.

SR: Păi eu ce zic, e minunat, dar nu­mai unul am întâlnit (râde). Nu mi-a luat toţi banii.

AI: Să ştiţi că n-am auzit de asta în Paris!

SR: Dom’le, eu sunt o şmecheră de n-aveţi idee, eu prind omul, ştiu să-l ma­nevrez, fac pe nebuna, sunt simpatică, asta-i tot. şi vedeţi ce vârstă am, asta face că am o experienţă care este enorm de im­portantă, îmi dau seama... şi pe urmă, mă ajută Dumnezeu. Efectiv. Înainte să vor­besc, zic: Doamne, ajută-mă, învaţă-mă ce să vorbesc. Câteodată vorbesc şi liber. De obicei, îmi scriu, nu pot să vorbesc aşa. pentru vernisaj, am tot citit, să nu depăşesc cinci minute, că părintele a zis: cinci minute să fie. A, interviuri când dau, zic: Doamne, ajută-mă, că habar n-am.

Eu fac expoziţii cu un mesaj, întotdeau­na, mi se pare că e important ca un artist să aibă ceva de spus, constructiv, care să-i ajute pe oameni, e important să nu faci artă pentru artă, să faci artă cu un mesaj, cu un mesaj foarte bine gândit, să te gândeşti ce ai putea să faci ca să le deschizi un drum sau, cumva, să le dai o idee bună . Nu sunt deloc de acord cu arta asta care creează si­tuaţii, lucruri neplăcute, care vorbeşte de lucruri de care nu trebuie să vorbeşti, că sunt de nevorbit. Artistul nu are voie să fie aşa, artistul este lăsat cu un dar de la Dumnezeu şi, dacă foloseşti darul ăsta in­vers, în loc să ajute oamenii, dimpotrivă, îi ajută să devină mai răi şi mai nenorociţi, şi el de fapt îi mână la păcat. Eu sunt împo­triva publicităţii de pe stradă, care te mână la păcat. Nu e voie să văd lucruri indecen­te. Asta înseamnă că şcoala care l-a format pe publicist e de vină. Artistul, dacă are un har, să-l folosească spre binele oamenilor. Şi fac expoziţiile mele mânată, zic eu, de ceva bun.

AI: Şi care este mesajul „Grădinii cu în­ger?

SR: Am pornit cu îngerii ăş­tia ai mei, care sunt vestitori, pentru că în momentul de faţă oamenii renunţă la a fi apropiaţi între ei şi au nevoie de îngeri să-i apropie. Îngerii fac legătura în­tre cer şi pământ şi legătura în­tre oameni. Îngerii ne ajută să cunoaştem un spaţiu – eu vin cu îngerii din România, ca oamenii din Franţa să cunoască spaţiul românesc, ce înseamnă România, prin ce a trecut, ce are de arătat, ce are bun şi interesant. România lui Dumnezeu făcută de Dumnezeu, România oameni­lor din România, România martirilor, căci pământul românesc e plin de martiri, şi va rodi în timp prin martirii pe care i-a dat, chiar din primele secole. Şi asta mi se pare extraordinar, sunt puţine ţări care se pot „lăuda” cu aşa ceva.

AI: Dumneavoastră puneţi aici accent pe martirii din închisori...

SR: Mi se pare că e important să arătăm cât de periculos a fost ceea ce s-a întâmplat. Şi lucrurile sunt încă în neregulă. Mi se pare că ce se întâmplă în acest moment, când noi exacerbăm libertatea asta care de fapt duce la rău – mi se pare că drepturile omului sunt o invenţie – Dumnezeu îi dă omului toată libertatea; dacă omul este crescut în biserică, el nu alege decât binele, pentru că ştie că dacă alege păcatul se îngră­deşte. Or, asta se propune acum, asta se doreşte de fapt la ora asta, ca omul să aleagă partea rea. Mult mai uşor alegi răul decât binele. Ştiţi ce spunea un copil într-o carte minunată cu gânduri ale copiilor? Că răul se face mult mai uşor pentru că îl faci fără să gândeşti, pe când binele trebuie să gândeşti ca să-l faci.

A fost o suferinţă foarte mare când a venit tăvălugul comunismului peste România, care a fost ţara cea mai străină de comunism. În România a fost cel mai „slab” partid comunist din Europa. De asta am fost cei mai pedepsiţi. Aici trebuia să fim pedepsiţi ca să ne trezim şi să devenim altceva. Deci a trebuit să ni se bage în puşcărie tot ce am avut mai bun. Extrem, extrem de puţini au scăpat. Majoritatea oamenilor de calitate în România au fost arestaţi. Mi se părea că e un lucru onorant să fii arestat. Şi dacă nu erau arestaţi, foarte mulţi plecau în munţi. Erau oameni care plecau în munţi şi aşteptau să vină americanii. Americanii nu au venit deloc. Şi am fost atât de pedepsiţi, încât s-au umplut gropile comune cu oameni de primă calitate, de primă mână. Foarte, foarte mulţi preoţi ortodocşi au fost închişi. Părintele Sofian zicea ca 10% dintre deţinuţi erau preoţi ortodocşi. Or, lucrul ăsta trebuie să se ştie. Am simţit nevoia să fac aceste portrete de martiri şi le-am făcut într-o bucurie imensă. Ele se cereau făcute, pur şi simplu. Pot să spun că mi-au ieşit, îi mulţumesc lui Dumnezeu.

AI: Este foarte frumos colţul acela...

SR: Este o minunăţie, este o bucurie. Am fost atât de fericită că la vernisaj au venit sora lui Valeriu Gafencu şi logodnica lui. Seta se numeşte, era sora lui Paul Miron, care a făcut Monumenta Linguae Dacoromanum, între Freiburg şi Iaşi. Valeriu a văzut în vis pe Maica Domnului care a venit la el şi i-a spus: „Tu numai la mine trebuie să te gândeşti”. Şi în momentul acela el a renunţat la Seta şi la gândurile lumeşti. A avut nişte revelaţii care l-au dus să renunţe la tot ce era lumesc. Era un om deschis spre sfinţenie. Aiudul la ora aceas­ta geme de sfinte moaşte.

Altă idee care mi s-a părut foarte importantă: în momentul actual suntem total străini de cruce. Fiind străini de cruce, tot răul pătrunde în lume. Vorbeam de drepturile omului – păcatul care cuprinde totul. Şi mi se pare că este foarte important să arătăm importanţa familiei. Familia formată din mamă, tată, copii, bunici, mătuşi şi aşa mai departe. Am chemat toţi părinţii şi copiii şi i-am desenat.

AI: L -am recunoscut şi pe Iulian Capsali acolo...

SR: A venit şi Iulian Capsali cu toţi copiii. Tocmai scosesem lucrările să le duc la Piatra-Neamţ, fiindcă aveam o expoziţie acolo, şi s-a fotografiat cu toţi co­piii printre îngeraşi. O fotografie superbă. Dar ei sunt mult mai frumoşi în realitate decât în fotografie. Sunt superbi. Fiecare copil este o splendoare şi sunt toţi dăruiţi de Dumnezeu, cuminţi, la locul lor şi drăguţi.

O  bucurie! Iar mama, care are 9 copii, este ca o floa­re. Naşte acasă pentru că la spital are neplăceri, fiind­că şi doctorii se leagă de ea: „Ce e asta, de faceţi atâ­ţia copii?”. Este păcatul care circulă în lume. Nu umblăm decât după distracţie: „Distraţi-vă, faceţi-vă plăcerile, trăiţi în lux, cumpăraţi tot ce nu vă trebu­ie ca să fiţi fericiţi”. Mie mi se pare că este o altă for­mă de comunism. În momentul în care înlocuim credinţa, pe Hristos, cu toate lucrurile lu­meşti, dacă înlăturăm tot ceea ce este adevărat şi de care avem ne­voie şi care de fapt susţine lu­mea, atunci ce facem? Noroc că mai avem oameni sfinţiţi de Dumnezeu care se roagă pentru noi, altfel am dispărea cu totul. Îmi spunea odată cineva: „Nu am timp de biserică”. Dar dacă Dumnezeu nu ar avea timp de noi, ce ar mai rămâne din ome­nirea asta? Nu există ceva mai important pe lumea asta decât Sfânta Liturghie. Eu aşa am în­văţat şi aşa este. Şi mi s-a părut foarte frumos că a venit aici acest noian de îngeri care aduc veşti despre România, despre frumuseţile ei (munţii, marea şi tot ce avem noi, fiindcă, slavă Domnului, avem o ţară foar­te frumoasă), despre credin­ţa noastră absolut adevărată, despre toţi martirii noştri şi dorinţa de a trăi frumos.

AI: Si peisajele de unde sunt?

SR: Peisajul acela este de la Vama Veche. Vama Veche este un loc unde Dumnezeu a avut grijă de noi. Soţul meu sculpta, scotea pietre din mare şi după aceea le cioplea. Anul ăsta scotea pietrele pen­tru la anul, bolovani mari de tot şi îi punea sub mal, îi proptea pentru că apoi ve­neau valuri mari în timpul ier­nii. Şi era atât de fericit când în anul următor îi găsea acolo. De trei ori s-a întâmplat să i se fure lucrările şi l-a ajutat Sfântul Mina. Citeam toţi acatistul Sfântului Mina şi le găseam de fiecare dată. Prima noastră lucrare cu care am strâns bani pentru bi­serica de la Vama Veche se chema O himeră grăbită,un cal făcut din bronz. A fost lucrarea dorită de directorul muzeului din Amsterdam. Omul acesta (n.r. Vasile Gorduz) a lucrat acolo douăzeci şi ceva de ani piatra, a avut această bucurie de la Dumnezeu, iar eu am făcut peisaje. Unde fusese vechea pescărie era o platformă de beton şi eu mergeam din Vamă până la locul ăla, 3 km dus şi întors. Tot drumul mă rugam la Dumnezeu, pen­tru că erau momente în care nu îmi plăcea ce vedeam. Şi atunci mă rugam: „Iisuse Hristoase, te rog frumos, scoate-mi ceva înainte" Găseam întotdeauna cu ajuto­rul lui Dumnezeu un subiect nou, ca să pictez altceva şi reuşeam. Eu nu sunt un mare talent, eu sunt un om prin care se vede cât de mult ajută Dumnezeu. Asta este sin­gura mea calitate. M-a ajutat Dumnezeu să am această bucurie a întâlnirii cu arta. Şi mai era ceva: eram în tim­pul comunismului şi mie marea îmi dădea senzaţia li­bertăţii. Stăteam pe mal şi eram un om liber. Era o bu­curie imensă să văd marea aceea care întotdeauna îţi oferea altceva. A fost o experienţă unică. Trăiam în ru­găciune în permanentă şi reuşeam să scot din rugăciu­ne ceea ce făceam.

După aceea, la un moment dat, chiar după ce am ter­minat biserica, Dumnezeu a zis „Gata, copii! Aţi făcut biserica, nu mai aveţi voie la mare”. Şi ne-am îmbolnăvit de cancer şi soţul meu şi eu. În anul în care se constru­ia biserica am stat numai în pat, am fost foarte bolnavă şi în toamnă m-am operat.

AI: Cum aţi traversat cancerul?

SR: Cu rugăciunea. Dumnezeu m-a ajutat. Doctorul, Ionel Popescu, al cărui portret a fost şi în expoziţie, mi-a spus după operaţie că nu scap decât dacă vrea Dumnezeu. Şi aşa a fost.