Sunt rănit sufleteÅŸte ÅŸi vreau să mă tămăduiesc

Structura aceasta ÅŸubredă a omului postmodern a îngrijorat Sinodul Bisericii Ortodoxe Române acum trei-patru ani, când a luat în discuÅ£ie problema familiei creÅŸtine, trăgând un semnal de alarmă pentru realitatea dureroasă că una din patru căsnicii se descompune după doar câÅ£iva ani de vieÅ£uire.

Într-o atmosferă ca aceasta mi se pare importantă această temă, a rănirii sufleteÅŸti, a conÅŸtientizării cauzelor care provoacă ră­nile noastre ÅŸi felul în care noi ne putem îngriji de acestea. Dintru început putem spu­ne că astăzi tot mai puÅ£ini oameni conÅŸtien­tizează structura adâncă a omului aÅŸa cum era ea în gândul lui Dumnezeu atunci când a zis „să facem om după chipul Nostru ÅŸi după asemănare”.

Omul postmodern, trăind tot mai mult sub influenÅ£a stimulilor exteriori, are o ca­pacitate mult mai mică de a se interioriza, de a cunoaÅŸte fiinÅ£a sa lăuntrică ÅŸi frumuse­Å£ea acesteia. El este ori trăit de probleme, ori copleÅŸit de ele, ÅŸi în puÅ£inele răgazuri pen­tru suflet ce i le oferă programul vieÅ£ii atât de încărcat, din pricina superficialităÅ£ii, nu reuÅŸeÅŸte să vadă ÅŸi să înÅ£eleagă de unde vine răul în viaÅ£a lui ÅŸi cum ar putea împuÅ£ina pri­cinile care îl cauzează.

ConÅŸtientizarea rănilor sufleteÅŸti este un proces duhovnicesc care astăzi este trecut foarte uÅŸor cu vederea, dar Sfântul Grigorie Sinaitul spune că nu putem înÅ£elege cum ne-a lucrat păcatul dacă nu înÅ£elegem cum ne-a făcut Ziditorul. Dacă noi primim prin credinÅ£ă cele pe care ni le descoperă maica noastră Biserica, atunci lumina adevărului pătrunde în noi ÅŸi putem ajunge să conÅŸti­entizăm că suntem răniÅ£i sufleteÅŸte, că sun­tem într-un război duhovnicesc, că duhuri­le răutăÅ£ii sunt mult mai iscusite decât noi ÅŸi avem nevoie de ajutor.

Ajutorul concret îl primim de la SfinÅ£ii PărinÅ£i care au luptat, care au biruit cu aju­torul Domnului, ÅŸi nu numai atât, ci au avut ÅŸi puterea de a scrie învăÅ£ături pline de în­Å£elepciune despre cum se poate birui în lupta aceasta duhovnicească. De la ei noi primim lumina înÅ£elegerii duhovniceÅŸti prin care vedem de unde vine răul în via­Å£a noastră ÅŸi care sunt metodele de a-l în­lătura.

Sfântul Apostol Pavel ne spune că prin păcat a intrat în lume moartea, ÅŸi tot prin pă­cat intră moartea ÅŸi în viaÅ£a noastră. De ace­ea, în rugăciunile Bisericii întâlnim adesea cererea ca Domnul să ne învrednicească să ne trăim ziua, seara sau noaptea fără de pă­cat. Numai cu ajutorul lui Hristos omul în­cet, încet se luminează ÅŸi se eliberează de lu­crarea păcatului.

Păcatul este ca o zgură care Å£ine strâns în chingile sale sufletul împătimit, ÅŸi atunci când omul are dorinÅ£a de a se elibera de lu­crarea păcatului trebuie să înÅ£eleagă că du­rerea ce o pricinuieÅŸte lupta cu păcatul este asemănătoare cu lucrarea de curăÅ£ire a zgu­rii de pe un obiect turnat. LoveÅŸti zgura ca să se desprindă de obiectul turnat ÅŸi astfel să iasă la suprafaÅ£ă frumuseÅ£ea pe care tur­nătorul a gândit-o.

Vederea păcatului este o lucrare a haru­lui lui Dumnezeu în inima omului, vedere ce cheamă omul la lucrare de pocăinÅ£ă. Omul, atâta timp cât nu vede lucrarea păca­tului, o confundă pe aceasta ÅŸi crede că este o parte sau o energie a sa ÅŸi se identifică cu ea. Îi este foarte greu să se lepede, având im­presia că face parte din el.

Doar lumina harului îi dă omului pute­rea să înÅ£eleagă înrudirea sa cerească, acti­vează potenÅ£ialul din omul care voieÅŸte să trăiască cu Dumnezeu sau, aÅŸa cum spune ÅŸi Cuviosul Siluan Athonitul, omul nu Îl poa­te căuta pe Dumnezeu până nu îl găseÅŸte Domnul mai înainte, iar acesta este momen­tul în care Domnul ne găseÅŸte.

Expresia „sunt rănit ÅŸi vreau să mă tămăduiesc” are ca sinonime mai multe expresii de pocăinÅ£ă din rugăciunile Bisericii, cum ar fi „eu sunt oaia cea pierdută, cheamă-mă, Mântuitorule, ÅŸi mă mântuieÅŸte” sau „ca tâl­harul strig: pomeneÅŸte-mă când vei veni în­tru împărăÅ£ia Ta”. Ele mărturisesc o lumină a conÅŸtiinÅ£ei care viază în sufletul omului, mărturisesc deja venirea în sine ÅŸi începe­rea procesului de întoarcere la Tatăl.

Expresia arată că sufletul este deja con­ÅŸtient, că are nevoie de ajutor ÅŸi că începe să preÅ£uiască mijloacele pe care Hristos ni le-a pus la îndemână spre vindecare. Care sunt acestea? Sunt Tainele Bisericii, prin care su­fletul se adapă cu harul dumnezeiesc, pri­meÅŸte iertare de păcate ÅŸi se luminează.

Prin Tainele Bisericii, omul moare pă­catului ÅŸi viază dreptăÅ£ii lui Dumnezeu, adi­că de fiecare dată când ne spovedim noi mu­rim păcatului, ne dezicem de el, îl vădim în faÅ£a lui Hristos ÅŸi a preotului, ca nu cumva acesta să mai aibă vreun colÅ£iÅŸor, fie cât de mic, în inima noastră ÅŸi de acolo să poată dărâma lucrarea de mântuire. AÅŸa se întă­reÅŸte inima în dreptatea lui Dumnezeu. Ne asemănăm dreptului Avraam care a crezut lui Dumnezeu ÅŸi aceasta i s-a socotit ca drep­tate, aÅŸa cum ne învaÅ£ă Apostolul Pavel.

De fiecare dată când omul se împărtă­ÅŸeÅŸte cu Preacuratele Taine, când primeÅŸte înlăuntrul său Trupul ÅŸi Sângele Domnului, se împărtăÅŸeÅŸte de iubirea smerită a lui Hristos care, aÅŸa cum spunea Părintele Sofronie Saharov, în împărtăÅŸirea cu Preacuratele Taine face schimb de vieÅ£i cu noi. Ne ia viaÅ£a noastră josnică ÅŸi plină de păcat ÅŸi ne dă în schimb viaÅ£a Lui dumneze­iască, viaÅ£ă plină de roadele Duhului, plină de pacea care covârÅŸeÅŸte toată mintea.

Orice om sănătos care aude lucrurile acestea mărturisite de Biserică le doreÅŸte. Cine nu îÅŸi doreÅŸte să-ÅŸi schimbe viaÅ£a, de care de cele mai multe ori e nemulÅ£umit ÅŸi se simte neîmplinit în ea? Cine este omul care vrea să se chinuiască în lumea aceasta, de dragul chinului, fără nici un scop mai înalt în spatele suferinÅ£elor, aÅŸa cum de pildă au pătimit martirii? Nu cred să fie o astfel de persoană.

Maica noastră Biserica ne pune la înde­mână Tainele ei, dar, aÅŸa cum spune Hristos în Evanghelie că „nimic spurcat nu intră în ÎmpărăÅ£ia Cerurilor”, tot aÅŸa ÅŸi apropierea de Tainele Bisericii trebuie să fie într-un duh de pocăinÅ£ă, cu o inimă sinceră ÅŸi o minte trezvitoare. Altfel riscăm să se facă rugăciu­nea noastră „în păcat”, adică să ratăm lungi­mea de undă, dacă pot spune aÅŸa, prin care ne sunt împărtăÅŸite Tainele lui Hristos.

Trebuie să înÅ£elegem că viaÅ£a duhov­nicească este ascunsă cu Hristos în Dum­nezeu ÅŸi este asemenea puÅ£inului aluat care dospeÅŸte toată frământătura, adică Hristos lucrează cele veÅŸnice în noi încet, încet. Sufletul nostru dobândeÅŸte treptat capacităÅ£i duhovniceÅŸti prin care să poată petrece înaintea Domnului, dar toate aces­tea numai cu o singură condiÅ£ie, ÅŸi anume, de a rămâne sufletul smerit înaintea Domnului.

Noi înÅ£elegem că pe planul duhului ne pasc primejdii la tot pasul, chiar ÅŸi când omul doreÅŸte să facă cele bune. PărinÅ£ii ne averti­zează că sunt multe primejdii care au chipul bunătăÅ£ii. De acolo a ÅŸi ieÅŸit vorba că „dru­mul spre iad e pavat cu intenÅ£ii bune”. Sau Părintele Cleopa spunea că dacă vezi un tâ­năr suindu-se prea repede spre cer, să îl tragi de picioare în jos, pentru că riscă să-ÅŸi piar­dă sufletul.

Dacă intenÅ£iile noastre ce ni se par bune nu au confirmarea duhovnicească, atunci nu sunt bune. Părintele Arsenie Boca spu­nea un cuvânt: „nu e bine ce e bine, ci e bine ce vine de la Dumnezeu”. Prin acest cuvânt înÅ£elegem cât de importantă este pentru viaÅ£a noastră duhovnicească încre­dinÅ£area în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, de a ne lăsa purtaÅ£i de dragostea Lui până în cele mai mici amănunte ale vieÅ£ii, să ÅŸtim că tot ceea ce facem nu este străin de voia Domnului.

Când omul a ales odinioară altceva decât a voit Domnul pentru el, alegerea aceea i-a adus înstrăinarea de Dumnezeu ÅŸi moartea, acum esenÅ£ial în toată nevoinÅ£a noastră, toa­tă osteneala noastră, nu este decât de a învă­Å£a să alegem viaÅ£a pe care Hristos ne-o pune înainte, ÅŸi aceasta se primeÅŸte cel mai uÅŸor fă­când voia Domnului, încredinÅ£ându-ne ei.

Când sufletul petrece în voia lui Dumnezeu, energiile vieÅ£ii dumnezeieÅŸti inundă sufletul, îl umplu de puterea de a rămâne în ÅŸuvoiul vieÅ£ii, îl îndulcesc cu tră­iri duhovniceÅŸti ÅŸi, aÅŸa cum dă mărturie Sfântul Siluan, sufletul alta nu mai doreÅŸte să cugete decât la iubirea Domnului.

Lucrul acesta nu este deloc uÅŸor ÅŸi de multe ori se împleteÅŸte cu neînÅ£elegeri din partea omului, cu ispite care vădesc mai mult inima în aplecările ei. Domnul îngăduie aces­tea toate din dorinÅ£a fierbinte de a învăÅ£a ÅŸi noi să fim asemănători Lui întru toate. De aceea, ÅŸi când ne apropiem de spovedanie ÅŸi împărtăÅŸirea cu Sfintele Taine, această apropiere se vădeÅŸte ÅŸi ne vădeÅŸte în acelaÅŸi timp, arătându-ne cum să reuÅŸim să fim cu adevărat înaintea lui Hristos ÅŸi cum putem mai bine să ne împărtăÅŸim de viaÅ£a ascunsă în spatele acestor Taine.

Din aceste vădiri se naÅŸte în suflet înÅ£e­lepciunea ÅŸi înÅ£elegerea duhovnicească. Ele sunt aÅŸa cum spune marele Ioan Scărarul, rănile de pe trupurile celor care au fost în război, dar s-au întors biruitori acasă, răni­le acestea sau semnele care vădesc cât de crâncenă a fost lupta devin semne ale slavei nevoitorului.

Hristos, spune Părintele Sofronie Saharov, nu a luat cu sine după Înviere de­cât semnele cuielor. Trupul Său răstignit ÅŸi înviat a fost înălÅ£at întru slavă purtând doar semnele cuielor. AÅŸa ÅŸi stigmatele noastre duhovniceÅŸti, suferinÅ£ele ÅŸi încercările ce le-am avut în războiul de a trăi cât mai adânc Sfintele Taine, toate acestea devin slava noas­tră, devin puterea noastră de a petrece veÅŸ­nic cu Hristos, Biruitorul morÅ£ii ÅŸi al păca­tului.

Arhimandritul Melhisedec de la LupÅŸa