Un alt fel de pelerinaj

La fel ca anul trecut, și vara aceasta, Nepsis a propus tinerilor un pelerinaj mai deosebit, pe urmele pustnicilor din Munții Trascăului: mult timp petrecut în natură, dormit în cort, spălat în pâraiele de munte, mâncare la ceaun, rugăciune și povești în jurul focului. Ar putea părea, din aceste cuvinte, că a fost vorba doar de o simplă drumeție pe munte. Aceasta însăși ar presupune o anumită nevoință, și nu e vorba doar de cărat rucsacul, de adunat lemne pentru foc sau de coborât la izvor după apă pentru gătit, ci de conviețuire într-un grup de 15 oameni, timp de o săptămână. Pe munte, atunci când îți cari casa în spate, limitele fiecăruia ies mult mai ușor în evidență, starea de enervare stă la pândă neîncetat, iar a menține o atmosferă senină în grup devine un exercițiu al iubirii aproapelui. Iar când acesta se face discret, dar în numele lui Hristos, o simplă ieșire pe munte se poate transforma în pelerinaj.

 

Câțiva participanți au ajuns în Alba Iulia încă de sâmbătă, 16 august, și au fost întâmpinați de către ghidul nostru, Părintele Iulian Nistea. Alții au ajuns duminică sau chiar luni dimineață devreme, în așa fel încât prânzul să ne prindă la Mănăstirea Lupșa. După câteva ore petrecute acolo, cu greu ne desprindem, căci reîntâlnirea cu monahii e prilej de bucurie, vechea bisericuță ne îmbie la a rămâne, iar duhul de acolo ne unește. Însă mai avem de vizitat Mănăstirea Muncelu și trebuie să ajungem pe munte, la Vânătare, să punem corturile înainte de-a se lăsa amurgul și de-a se așeza roua.

 

Primele zile merg bine. Ne cunoaștem și ne găsim locul în grup. Suntem aproape toți români, chiar dacă unii venim din Belgia, Franța, Irlanda sau Marea Britanie. Dmitry e singura excepție, însă e deja al doilea an al său în Apuseni. Bucuria sa contagioasă îl ajută să transforme un „Mai este ceai?” în „Maestro! Ceai!”, iar binecuvântarea mesei în românește vine foarte bine și după „Tatăl nostru” în slavonă. Băieții fac duș sub cascadă, și împreună cu fetele merg la adunat lemne și după lapte proaspăt muls. Cu toții gătim și pregătim masa. Ne bucurăm de hărnicia și dexteritatea fetelor în a organiza tabăra. Părintele Iulian e expert în a aprinde focul. Se cântă și se povestește. Cei mai „bătrâni” dintre participanți „reconstituie” din memorie cu o nonșalanță neașteptată videoclipuri pe care le urmăreau în adolescența lor petrecută parțial în fața televizorului; e destul de ușor de privit acum cu umor și o oarecare îngăduință la lucrurile care acum nu ne mai robesc. Pe măsură ce timpul trece, se încropesc discuții informale, dar serioase, despre subiecte care îi interesează pe tineri: relația cu duhovnicul, monahism, căsătorie, viața în parohii. Apar și divergențe, mai ales când e vorba de chestiuni mai delicate: în ce măsură sunt oamenii din Biserică subjugați de duhul lumii? Trăim noi duhovnicește sau suntem doar religioși la nivel psihologic? Putem spune că felul nostru de a ne îmbrăca în ultimii ani – fie informal și sumar, fie elegant și oarecum „sexy” – ne determină să trecem dincolo de aparențe și să ne concentrăm asupra a ceea ce e esențial în fiecare om sau e lipsa noastră de sfială un semn că, într-un fel, pierdem taina persoanei, înțeleasă ca unitate a sufletului și a trupului? E accesul aproape instantaneu la informație scrisă, auditivă și vizuală o strivire a corolei de minuni a lumii? Mai dăm răbdării vreo valoare? Mai putem noi înțelege ce înseamnă ani întregi petrecuți în mănăstire, în încercarea de dobândire a Sfântului Duh sau frumusețea descoperirii reciproce a doi tineri în Taina Cununiei? Mai avem noi timp să așteptăm să gustăm din vinul cel de pe urmă al binecuvântării lui Hristos sau ne mulțumim cu vinul cel dintâi al propriilor realizări fără să ne dăm seama că într-o zi se va termina?

 

Punctul central al pelerinajului a fost participarea la Sfânta Liturghie la Mănăstirea Subpiatră. Maicile ne primesc cu brațele deschise. Spre după amiază avem bucuria unei întâlniri neașteptate cu Înaltpreasfințitul Iosif care petrece câteva ore cu noi. Mergem împreună într-o plimbare la Huda lui Papară, iar la întoarcere ne așezăm la umbră pe iarbă lângă bisericuța veche de lemn, la un porumb fiert și un sirop natural de zmeură, împreună cu maicile. Înaltpreasfințitul Iosif ne vorbește cu acel firesc pe care îl răspândește atunci când se întâlnește cu tinerii. Amintirile pelerinajelor trecute se transformă în cuvinte despre noi și lumea noastră; despre Biserica Ortodoxă în vestul Europei; despre artificialitatea vieților noastre: mâncarea pe care o consumăm, informațiile care ni se servesc gata digerate, lipsa de discernământ; despre pericolul de a face din credință un sistem ideologic pentru care să luptăm cu armele lumii și cu o înverșunare care nu caracterizează dreapta credință; despre amorțirea celor care, din frică de a nu păcătui, se retrag în cochilia neimplicării și despre cum acest lucru înseamnă de fapt renunțarea la adevărata viață, la acel asalt cu care se câștigă Împărăția.

 

Un pelerinaj e un prilej constant de a învăța unii de la alții, atât la nivelul lucrurilor din viața cotidiană cât și în ceea ce privește felul personal de a trăi credința. Tinerii din România descoperă că în Occident nevoia de Împărtășire cu Sfintele Taine se resimte mult mai puternic și că acest lucru nu e deloc în contradicție cu tradiția și canoanele Bisericii. Cei plecați de mult din România își reamintesc cât de importantă este evlavia și atenția la ceea ce este Lucrare Tainică de care nu suntem niciodată vrednici, dar de care, urmând cuvintelor lui Hristos, ne apropiem cu credință și cutremur.   

 

Spre sfârșit suntem recunoscători pentru vremea bună care ne-a însoțit toată săptămâna și ne dăm seama că frumusețea locurilor, respectul față de natură, întâlnirea cu oamenii simpli ai locului au contribuit și ele la formarea acelei comuniuni pe care o simțim cu toții atunci când, din nou la Alba Iulia, trebuie să pornim fiecare spre locurile unde datoriile sau obligațiile ne cheamă. Ne despărțim cu nădejdea ca ceea ce am trăit în aceste zile să nu rămână doar o amintire frumoasă, ci începutul (sau continuarea, pentru cei care deja se cunoșteau) unei prietenii în Hristos. 

 

Bogdan Grecu