Zidurile din suflete

publicat in Pagina copiilor pe 10 Septembrie 2014, 15:38

Într-un sat aflat la o răscruce de drumuri, un ţăran a descoperit o comoară. Săpa în curte când, la un moment dat, a găsit cateva pungi mari, pline cu galbeni. Ţăranul acesta era vă­duv şi nu avea copii. Banii erau foarte mulţi, iar el i-a dat primarului, ca să îi împartă cu ceilalţi oameni din sat.

Satul cu oameni modeşti se transfor­mase într-un sat cu oameni bogaţi. Ca să îşi cheltuiască banii, ei au început să cumpere tot felul de lucruri, şi multe dintre ele nici măcar nu le trebuiau.

Cel mai lacom dintre ei era primarul. Se dusese vorba că, în loc să împartă comoara în părţi egale fiecărei gospodă­rii, el îşi păstrase mult mai mult decât ar fi trebuit. Pentru ca oamenii să nu ştie ce strânsese în curte, primarul şi-a înconjurat-o cu ziduri înalte şi groase, încetul cu încetul, ceilalţi i-au urmat exemplul şi şi-au construit ziduri împrejurul curţilor. Le-au făcut înalte, ca ale primarului, dar subţiri, ca să nu dea prea mulţi bani pe materiale. Satul semăna cu o cetate, cu un labirint de piatră. Fie­care şi-a pus la porţi paznici bine înar­maţi, angajaţi din satele vecine.

Vreme de câteva zile, când se mai întâlneau pe drum, oamenii nu mai sim­ţeau nevoia să vorbească unii cu alţii. Dădeau din cap, cu o politeţe falsă. Apoi au renunţat şi să se salute. Nu mai vo­iau să se cunoască între ei. Nu mai vo­iau să ştie decât de averile lor.

În loc să Îi mulţumească lui Dumne­zeu, aşa cum făceau înainte şi pentru micile bucurii pe care le aveau, bărbaţii au renunţat să se mai roage. De Dum­nezeu nu mai aveau nevoie. Şi chiar le-au interzis femeilor să meargă la biserică, ca nu cumva să mai ţină legătura între ele – şi să spună celorlalte ce au în casă. Fără credincioşi, biserica a rămas pus­tie. Numai părintele, singur, se ruga în ea de dimineaţa până seara ca iubirea să se întoarcă între săteni; pentru că să­tenii deveniseră oameni cu inima de pia­tră. Nici pe copii nu i-au mai lăsat să se joace împreună. Copiii nu mai aveau voie să aibă prieteni. Ba chiar nici să mear­gă la şcoală nu au mai fost lăsaţi. Şi şcoala s-a desfiinţat.

Când satul a încetat să mai fie sat, când oamenii au uitat să mai fie oameni, ceva s-a întâmplat. A început un mare cutremur.

Pământul a început să se clatine. Spe­riaţi, au ieşit cu toţii din închisorile lor. Le era teamă să nu fie îngropaţi de vii.

S-au adunat în curtea bisericii, singura curte fără ziduri. Numai primarul a ră­mas acasă, închis în palatul pe care şi-l construise.

Unii plângeau, alţii se rugau cu mâi­nile ridicate spre cer. Zidurile, ce pă­reau sa ţina o veşnicie, se pravaleau cu zgomot peste case. Parcă venise sfârşi­tul lumii.

Dar nu era decât un cutremur, care s-a oprit la fel de brusc cum începuse. Şi nu a lăsat în urmă decât un singur mort: primarul. Acesta murise în mijlo­cul templului său de piatră, care fusese sfărâmat de mânia cerească.

Oamenii şi-au amintit cum, după un alt cutremur, care avusese loc cu mulţi ani în urmă, s-au ajutat unii pe alţii să îşi refacă gospodăriile. Şi-au adus amin­te câtă nevoie au să se ajute unii pe al ţii la vreme de necaz. Şi, timizi, cei ale căror case erau mai întregi s-au oferit să îşi ajute vecinii. Fără ziduri, satul re­devenise sat. Odată cu zidurile de pia­tră se sfărâmaseră şi zidurile din sufle­te...

Foarte de dimineaţă, femeile s-au strâns la biserică să Îi mulţumească lui Dumnezeu pentru un astfel de cutremur.

(www.ortodoxia.md)

NU UITAŢI:
Când Dumnezeu ne tri­mite ceva ce noi considerăm a fi un ne­caz, să nu uităm să-I mulţumim – sigur e spre mântuirea noastră, chiar dacă uneori ne e greu să înţelegem asta cu mintea noastră de pământeni. Cele ale lui Dumnezeu se simt cu inima şi împreună cu ceilalţi, nu singuri...

JOCURI
propuneri pentrua petrece timpul libercu prietenii

CURSA PICĂTURILOR DE PLOAIE
Copiii sunt împărţiţi în 2-3 şiruri lini­are, egale numeric, paralele, la o lun­gime de braţ distanţă între ele. Participanţii trebuie să fie numerotaţi, în ordine crescătoare, de la capul şi­rului spre coadă. Jucătorii iau pozi­ţia şezând încrucişat. Conducătorul jocului strigă un număr, iar jucătorii care au acel număr ies prin dreapta şirului şi aleargă înainte, ocolesc pri­mul jucător, aleargă spre coada şiru­lui, ocolesc şi revin la locul iniţial. Jucătorul care a ajuns primul aduce un punct echipei sale. Câştigă ec pa cu cele mai multe puncte. Jucătorii pot sta şi în picioare, iar cursa poate fi efectuată şi altfel decât alergând: în „mersul piticului” sau sărituri ca broasca sau purtând un ahar plin cu apă etc.