Zidurile din suflete

publicat in Pagina copiilor pe 10 Septembrie 2014, 15:38

Într-un sat aflat la o răscruce de drumuri, un țăran a descoperit o comoară. Săpa în curte când, la un moment dat, a găsit cateva pungi mari, pline cu galbeni. Å¢ăranul acesta era vă­duv și nu avea copii. Banii erau foarte mulți, iar el i-a dat primarului, ca să îi împartă cu ceilalți oameni din sat.

Satul cu oameni modești se transfor­mase într-un sat cu oameni bogați. Ca să își cheltuiască banii, ei au început să cumpere tot felul de lucruri, și multe dintre ele nici măcar nu le trebuiau.

Cel mai lacom dintre ei era primarul. Se dusese vorba că, în loc să împartă comoara în părți egale fiecărei gospodă­rii, el își păstrase mult mai mult decât ar fi trebuit. Pentru ca oamenii să nu știe ce strânsese în curte, primarul și-a înconjurat-o cu ziduri înalte și groase, încetul cu încetul, ceilalți i-au urmat exemplul și și-au construit ziduri împrejurul curților. Le-au făcut înalte, ca ale primarului, dar subțiri, ca să nu dea prea mulți bani pe materiale. Satul semăna cu o cetate, cu un labirint de piatră. Fie­care și-a pus la porți paznici bine înar­mați, angajați din satele vecine.

Vreme de câteva zile, când se mai întâlneau pe drum, oamenii nu mai sim­țeau nevoia să vorbească unii cu alții. Dădeau din cap, cu o politețe falsă. Apoi au renunțat și să se salute. Nu mai vo­iau să se cunoască între ei. Nu mai vo­iau să știe decât de averile lor.

În loc să Îi mulțumească lui Dumne­zeu, așa cum făceau înainte și pentru micile bucurii pe care le aveau, bărbații au renunțat să se mai roage. De Dum­nezeu nu mai aveau nevoie. Åži chiar le-au interzis femeilor să meargă la biserică, ca nu cumva să mai țină legătura între ele – și să spună celorlalte ce au în casă. Fără credincioși, biserica a rămas pus­tie. Numai părintele, singur, se ruga în ea de dimineața până seara ca iubirea să se întoarcă între săteni; pentru că să­tenii deveniseră oameni cu inima de pia­tră. Nici pe copii nu i-au mai lăsat să se joace împreună. Copiii nu mai aveau voie să aibă prieteni. Ba chiar nici să mear­gă la școală nu au mai fost lăsați. Åži școala s-a desființat.

Când satul a încetat să mai fie sat, când oamenii au uitat să mai fie oameni, ceva s-a întâmplat. A început un mare cutremur.

Pământul a început să se clatine. Spe­riați, au ieșit cu toții din închisorile lor. Le era teamă să nu fie îngropați de vii.

S-au adunat în curtea bisericii, singura curte fără ziduri. Numai primarul a ră­mas acasă, închis în palatul pe care și-l construise.

Unii plângeau, alții se rugau cu mâi­nile ridicate spre cer. Zidurile, ce pă­reau sa țina o veșnicie, se pravaleau cu zgomot peste case. Parcă venise sfârși­tul lumii.

Dar nu era decât un cutremur, care s-a oprit la fel de brusc cum începuse. Åži nu a lăsat în urmă decât un singur mort: primarul. Acesta murise în mijlo­cul templului său de piatră, care fusese sfărâmat de mânia cerească.

Oamenii și-au amintit cum, după un alt cutremur, care avusese loc cu mulți ani în urmă, s-au ajutat unii pe alții să își refacă gospodăriile. Åži-au adus amin­te câtă nevoie au să se ajute unii pe al ții la vreme de necaz. Åži, timizi, cei ale căror case erau mai întregi s-au oferit să își ajute vecinii. Fără ziduri, satul re­devenise sat. Odată cu zidurile de pia­tră se sfărâmaseră și zidurile din sufle­te...

Foarte de dimineață, femeile s-au strâns la biserică să Îi mulțumească lui Dumnezeu pentru un astfel de cutremur.

(www.ortodoxia.md)

NU UITAÅ¢I:
Când Dumnezeu ne tri­mite ceva ce noi considerăm a fi un ne­caz, să nu uităm să-I mulțumim – sigur e spre mântuirea noastră, chiar dacă uneori ne e greu să înțelegem asta cu mintea noastră de pământeni. Cele ale lui Dumnezeu se simt cu inima și împreună cu ceilalți, nu singuri...

JOCURI
propuneri pentrua petrece timpul libercu prietenii

CURSA PICÄ‚TURILOR DE PLOAIE
Copiii sunt împărțiți în 2-3 șiruri lini­are, egale numeric, paralele, la o lun­gime de braț distanță între ele. Participanții trebuie să fie numerotați, în ordine crescătoare, de la capul și­rului spre coadă. Jucătorii iau pozi­ția șezând încrucișat. Conducătorul jocului strigă un număr, iar jucătorii care au acel număr ies prin dreapta șirului și aleargă înainte, ocolesc pri­mul jucător, aleargă spre coada șiru­lui, ocolesc și revin la locul inițial. Jucătorul care a ajuns primul aduce un punct echipei sale. Câștigă ec pa cu cele mai multe puncte. Jucătorii pot sta și în picioare, iar cursa poate fi efectuată și altfel decât alergând: în „mersul piticului” sau sărituri ca broasca sau purtând un ahar plin cu apă etc.