Prima înmulÅ£ire a pâinilor ÅŸi a peÅŸtilor

Domnul Se află aproape de mijlocul misiunii Sale pământeÅŸti, probabil cu pu­Å£in înainte de PaÅŸtele din al doilea an al Său (Sfântul Ioan). Sfântul Matei este singurul care leagă acest eveniment de mucenicia Sfântului Ioan Botezătorul. Sfântul Marcu ÅŸi Sfântul Luca îl leagă de întoarcerea din misiune a Apostolilor, cărora ÎnvăÅ£ătorul voia să le lase un pic de odihnă². Cele două lucruri nu sunt pe deplin incompatibile, căci, chiar la înmulÅ£irea pâinilor, vedem pe Apostoli, pe când în versetele dinainte Hristos era singur ÅŸi descoperea mulÅ£imea ajungând la mal. Se pare deci că istorisirea Sfântului Matei e lacunară, cu atât mai mult cu cât lipseÅŸte ceva esenÅ£ial, ÅŸi anume fap­tul că Hristos a învăÅ£at îndelung mulÅ£imi­le înainte de a le da pâine ÅŸi peÅŸti. Pe de altă parte, Sfântul Luca face legătura cu Irod, care a tăiat capul lui Ioan Botezătorul: pe acest plan, este probabil cel mai precis din­tre toÅ£i. Cât priveÅŸte pe Sfântul Ioan, con­textul este complet diferit: Hristos Se în­toarce de la Ierusalim, unde a vindecat pe slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda; mul­Å£imile Îl întâmpină ÅŸi Îl urmează. Va trebui deci să ne sprijinim pe cei patru evangheliÅŸti, dintre care trei sunt martori oculari (Evanghelia lui Marcu fiind, de fapt, cea a lui Petru).

Istorisirea Sfântului Matei începe brusc, fară legătură cu capitolul precedent, cu „Irod Tetrarhul”³, care auzise vorbindu-se de Iisus ÅŸi care credea că e vorba de Ioan Botezătorul care înviase. Matei face deci o lungă întoarcere în timp pentru a istorisi uciderea lui Ioan Botezătorul de către Irod Antipa, datorită urii pe care i-o purta cea de-a doua soÅ£ie a sa, Irodiada, ÅŸi pentru capriciul unei adolescente, fiica Irodiadei (a se vedea istorisirea acestor evenimente în cuprinzătoarea notă 3).

Iisus este cutremurat de moartea văru­lui Său⁴ Ioan Botezătorul ÅŸi simte nevoia de a „Se duce de acolo singur în loc pus­tiu”. Probabil că vrea să interiorizeze dure­rea pe care o simte ca om ÅŸi ca Dumnezeu, să roage pe Tatăl Său să primească jertfa lui Ioan ca pe o jertfă cu bună mireasmă,căci Ioan a fost înainte-mergător până la capăt: I-a mers înainte în mucenicie ÅŸi în moarte. Pleacă deci cu barca pe Marea Galileii pen­tru a găsi un loc pustiu. Dar rabbi Ieshouah din Nazaret este omul cel mai faimos din Galileea ÅŸi chiar din întregul Israel: I se pân­desc cele mai mici fapte ÅŸi gesturi. Oamenii îÅŸi dau seama că pleacă cu barca pe lac ÅŸi au o asemenea admiraÅ£ie faÅ£ă de El, că Îl ur­mează de pe mal. Este emoÅ£ionant ÅŸi aproa­pe amuzant. Åži când El trage la mal într-un loc care părea pustiu, Se găseÅŸte în faÅ£a unei mulÅ£imi care Îl aÅŸteaptă, apărută spontan din satele ÅŸi cetăÅ£ile de pe malul lacului.

Unde se petrec acestea? Sfântul Luca le situează „în apropiere de Betsaida”, Sfântul Ioan „de cealaltă parte a Mării Galileii”, ceea ce ar putea corespunde apro­ximativ cu Å£inutul Betsaidei. Însă TradiÅ£ia plasează minunea la Tabgah⁵, în câmpia Ghenizaretului, între Magdala ÅŸi Capernaum, la N-V de Marea Galileii. La Sfântul Marcu se găseÅŸte un element care pare să confirme aceasta: când Hristos slo- bozeÅŸte poporul, după minune, spune uce­nicilor Săi să plece mai înainte „către Betsaida” (Mc 6, 45).

Când Iisus coboară din barcă ÅŸi Se gă­seÅŸte dinaintea acestei mulÅ£imi, nu fuge de ea. Dimpotrivă, Evanghelia ne spune că „I s-a făcut milă” de ea (Mt ÅŸi Mc) ÅŸi că „I-a primit la Sine” (Lc). Iată o trăsătură caracteristică ÅŸi remarcabilă a comporta­mentului lui Hristos. A vrut să Se însin­gureze pentru a Se putea ruga, pentru a fi „El ÎnsuÅŸi”, ca om dinaintea lui Dumnezeu ÅŸi ca Fiu dinaintea Tatălui Său din ceruri, dar când vede mulÅ£imea venind către El, ÅŸi pentru El, o primeÅŸte cu bunătate ÅŸi Îi este milă de oameni, adică îi iubeÅŸte. Marcu este mai desluÅŸit: „I s-a făcut milă de ei, căci erau ca niÅŸte oi fără păstor”⁶. Purtarea Sa este cu totul diferită de a personalită­Å£ilor din lume, care se bucură de faimă ÅŸi joacă un joc ambiguu cu admiratorii lor, când lăsându-se adoraÅ£i, când fugind de ei, uneori chiar cu puÅ£in dispreÅ£. Hristos este simplu ÅŸi liber, este firesc ÅŸi iubitor.

Aici suntem siliÅ£i să facem apel la cei­lalÅ£i evangheliÅŸti, mai ales la Marcu ÅŸi Luca, pentru că Matei a uitat ceva foarte impor­tant: „...ÅŸi a început să-i înveÅ£e multe” (Mc). Luca este mai precis: „...le vorbea despre ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu...” De fapt, Domnul a dat o întreagă învăÅ£ătură du­hovnicească acestei mulÅ£imi de galileeni, care cu siguranÅ£ă a durat mult. Apoi Luca adaugă, ca ÅŸi Matei: „...iar pe cei care aveau trebuinÅ£ă de vindecare îi făcea să­nătoÅŸi”. Domnul învaÅ£ă ÅŸi vindecă: îngri­jeÅŸte sufletul ÅŸi trupul. Toate acestea au durat probabil până seara (în fraza urmă­toare a lui Luca: „Dar ziua a început să se plece spre seară”; cum suntem la începu­tul primăverii [Ioan: „se apropia PaÅŸtele”], era probabil între orele 18 ÅŸi 19).

Se lasă seara ÅŸi ucenicii se îngrijorează pentru că „locul e pustiu” ÅŸi sunt departe de sat. Cum se face că ucenicii se află acolo, dat fiind că înainte Hristos era singur? Matei nu ne spune nimic. Versiunile lui Marcu ÅŸi Luca sunt mai coerente, la ei se precizează că Hristos i-a dus pe ucenici într-un loc pustiu pentru a se odihni după misiunea lor. Ei se apropie de ÎnvăÅ£ător ÅŸi Îl sfătuiesc: „SlobozeÅŸte-i, ca mergând prin cetăÅ£ile ÅŸi prin satele dimprejur, să-ÅŸi cumpere să mă­nânce”. Un lucru care pare de bun-simÅ£. Domnul spune atunci o vorbă surprinză­toare: „nu au nevoie să se ducă, daÅ£i-le voi să mănânce’! Este o încercare pentru ei: sunt zdrobiÅ£i de acest cuvânt, pe care nu-l înÅ£e­leg. Dar ÎnvăÅ£ătorul are mereu în vedere for­marea lor pentru viitoarea misiune. De fapt, Hristos Se referă aici la credinÅ£a în Dumnezeu („toate sunt cu putinÅ£ă celui care crede...” - Mc 9, 23) ÅŸi le aminteÅŸte că au dinaintea lor pe Fiul lui Dumnezeu: este al lor să ceară („CereÅ£i ÅŸi vi se va da” - Mt 7, 7). Aceasta se poate interpreta ÅŸi ca o profeÅ£ie a lucru­rilor pe care le vor avea de înfăptuit (să-i hră­nească pe credincioÅŸi cu Trupul ÅŸi Sângele lui Hristos).

NeÅŸtiind ce să răspundă, ei spun în mod fatalist: „Nu avem aici decât cinci pâini ÅŸi doi peÅŸti”. La Sfântul Marcu, Hristos ÎnsuÅŸi cere Apostolilor să vadă câte pâini sunt în mulÅ£ime⁷. La Sfântul Ioan, Apostolul Andrei răspunde: „este aici un băiat care are cinci pâini de secară ÅŸi doi peÅŸti”. Este probabil să fie vorba de un adolescent care venise cu părinÅ£ii săi ÅŸi care, cunoscând obiceiul lui Rabbi (care vorbea îndelung) avusese prevederea de a aduce câteva merinde într-un coÅŸ.

Le aduc lui Iisus. El le-a poruncit oa­menilor să se aÅŸeze „pe iarba verde” (Mc), care era multă în acel loc (In). Iarba verde e o întruchipare a „păÅŸunilor înver­zite” din ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu⁸. A se lungi pe iarba deasă aduce aminte de ospeÅ£ele greco-romane unde oamenii mâncau lungiÅ£i pe divane, aÅŸa cum va fi la Cina cea de Taină. Iar Hristos va vorbi de ÎmpărăÅ£ia cerurilor ca despre un ospăÅ£ de nuntă. AceÅŸti oameni au mers mult ca să-L vadă ÅŸi să-L asculte, fără să mănânce nimic: Păstorul cel Bun se îngrijeÅŸte de ei. Îi pune să se aÅŸeze „în cete de câte cincizeci” (Lc), ceea ce corespunde probabil cu familiile, frăÅ£iile, satele etc.: nu e vorba de o masă in­formă, ci de un popor structurat.

Atunci Hristos săvârÅŸeÅŸte minunea, într-un fel care întruchipează Euharistia, după un „tipic” aproape preoÅ£esc. Ia cele cinci pâini ÅŸi cei doi peÅŸti, pe care îi primeÅŸte de la popor ÅŸi de la Apostoli: aceasta co­respunde aducerii pâinii ÅŸi vinului de către credincioÅŸi, pe care preotul le primeÅŸte de la diaconi⁹; „privind la cer”: Se întoarce către Tatăl Său ceresc¹⁰; „a binecuvântat” (la Sfântul Ioan: „mulÅ£umind”¹¹): aceasta corespunde la noi cu anafora sau immolatio¹²;ÅŸi, în sfârÅŸit, „A frânt pâinile ÅŸi le-a dat ucenicilor, care le-au împărÅ£it mul­Å£imii”: aceasta corespunde la noi cu „frân­gerea pâinii” ÅŸi împărtăÅŸania. Aici avem pro­cesul tainei euharistice (în afară de Instituire, care va fi săvârÅŸită la Cina cea de Taină, ÅŸi care nu este preînchipuită, pentru că este cu totul nouă).

Iar aceste două tipuri de hrană simbo­lizează în sine euharistia: pâinea, desigur, ÅŸi peÅŸtii, pentru că sunt dintre animalele cu un sistem sangvin, simbol al sângelui euharistic, cu atât mai mult cu cât cuvân­tul grecesc care înseamnă peÅŸte, ichtys,este acronimul formulei: „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”, iar peÅŸtele a fost considerat simbolul lui Hristos încă de la începuturile Bisericii (îl regăsim în inscripÅ£iile creÅŸtine). Trebuie să remar­căm că peÅŸtii nu au fost rupÅ£i, nici frânÅ£i, pentru că sunt entităÅ£i care nu se pot îm­părÅ£i, fiinÅ£e vii individuale, ÅŸi pentru că este scris: „nici unul din [oasele lor] nu se va zdrobi” (Ps. 33, 19): au fost numai „în­mulÅ£iÅ£i”, fiecare persoană a primit câte un peÅŸte, la fel cum fiecare creÅŸtin, atunci când se împărtăÅŸeÅŸte, primeÅŸte pe Hristosul în­treg, ÅŸi nu o parte din Hristos.

Numerele sunt ÅŸi ele simbolice: cele cinci pâini reprezintă cele cinci simÅ£uri ale Omului, ÅŸi deci firea omenească (Iisus este Fiul întrupat), iar cei doi peÅŸti reprezintă cele două firi, dumnezeiască ÅŸi omenească, uni­te în Iisus Hristos, PeÅŸtele dumnezeiesc. „ToÅ£i au mâncat si s-au săturat”: au mâncat bine¹³, o adevărată masă, nu doar o   gustare, care le va îngădui să se întoar­că la casele lor fără să leÅŸine de foame (au venit de departe). Masa a fost atât de îm­belÅŸugată încât s-au strâns multe rămăÅŸi­Å£e: Dumnezeu dă mereu cu asupra de mă­sură, mult mai mult decât este nevoie. Însă Domnul cere Apostolilor să strângă cu grijă tot ce a rămas, „ca să nu se piardă ceva” (In). Dumnezeu este mărinimos, însă risipa este un păcat: este dispreÅ£ pen­tru darurile lui Dumnezeu ÅŸi este un com­portament egoist („nu mai pot să mănânc, dar nu dau altcuiva ce mi-a rămas, ci îl arunc”, ca bogatul cel rău din pildă). Åži cei doisprezece Apostoli strâng douăspreze­ce cosuri cu pâini ÅŸi cu peÅŸti (Mc), pe care le aduc ÎnvăÅ£ătorului. Este o prorocie a Bisericii: Hristos tocmai a hrănit pe „Israel”, însă a pregătit hrana pentru Biserica neamurilor¹⁴.

SfârÅŸitul poveÅŸtii ne arată măreÅ£ia aces­tei minuni: „erau ca la vreo 5000 de băr­baÅ£i [capi de familie] fără femei si copii”. Aceasta înseamnă că se aflau acolo în jur de 10.000 de persoane, adică populaÅ£ia unui oraÅŸ întreg. Este o minune formida­bilă, uriaÅŸă. Chiar în timpurile noastre, ar fi aproape imposibil de hrănit, pe nepusă masă, fără nici un ajutor logistic, 10.000 de persoane. Numărul de 5.000 este real ÅŸi simbolic, în legătură cu cele cinci pâini: reprezintă omenirea¹⁵. Dumnezeu hrăneÅŸ­te întreaga omenire.

Această minune arată în chip lămurit atotputernicia dumnezeiască a lui Hristos: Îl vedem aici „creând” pâini ÅŸi peÅŸti prin singura Sa putere, fără ca niciunul dintre martori să poată spune cum s-au petrecut lucrurile în mod concret, nici măcar Apostolii (tot aÅŸa cum nimeni nu va pu­tea niciodată să spună cum se petrece pre­schimbarea pâinii ÅŸi a vinului în Trupul ÅŸi Sângele lui Hristos). Însă sunt ÅŸi alte sem­nificaÅ£ii duhovniceÅŸti. Hristos ne învaÅ£ă adevărata ierarhie a valorilor: hrăneÅŸte mai întâi mulÅ£imea cu Cuvântul lui Dumnezeu, hrană dumnezeiască pentru suflet, apoi îngrijeÅŸte pe cei suferinzi (vin­decă bolnavii) ÅŸi, în sfârÅŸit, dă hrană pen­tru trup, hrană cosmică. Oamenii însă nu-I urmează pilda, mai ales contemporanii noÅŸtri, care fac exact pe dos (mai întâi daÅ£i-le să mănânce, iar apoi vorbiÅ£i-le des­pre Dumnezeu¹⁶). Dumnezeu este Cel care dă cele două feluri de hrană, gratuit: ÅŸi pe cea sufletească, ÅŸi pe cea trupească: Hristos Se îngrijeÅŸte de oameni, fraÅ£ii Săi. Bunul Păstor Se îngrijeÅŸte de oile Sale.

În sfârÅŸit, este ÅŸi un epilog, „cealaltă faÅ£ă a monedei”, care se găseÅŸte doar la Sfântul Ioan. MulÅ£imea este încântată ÅŸi recunoaÅŸte în Iisus „pe prorocul care vine în lume”. Vor să-l facă rege (însă un rege din această lume). Iisus, ÅŸtiind aceasta, fuge, pentru că nu aceasta este misiunea pe care Tatăl Său I-a încredinÅ£at-o. El a venit în lume pentru a mântui pe Om, pentru a-l împăca cu Dumnezeu ÅŸi a-l aduce iarăÅŸi în Rai, în ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu.

Note:

1. Mc 6, 30-44; Lc 9, 10-17; In 6, 1-15. Cea de-a doua înmulÅ£ire a pâinilor ÅŸi a peÅŸtilor este relatată de către Matei (15, 32-39) ÅŸi Marcu (8, 1-10) ÅŸi atestată de Hristos ÎnsuÅŸi la Mt 16, 9-10. Ea are loc la întoarcerea din misiunea Sa în Tir ÅŸi în Sidon (izbăvirea fiicei Canaanencei) ÅŸi, probabil, pe malul de răsărit al Mării Galileii. Simbolismul său se bazează pe cifra 4 (4 pâini, 4.000 de băr­baÅ£i) ÅŸi 7 (7 coÅŸuri de firimituri).
2. Domnul a trimis pe cei Doisprezece în mi­siune în toată Galileea, probabil pentru ca ei să se deprindă cu viitorul lor apostolat. Ei se întorc la Capernaum ÅŸi dau seamă ÎnvăÅ£ătorului despre misiunea lor. Dar e atâta du-te-vino în casă ÅŸi împrejur, că nu au nici măcar timp să mănânce: atunci Domnul îi ia la o parte, „în partea Betsaidei” (care se găseÅŸte mult mai la est, dincolo de vărsarea Iordanului în lac), ca să se poa­tă odihni.
3. Irod Tetrarhul: este vorba de Irod Antipa, fiul lui Irod zis „cel Mare” [Flavius Iosif]. La moartea acestuia, în anul 4 î.Hr., rega­tul său a fost împărÅ£it între cei trei fii care mai trăiau ÅŸi sora sa (de unde numele de „tetrarhie” = guvernarea celor patru). Irod Antipa a primit Galileea ÅŸi Pereea, Arhelau Iudeea ÅŸi Samaria, Filip Gaulanitida ÅŸi Å£i­nuturile din N-E, iar Salomeea (sora lui Irod) câteva Å£inuturi risipite. Antipa a zi­dit noul oraÅŸ al Tiberiadei (în cinstea îm­păratului Tiberiu [14-37] sub domnia că­ruia va fi omorât Hristos), care a devenit capitala sa. După ce a repudiat-o pe pri­ma lui soÅ£ie, s-a căsătorit cu nepoata sa, Irodiada, fosta soÅ£ie a fratelui său după tată Irod Filip (altul decât Tetrarhul Filip), care avusese de la acesta o fiică, pe Salomeea.
   Irod Antipa avea multă admiraÅ£ie pentru Ioan Botezătorul, însă Irodiada îl ura pen­tru că îi reproÅŸa lui Antipa că se căsători­se cu soÅ£ia fratelui său (Legea interzicea căsătoria între cumnat ÅŸi cumnată, chiar dacă aceÅŸtia erau divorÅ£aÅ£i - cf. Lev 18, 16). La aniversarea lui Antipa, Salomeea a dănÅ£uit minunat, iar Tetrarhul i-a pro­mis fără să se gândească, dinaintea tutu­ror invitaÅ£ilor, să-i dăruiască orice ar fi vrut, „până la jumătate din împărăÅ£ie” (istorisi­re detaliată la Mc 6, 14-29). Adolescenta, neÅŸtiind ce să ceară, a cerut sfatul mamei sale, care a prins prilejul de a se răzbuna pe Ioan Botezătorul ÅŸi a pus-o să ceară „ca­pul lui Ioan Botezătorul, pe o tipsie” Înaintemergătorului i s-a tăiat pe loc ca­pul. Astfel, „cel mai mare dintre cei năs­cuÅ£i din femeie”, după cum îl numeÅŸte Hristos (Mt 11, 11) a fost asasinat pentru capriciul unei adolescente. Iisus îl va cali­fica pe Irod Antipa de „vulpe” („SpuneÅ£i vulpii acesteia.” - Lc 13, 32). AcelaÅŸi Irod Antipa Îl va aduce pe Iisus dinaintea lui la procesul Său, „nădăjduind să-L vadă să­vârÅŸind vreo minune”. Însă, cum Iisus nu-i răspunde nimic, Îl va trata cu dispreÅ£ (Lc 23, 7-12). Mai târziu va fi destituit de îm­păratul Caligula (în anul 39) ÅŸi exilat în Galia (la Sf. Bertrand de Comminges, în Pirinei).
4. Ioan Botezătorul era fiul Elisabetei, vara Mariei, mama lui Iisus: era deci văr cu Hristos.
5. Tabgah este deformarea arabă a numelui grec Heptapegon(cele ÅŸapte izvoare): acest lucru se potriveÅŸte bine cu iarba verde ÅŸi deasă pe care Domnul îi pune pe oameni să se aÅŸeze. Aici a fost construită o biseri­că bizantină spre pomenirea minunii încă din secolul al IV-lea, cu frumoase mozai­curi, dintre care unul se mai păstrează ÅŸi azi, reprezentând un coÅŸ cu pâine ÅŸi doi peÅŸti.
6. Această minunată expresie vine din gura lui Moise (Num 27, 17). Acest citat din Numeri dat de către Marcu este remarca­bil, pentru că Hristos va spune El ÎnsuÅŸi: „Eu sunt Păstorul cel Bun” (In 10, 11), adevăratul ÅŸi singurul Păstor. Totul în ati­tudinea Sa ÅŸi comportamentul Său arată aceasta.
7. La cea de-a doua înmulÅ£ire a pâinilor ÅŸi a peÅŸtilor, Hristos ÎnsuÅŸi va spune: „Să-i slobozesc flămânzi nu voiesc, ca să nu se is­tovească pe drum” (Mt 15, 32). Păstorul cel Bun Se îngrijeÅŸte de oile Sale.
8. În ecfonisul din rugăciunea pentru morÅ£i în ritul bizantin (care este, de fapt, de ori­gine egipteană), se spune: „...dă odihnă sufletului adormitului robului Tău... la loc cu verdeaÅ£ă,la loc luminos...”
9. În toate riturile, în timpul primului mile­niu – cel al Bisericii nedespărÅ£ite – diaco­nii erau cei care primeau darurile de la po­por (pâine, vin, untdelemn, bani...), care pregăteau pâinea ÅŸi vinul pentru euharis­tie ÅŸi care le aduceau în mod solemn epi­scopului (mai târziu, preoÅ£ilor), pome­nind numele celor care aduseseră darurile „ÅŸi ale celor pentru care s-au adus” în momentul „intrării celei mari” (aceas­ta este originea pomelnicelor noastre). Numai mult mai târziu, începând cu se­colul al XV-lea, în ritul bizantin, această pregătire (proteza, proscomidia) va fi re­zervată preoÅ£ilor, lucru care constituie o greÅŸeală, pentru că preotul nu are drept funcÅ£ie de a „pregăti”, ci de a „săvârÅŸi”: este o exagerare în direcÅ£ia sacerdoÅ£iului. Aducerea viitoarelor „Daruri” este esen­Å£ială: Dumnezeu nu lucrează niciodată pornind de la „nimic”; este o împreună-lucrare între Dumnezeu ÅŸi Om. Nu ar tre­bui niciodată să se săvârÅŸească liturghia dacă poporul nu aduce pâinea ÅŸi vinul.
10. Sfântul Ilarie de la Poitiers precizează că ÎÅŸi înalÅ£ă ochii spre Tatăl ceresc „pentru a arăta de la Cine primise puterea de a să­vârÅŸi o lucrare atât de mare” (Despre Matei, SC N° 258, p. 25).
11. În textul grecesc: eucharistesas (euharistie).
12. În toate riturile, canonul euharistic înce­pe cu o lungă rugăciune de mulÅ£umire care se adresează Tatălui ceresc ÅŸi care amin­teÅŸte lucrările Fiului Său, Iisus Hristos (anafora bizantină, immolatioîn ritul galo-roman, prefaÅ£a în ritul roman.).
13. Au mâncat bine, după normele vremii (pâine, peÅŸte, apă [de la izvoare]), dar nu s-au „ospătat”, pentru că nu este vin. Vinul are să vină mai târziu: este preascumpul Sânge al lui Hristos, băutura sfântă a creÅŸ­tinilor.
14. Sfântul Ilarie spune că „mulÅ£imea s-a să­turat cu cuvântul lui Dumnezeu, care vine de la învăÅ£ătura Legii ÅŸi a Proorocilor.” ÅŸi adaugă, cu privire la cele douăsprezece coÅŸuri, că „este belÅŸugul puterii dumneze­ieÅŸti, pus deoparte pentru popoarele păgânesti..: (SC. N° 258, p. 23-25).
15. Sfântul Ilarie îl pune în legătură cu cei cinci mii de bărbaÅ£i care au crezut în cuvântul lui Petru ÅŸi al Apostolilor la Cincizecime (FA 4, 4). Am putea deci să vedem aici în mod simbolic pe Israel ÅŸi Biserica, ceea ce înseamnă 10.000, un număr care reprezintă bine (ÅŸi mai bine) plinătatea omeni­rii (unu, firea omenească [oaia cea rătăci­tă] ÅŸi 1000, plinătatea firii).
16. Acesta era un laitmotiv al creÅŸtinilor pro­gresiÅŸti din anii '60-'80, care rămâne de ac­tualitate în mediile politizate, ideologice.