Gânduri pentru pelerini...

Este o mare bucurie să fim iarăşi împre­ună şi să vedem că s-au adăugat chipuri noi, ca un rod binecuvântat al pelerinajelor an­terioare. Cu siguranţă că este bucurie mare şi în ceruri, pentru că aşa cum spune psalmistul: „Iată acum, ce este bun şi ce este fru­mos, decât numai a locui fraţii împreună! (...) că unde este unire, acolo a poruncit Domnul binecuvântarea şi viaţa, până în veac” (Psalm 132, 1-3). Suntem, aşadar, adunaţi cu toţii în credinţă şi cu dragoste, în biserica mă­năstirii Saint Victor din Marsilia, unde sunt adăpostite sfintele moaşte ale Sfântului Ioan Casian. Am venit cu toţii, în numele Domnului nostru Iisus Hristos şi de dragul Sfântului Ioan Casian, pentru a primi bine­cuvântarea şi harul lui Dumnezeu, dar şi pentru a ne îmbogăţii duhovniceşte cu bo­gata moştenire, pe care ne-a lăsat-o acest minunat bărbat.

M-am gândit şi am căutat cu stăruinţă să găsesc un cuvânt aparte al Sfântului Ioan Casian care să ne „atingă” pe toţi, să ne trezească la conştientizarea că învăţătura bisericii este vie, la fel cum viu este Dumnezeu, Cel Care ne-o dă şi care este cu noi, iar venirea şi închinarea noastră la Sfintele Moaşte sunt, pe lângă acte de evlavie şi de credinţă, o îmbogăţire veşnică a sufletelor noastre şi astfel o unire a noastră cu Dumnezeu, Care, repet, este viu şi lucrător împreună cu noi.

M-am oprit la o pildă pe care ne-o istoriseşte Sf. Ioan Casian, în care acesta ne spune despre Avva Ioan, egu­men al unei chinovii mari, că „vrând să se ducă către Dumnezeu cu osârdie si voios, l-au înconjurat fraţii rugându-l să le lase în loc de moştenire un cuvânt scurt şi de mântuire, prin care vor putea să se suie la săvârşirea cea întru Hristos. Iar el, suspinând, a zis: niciodată n-am fă­cut voia mea, nici am învăţat pe cineva ceea ce mai îna­inte n-am făcut”. Vedem că pilda este scurtă, însă destul de pătrunzătoare şi plină de înţelesuri duhovniceşti pro­funde. Poate că în primul rând ar trebui să reţinem fap­tul că pentru Avva Ioan, pentru Sfântul Ioan Casian, ca de altfel pentru toţi părinţii cei duhovniceşti, un cuvânt povăţuitor spre mântuire era mai de preţ decât o comoa­ră. Ei conştientizau importanţa capitală a mântuirii şi şi-o doreau, căutând-o. Realizau că, deşi calea de urmat este una generală, pentru toată lumea şi care nu consta în alteva decât în a-L urma pe Hristos, totuşi ea putea şi trebuia să fie aplicată în viaţa fiecăruia din ei, în mod apar­te. De aceea căutau mereu şi se cercetau pe ei înşişi. Şi câtă dreptate aveau! Poate noi am pierdut de-a lungul vremurilor din râvna lor neobosită, de aceea astăzi privim cu nesaţ la pilda vieţii lor, rugându-L pe Dumnezeu ca prin ei să ne mântuim şi noi.

Haideţi să ne oprim puţin la învăţătura: „niciodată n-am făcut voia mea”,căci noi, îndrăznesc să zic, adesea facem pe dos. Aproape întotdeauna facem ceea ce vrem şi în plus, credem că este un drept al nostru. Parcă ceva din firea noastră liberă ne îndeam­nă tainic să ne cerem dreptul: să facem ce vrem. Şi poate că chiar dacă nu toţi facem în­totdeauna ceea ce vrem, forţaţi de anumite constrângeri, cu siguranţă ne dorim aceasta.

Contrar acestei tendinţe, atât de fireas­că şi afirmată în lumea noastră, iată calea cea adevărată: să nu ne împlinim cu orice preţ voia, ci să căutăm să cunoaştem şi să facem voia lui Dumnezeu.

Poate ne întrebăm de ce ne este atât de greu uneori să trăim? De ce întâlnim atâ­tea piedici? Iată răspunsul: pentru că ne fa­cem voia.

Haideţi acum să vedem ce pildă ne-a lă­sat Hristos? El, înainte de a primi răstigni­rea, S-a rugat Tatălui: „Părinte, de voieşti, trea­că de la Mine acest pahar, dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22, 42); sau atunci când vorbea cu iudeii care mereu Îl ispiteau, le spunea: „...nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (Ioan 5, 30); sau atunci când fiind rugat de ucenici să-i înveţe cum să se roage, El le descoperă să zică: „Tatăl nostru ... Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pă­mânt” (Luca 11, 2), sau altora care căutau să vorbească cu El, le spune: „Oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate şi soră şi mamă” (Matei 12, 50) şi că doar acela va intra în Împărăţia Cerurilor, care va „face voia Tatălui Meu Celui din ce­ruri” (Matei 7, 21). Exemplele ar putea încă continua, am să închei însă cu îndemnul in­spirat al Sf. Apostol Pavel care ne învaţă să căutăm dragostea care: „nu caută ale sale...” (1 Corinteni 13, 5).

Aşadar, dacă vrem să ne mântuim, să nu căutăm voia noastră, ci să ne predăm pe noi înşine lui Dumnezeu şi să-I zicem: „facă-se voia Ta”şi orice ne va spune nouă, să facem, urmând astfel şi îndemnul Maicii Domnului (Cf. Ioan 2, 5). Aceasta este calea mântuirii, atât de accentuată în paginile Sfintei Scripturi şi în învăţăturile sfinţilor părinţi.

Sfântul Ioan Casian ne arată lămurit că mântuirea este fără îndoială rodul ascultării şi al tăierii voii proprii. „Prin mortificarea vre­rilor- zice sfântul Ioan Casian - sunt stârpi­te din rădăcină şi sleite toate patimile, iar prin alungarea patimilor se dezvoltă şi cresc virtuţi­le şi se dobândeşte curăţenia inimii, prin care se ajunge la desăvârşirea dragostei apostolice”.

Închei tot printr-un cuvânt al Sf. Ioan Casian care ne spune că „prin supunere – (creştinul) – doreşte să ajungă la acea umilin­ţă a lui Hristos, care este adevărata nobleţe”.