Biserica și Conștiința canonică

La Cincizecime, Prin Lucrarea Duhului Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu a fost primit în inimi și s-au deslușit multe dintre cele auzite și neînțelese, văzute și nepricepute. Aici s-a întemeiat prima comunitate a celor adunați în numele lui Hristos, care puțin mai târziu se vor numi creștini, și s-a întemeiat astfel în chip văzut Biserica. Adunarea în numelelui Hristos s-a vădit a fi adunare cu Hristos, deoarece El spune: „unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor”[1]. În același timp adunarea cu Hristos este o adunare în Hristos, prezența lui Hristos cel înviat în mijlocul nostru fiind de fapt o prezență și o lucrare a Lui în fiecare dintre noi.

Prin botez murim și înviem împreună cu Hristos și acest lucru face ca Hristos să trăiască în noi, așa cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine.[2]

Biserica este comunitatea celor care au murit și au înviat împreună cu Hristos și în care El viază. În același timp în această lume Biserica este și o entitate socială structurată și organizată instituțional, care împărtășește persoanelor din interior și din exterior valori încredințate de însuși Fiul lui Dumnezeu. Biserica este în mijlocul lumii fără să fie a lumii. Ea îmbracă haina instituției, dar caracterul instituțional nu trebuie să încorseteze caracterul eshatologic, tainic al Bisericii, ci doar să îl facă perceptibil lumii care are o mentalitate instituțională.

Atunci când omul asumă trăirea în Hristos, el încearcă să se manifeste ținând cont de conștiința legăturii dintre viața lui pământească și perspectiva vieții veșnice a cărei pârgă o gustă deja. În viața de zi cu zi, conștiința dreptei credințe, conștiința doctrinară se întâlnește cu viața concretă și această întâlnire pune în mișcare o altă conștiință, cea a dreptei socotințe, care, exprimată în cadrul sinodalității, ne pune înainte un dreptar (canon)[3]. Această conștiință poate fi numită conștiința canonică.

Conștiința canonică a Bisericii a făcut ca atunci când era vădită o problemă de viață bisericească, episcopii reuniți în sobor să găsească o rezolvare care să fie în acord cu conștiința doctrinară și să răspundă și nevoilor efective ale momentului. Așa s-au născut canoanele așezate apoi în Colecția de canoane. Denumirea de canon, prin originile sale etimologice, arată și perspectiva pe care o introduce. Linia dreaptă, legătura cea mai scurtă dintre două puncte este trasată cu ajutorul unui dreptar (kanon) ce sprijină instrumentul de scris pentru a nu se abate de la orientarea cea mai potrivită. Pornind de la această imagine, Biserica a numit canon, dreptar, ceea ce a socotit a fi potrivit pentru sprijinirea legăturii între om și Dumnezeu, legătură manifestată în cadru personal sau comunitar. Canonul nu este rezultatul unei voințe absolute a autorității bisericești, ci este expresia experienței ecleziale. El nu vine să prevină o anumită atitudine abstractă, ci este soluția pe care Biserica, în sobornicitatea ei, a găsit-o pentru a rezolva o anumită problemă și pe care biserica o recomandă ca fiind o întrupare a conștiinței doctrinare și implicit a conștiinței canonice.

Biserica nu și-a propus niciodată să elaboreze canoane pentru a încadra în mod sistematic și complet viața bisericească, și astfel putem constata că textele sfintelor canoane se pronunță în mod incomplet și noneshaustiv asupra aspectelor vieții bisericești.

Părintele Nikolai Afanasiev, unul dintre cei mai mari ecleziologi și canoniști ai Bisericii Ortodoxe arată că „în literatura canonică nu se află decizii pe care, prin analogie cu jurisprudența, le-am putea desemna drept "fundamentale". Canoanele transpun în viață dogma sub forma unor prescripții ce trebuie urmate, spre a fi în concordanță cu învățăturile dogmatice. Canoanele sunt și o tâlcuire canonică a dogmelor pentru un moment anume al existenței istorice a Bisericii; ele sunt de fapt un izvod, o pravilă a formei de viață pentru obștea Bisericii, înfățișând adevărul despre rânduiala vieții bisericești, însă urmând mai curând existența istorică decât înfățișând adevărul în forme absolute.” [4]

Răsărind din viața concretă de întâlnire între credință și viață, canoanele oferă o perspectivă și o întrupare a conștiinței canonice. Åži din acest motiv, Părintele Afanasiev subliniază faptul că „pentru rezolvarea problemelor canonice nu este de ajuns doar cunoașterea materialului canonic și nici iscusința aplicării acestei cunoașteri prin citarea unui canon sau a altuia în anumite cazuri”[5]. Pentru rezolvarea aspectelor de ordin canonic este necesar să se facă legătura între problemele canonice individuale și conștiința doctrinară a Bisericii, cea care oferă principii ce își au rădăcina în cele neschimbătoare, statornice, mai presus de timp.

Pr. Dr. Patriciu Vlaicu