Autoritate ÅŸi responsabilitate în slujirea bisericeasca

În Evanghelii se arată desluÅŸit că Hristos îi cheamă pe oameni la o viaÅ£ă de comuni­une structurată pe principii ce depăÅŸesc mentalităÅ£ile lumeÅŸti. El îi pregăteÅŸte pe ucenici ca păstori pentru un popor ce are nevoie să primească hrana trăirii în Dumnezeu, ÅŸi de aceea aÅŸază în rândul dis­cipolilor rânduieli care fac să se perpetue­ze lucrarea Sa până la sfârÅŸitul veacurilor. Principiile de viaÅ£ă, rânduielile aÅŸezate sunt ÅŸi o manifestare a autorităÅ£ii Sale prin care El este prezent în mijlocul celor ce se reu­nesc în numele Lui, ÅŸi ascultarea de cei în­vestiÅ£i cu autoritatea Sa este o ascultare de Hristos (Lc 10, 16; Mt 18, 18).

Din acest motiv, cei prin care se mani­festă autoritatea bisericească au o mare res­ponsabilitate, deoarece prin actele ÅŸi fap­tele lor Se manifestă ÎnsuÅŸi Hristos, izvorul autorităÅ£ii pe care ei o exercită.

Cuvântul „autoritate” provine din lim­ba latină (augere, auctoritas),însemnând „a adăuga”, autoritatea manifestând astfel ÅŸi le­gătura între putere ÅŸi izvorul puterii. Această autoritate dă posibilitatea folosirii mijloa­celor deÅ£inute de Biserică pentru împlini­rea misiunii ÅŸi face din manifestarea pute­rii o acÅ£iune mântuitoare. Dumnezeu, Autoritatea supremă, a încredinÅ£at Fiului toată puterea ÅŸi, după trimiterea ucenicilor la lucrarea misionar-pastorală, puterea lui Hristos este lucrătoare prin actele de sluji­re ale preotului sau episcopului integrate ca o lucrare a Bisericii, după rânduială (1 Cor. 14, 40) ÅŸi în ascultare (2 Cor. 10, 5-6).

Biserica, mediul comunitar uman în care Hristos ÎÅŸi retrăieÅŸte, împreună cu el, acÅ£iunea Sa mântuitoare, este cârmuită de cei ce au primit responsabilitatea păstoririi de la Fiul lui Dumnezeu. Responsabilitatea bisericească se manifestă ÅŸi prin competen­Å£e sau putere care au însă vocaÅ£ia de a fi asumate în mod jertfelnic, smerit, slujitor, însufleÅ£ite de iubire (Efes. 4, 15-16). AÅŸa­dar, în Biserică, toată autoritatea vine de la Hristos prin cei trimiÅŸi de El (1 Cor. 4, 17), dar cei trimiÅŸi nu pot transforma slujirea în

Hristos intr-o slujire subordonată propri­ilor ambiÅ£ii, pentru că Hristos este Cel ce Se manifestă prin slujitorii ei, si implicit este judecătorul lor (1 Cor. 4, 4).

Biserica a dobândit mijloacele de lucra­re prin jertfa lui Hristos (FA 20, 28) si AcelaÅŸi Hristos, in Duhul Sfânt, ii alege pe cei responsabili pentru a implini lucrarea Sa până la sfârÅŸitul veacurilor.

În Biserică, atunci când vorbim despre autoritate trebuie să vorbim ÅŸi de respon­sabilitate. Responsabilitatea constă tocmai in a veghea ca puterea să nu fie ruptă de au­toritatea care ii este izvor ÅŸi judecată. În vir­tutea responsabilităÅ£ii bisericeÅŸti, trebuie să nu se piardă din vedere că nicio slujire nu se exercită in numele propriu al slujito­rului, ci in numele Celui ce este cap al Bisericii, Hristos, iar cel investit cu autori­tatea Bisericii nu pune de la el nimic altce­va decât disponibilitatea ÅŸi slujirea^[1].

Cuvintele „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer ÅŸi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăÅ£aÅ£i toate neamurile, botezându-le în nu­mele Tatălui ÅŸi al Fiului ÅŸi al Sfântului Duh, învăÅ£ându-le să păzească toate câte v-am po­runcit vouă”(Mt 28, 18-20) sunt cheia de inÅ£elegere a raportului dintre autoritate, putere ÅŸi responsabilitate in Biserică.

Dacă primele cuvinte arată că Hristos nu ÎÅŸi exercită puterea intr-un mod care ar separa-o de voia lui Dumnezeu, Dumnezeu fiind autoritatea care dă sens intregii puteri, partea a doua a citatului: „învăÅ£ându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” are nuanÅ£e extrem de im­portante.

Hristos a dat porunci Apostolilor ÅŸi prin ei lumii intregi, dar discipolii sunt chemaÅ£i să îi înveÅ£e pe cei păstoriÅ£i să păzească poruncile, să facă ucenici, prin exemplu personal. Ucenicul nu urmează poruncile din frică, ci din preÅ£uire, în deplină liberta­te. Ucenicul este legat prin statutul său de responsabilitatea celui ce l-a chemat la uce­nicie. Dacă acesta nu urmează calea pe care s-a angajat, trebuie mustrat ÅŸi îndreptat, dar aÅŸa cum un părinte îÅŸi mustră ÅŸi îndreaptă fiul, în duh de iubire, cu îndurerare ÅŸi, nu în ultimul rând, cu smerenie.

AÅŸadar, Biserica nu-ÅŸi impune prin pu­tere poruncile, ci prin slujire, exemplul per­sonal fiind cel care are capacitatea de a face ucenici. Impunerea prin putere defineÅŸte actele autoritare, dar această atitudine di­minuează sau chiar anulează autoritatea duhovnicească.

Biserica, prin persoanele învestite cu autoritate, este pusă ÅŸi în situaÅ£ia de a jude­ca. Judecata Bisericii trebuie să fie una pă­rintească, dreaptă, dar marcată de iubire ÅŸi de preocuparea pentru îndreptarea celui care a greÅŸit. Autoritatea celui ce judecă în numele Bisericii este întărită de faptul că ÎnsuÅŸi Hristos este judecătorul ÅŸi judecata bisericească trebuie să asume învăÅ£ătura dată de Hristos Apostolilor în Evanghelia după Matei 18, 15-17: „De-Å£i va greÅŸi Å£ie fra­tele tău, mergi, mustră-l pe el între tine ÅŸi el singur. Si de te va asculta, ai câÅŸtigat pe frate­le tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei mar­tori să se statornicească tot cuvântul. Si de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-Å£i fie Å£ie ca un păgân ÅŸi vameÅŸ”.

Dacă persoana care greÅŸeÅŸte nu are în­Å£elepciunea de a se smeri în ascultare ÅŸi în­dreptare, Mântuitorul ne adresează chema­rea de a lua împreună cu noi încă doi sau trei martori, dar nu pentru a-l umili pe cel ce nu primeÅŸte prima mustrare, ci pentru ca „din gura a doi sau trei martori să se sta­tornicească tot cuvântul”. Astfel, cel ce a mustrat se pune ÅŸi el în faÅ£a judecăÅ£ii celor doi sau trei, ca nu cumva judecata lui iniÅ£i­ală să fie din orgoliu, ambiÅ£ie sau mânie. Această înÅ£elegere este susÅ£inută ÅŸi de ca­nonul 5 al Sinodului I ecumenic.

SfârÅŸitul pasajului: „iar de nu va ascul­ta nici de Biserică, să-Å£i fie Å£ie ca un păgân ÅŸi vameÅŸ”, din perspectiva celor exprimate mai sus, are un sens profund. Nu trebuie să uităm că viaÅ£a în Hristos este conÅŸtiinÅ£a că Hristos trăieÅŸte în noi, aÅŸa cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni (2, 20). Cel ce nu ascultă trebuie să ne fie ca un păgân ÅŸi vameÅŸ, dar aÅŸa cum au fost aceÅŸtia pentru Hristos.

Persoanele învestite cu autoritate tre­buie să fie copleÅŸite de responsabilitatea pentru Biserică ÅŸi să înÅ£eleagă că împlini­rea misiunii lor depăÅŸeÅŸte lucrarea indivi­duală, slujirea lor nu este deplină altfel de­cât în cadrul coresponsabilitaÅ£ii ierarhic-sinodale ÅŸi nimeni nu se poate sus­trage judecăÅ£ii Bisericii, ÅŸi mai ales judecă­Å£ii lui Hristos, în numele Căruia se exerci­tă orice act de autoritate.

Note: