„Sfoara” cel milostiv

Într-o mănăstire din Grecia cu viață de sine (călugării nu slujesc cu toții împreună toate sluj­bele, nu mănâncă împre­ună la toate mesele, ci doar în duminici și sărbă­tori) trăia un monah că­ruia îi spuneau „Sfoara”, pentru că toți spuneau că acesta nu dădea nimic, că era un mare zgârcit. Dar când a murit monahul acesta, la înmormântarea lui s-au adunat oameni săraci din Halchidiki, din Sfânta Maria Mare și din câteva sate și îl plângeau. Aceștia aveau boi și cărau lemne, pentru că pe atunci trans­portul se făcea cu boii, nu ca acum, cu mașinile.

Ce făcea sărmanul acesta? Aduna – aduna banii care i se dădeau pentru ascultările ce le făcea și, când vedea pe vreun om că avea numai un bou, sau îi murise boul său, îi cumpăra un bou. Åži pe atunci ca să cumperi un bou era mare lucru: costa 5.000 de drahme... Ceilalți părinți dădeau cinci drahme la un sărac, zece la altul, douăzeci la altcineva, adică făceau astfel de milostenii care se vedeau.

Ale aceluia nu se vedeau deloc, pentru că nu dădea pre­cum dădeau ceilalți, ci îi aduna și ajuta, în ascuns, în felul acesta. Astfel toți îi spuneau „Sfoara, Sfoara”, și i-a rămas numele „Sfoara”, adică strâns „ca sfoara”. Si în cele din urmă, atunci când a murit, s-au adu­nat sărmanii și plângeau. „M-a mântuit!”, spunea unul. „M-a mântuit”, spunea altul. Deoarece atunci, dacă cineva avea un bou, căra lemne și își hrănea familia.

Atunci părinții au rămas uimiți de faptele acestea ale monahului. Căci cu adevărat și acesta era rob ascuns și plăcut al lui Dumnezeu.

Povestire inclusă în cartea NESTEMATE DUHOVNICEÅžTI, vol. I

NU UITAÅ¢I:
Este ușor să-ți judeci semenii după ^japarențe, dar numai Dumnezeu cel Sfânte Cel care le știe pe toate și poate judeca!

 

JOC: Cursa picăturilor de ploaie

Copiii sunt împărțiți în două-trei șiruri liniare, egale nu­meric, paralele, la o lungime de braț distanță între ele. Participanții trebuie să fie numerotați, în ordine crescătoa­re, de la capul șirului spre coa­dă. Jucătorii iau poziția șezând. Conducătorul jocu­lui strigă un număr, iar jucătorii care au acel număr ies prin dreapta șirului și alear­gă înainte, ocolesc primul ju­cător, aleargă spre coada și­rului, ocolesc și revin la locul inițial. Jucătorul care a ajuns primul aduce un punct echi­pei sale. Câștigă echipa cu cele mai multe puncte.

Sugestie: Jucătorii pot sta și în picioare, iar cursa poate fi efec­tuată și altfel decât alergând: în „mersul piticului” sau sărituri ca broasca sau purtând un pa har plin cu apă ețc.