Sfântul Antonie al peşterilor, părintele monahismului rus

În urmă cu aproape 1800 de ani, Sfântul Antonie cel Mare, „vlăstarul cel neveştejit al Egiptului”, cum e nu­mit în acatistul ce-i aduce laudă, punea teme­lia monahismului creştin – fără ca prima lui intenţie să fi fost asta, ci afundarea în adâncul cel nemărginit al harului – prin retragerea lui spre vieţuire în pustiul Muntelui celui din afa­ră, al Pispirului. Frumuseţea apropierii de Cuvânt prin tăcerea lăuntrică, dincolo de va­loarea simbolică a cuvintelor, bucuria vieţui­rii în iubirea mărturisită întotdeauna ca jert­fă, şi mai ales firescul existenţei descoperit prin rugăciune au făcut din monahismul Sfântului Antonie o profundă manifestare a Bisericii lui Hristos în istorie, niciodată potolită, ba dim­potrivă, tot mai arzândă, tot mai vie, tot mai pregnant simţită ca sprijin şi pavăză pentru creştinii de dincolo de pustiu.

Această lume a rugăciunii tăcute a cuprins creştinismul întreg, imediat ce cuvântul Cuvântului se auzea într-un colţ încă neevan- ghelizat al pământului. În felul acesta, depar­te de Pispirul Sfântului Antonie, la 700 de ani după nevoinţa acestuia, se încreştina neamul slavilor de est, al ruşilor. La nici un secol după aceea, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, mo­nahismul se năştea în sânul neamului proas­păt încreştinat printr-un nou Antonie, cel ce va rămâne în istorie sub numele de Sfântul Antonie de la Peşteri sau Sfântul Antonie Cernikov. Figura sa, emblematică pentru în­treg monahismul răsăritean al mileniului doi, a început a se contura pe personalitatea tână­rului Antipa, numele său lumesc. Cuprins de miracolul sfânt al creştinismului, acesta a do­rit din fragedă tinereţe să stea mereu în pacea Mântuitorului Hristos, de aceea s-a dus în Grecia. A ales să se nevoiască în Sfântul Munte, unde, după ce a vizitat mai multe mănăstiri, s-a oprit la Esfigmenu. Aici era stareţ Cuviosul Teoctist, mare trăitor, binecuvântat de Dumnezeu cu darul înainte-vederii. Cunoscând în duh calităţile sufleteşti ale tânărului Antipa, a ascultat degrabă rugămintea sa şi l-a tuns în monahism, dându-i numele de Antonie, în amintirea marelui pustnic al Pispirului, pe ale cărui urme de nevoinţă avea să calce. După o vreme, stareţul Teoctist l-a trimis pe Antonie din nou în Rusia, cunoscând prin darul lui Dumnezeu misiunea sfântă pe care o avea. „Du-te în Rusia şi să devii acolo stâlp duhov­nicesc al poporului. Binecuvântarea Sfântului Munte să fie totdeauna cu tine”, i-a spus.

Întors în Rusia, Cuviosul Antonie s-a aşezat în vecinătatea Kievului, aproape de satul său natal, într-un loc izolat şi nelocuit, unde era o peşteră să­pată mai demult de un trib scandinav, care pentru o scurtă perioa­dă a înfiinţat în zonă un mic stat, plecând apoi de acolo. Aici a început să se nevoiască în linişte, după rânduiala atho- nită deprinsă la Esfigmenu, însă, după destul de puţin timp, domnitorul Sviatopluc a por­nit o sângeroasă persecuţie împotriva Bisericii, iar Antonie a fost nevoit să plece din nou în Sfântul Munte, la părintele său duhovnicesc, Teoctist. A rămas de data aceasta acolo mai multă vreme, trăind însă tot singur, pe unul dintre vârfurile Athonului, în dulceaţa isihiei pe care o cunoscuse. Când Dumnezeu a în­găduit sfârşitul prigoanei lui Sviatopluc, Cuviosul Antonie a fost iarăşi trimis de sta­reţul Teoctist în Rusia, şi iarăşi s-a aşezat în apropierea Kievului. Tot într-o peşteră, dar nu în cea veche, ci într-una care îl avusese drept vieţuitor, în vremea în care Antonie tră­ia a doua sa nevoinţă la Athos, pe preotul Ilarion, devenit între timp, prin vrerea lui Dumnezeu, vrednic Mitropolit al Kievului. Odată ajuns în peştera părintelui Ilarion, Cuviosul Antonie a simţit o linişte nemaiîn­tâlnită, o bucurie duhovnicească de negrăit şi, îngenunchind, L-a rugat pe Dumnezeu să acopere locul acela cu binecuvântarea Sfântului Munte. A rămas deci de atunci Sfântul Antonie în acea peşteră. A început o aspră viaţă ascetică, având ca permanentă lucrare rugăciunea inimii. Hrana sa era doar un pic de pâine uscată şi apă, pe care le lua o dată la două, trei zile. Câteodată, cufundat în contemplaţie, nu mânca nimic câte o săptămână întreagă. Vestea vieţuirii sale duhov­niceşti şi puterea nemaiîntâlnită a propovăduirii sale s-au răspândit repede, şi Cuviosul Antonie a început să fie căutat tot mai des, în special de tineri, care doreau să fie părtaşi nevoinţei sale, să se îndulcească din roadele isihiei, îmbrăcând haina monahală. În felul acesta, schivnicia sa a căpătat haină de obşte, extinsă prin voia pă­rintelui tot în adâncul de taină al pământului, unde uce­nicii săi îşi săpau, rând pe rând, chilii mici, unele zăvorâte în timp, spre nevoinţa tot mai aspră a trupului şi eliberarea tot mai înălţătoare a sufletului dăruit de Dumnezeu. Părintele Antonie a stat ca un stâlp neclin­tit în fruntea obştii sale crescânde timp de şaisprezece ani după a doua sa întoarcere din Sfântul Munte. Apoi, înnobilat de vreme, la nouăzeci de ani a fost chemat de Domnul în liniştea împărăţiei Sale, în anul mântuirii 1073, lăsând în urmă o pleiadă de vrednici ucenici, care au format în timp obştea Lavrei Peşterilor de la Kiev. Sfintele sale moaşte au fost îngropate atunci în peştera în care se nevoise, undeva la baza mănăstirii de astăzi.

Şi, cum în toată viaţa sa a locuit departe de ochii lumii, tot aşa, rugându-se, a cerut de la Domnul să rămână cinstitul său trup tăinuit faţă de ceilalţi oameni. Iar Dumnezeu a ascultat rugăciunea sa, astfel încât peştera în care a fost îngropat cuviosul a rămas necu­noscută până în zilele noastre.

Aşezarea smerită a Cuviosului Antonie şi a obştii sale s-a transfor­mat repede într-o mănăstire de ră­sunet, datorită vredniciei vieţuito­rilor săi şi datorită splendorii în care domnitorii şi mai apoi ţarii Rusiei au înţeles să o învăluie. Astăzi, Mănăstirea Peşterilor de la Kiev, cunoscută sub denumirea de Lavra Pecerska, deşi mult încerca­tă, incendiată, parţial dărâmată şi jefuită de-a lungul vremii, este una dintre splendorile vechii Rusii şi, cu siguranţă, mândria ortodoxiei ucrainene. Cele peste 100 de edi­ficii ce o compun, desfăşurate pe o suprafaţă de 24 de hectare, ascund sub ele, în adânc, un labirint de pes­te o mie de metri, cu chilii, paracli­se şi gropniţe, cu o sumedenie de sfinte moaşte şi cu o mare de liniş­te a pustiei. Iar deasupra tuturor, binecuvântarea Sfântului Antonie, care ne arată pilda rodirii vieţuirii sale isihaste într-o peşteră mică, as­cunsă în pădurea de pe malul drept al Niprului.