Așteptând am așteptat pe Domnul...

Anii au trecut, viața la mănăstire părea așa de firească, de parcă niciodată nu aș fi trăit în lume, zilele treceau una după alta, iar rugăciunea se împletea cu munca, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate, în cer și pre pământ.

Într-o zi, eram la aeroport, așteptând avio­nul. Era avionul care mă ducea pe acele melea­guri unde prima dată m-am întâlnit cu Preasfințitul, acolo unde am lăsat și bagaje, și amintiri, unde am tocit manuale de facultate, dar am și alergat mii de kilometri ca să mă întâlnesc cu credința cea adevărată, cu Hristos, Care apoi m-a adus la mănăstire. Åži așa s-a nimerit că un eveniment frumos urma să mă readucă în fami­lia lui Gabriel, pe care ultima dată când l-am vă­zut era un prunc mic, iar acum se făcuse deja un băiețaș de aproape cinci ani.

Aeroportul părea ca toate celelalte, o mulți­me de oameni mișunau în toate direcțiile, unii așteptau cu nerăbdare ca ușile automate de la terminal să se deschidă și acolo să zărească chi­pul persoanei îndrăgite, fiu sau fiică, soț sau so­ție, nepot sau nepoată, prieteni sau frați, iar al­ții, din cealaltă parte a ușii, alergau nerăbdători spre ieșire, căutând în mulțime, cu zâmbetul pe față, pe cei care îi așteptau, căutau ochii care văr- sau lacrimi de bucurie, căutau brațele care se în­dreptau pentru a-i cuprinde, căutau dragostea de care li se făcuse dor după atâta drum...

Cel mai interesant lucru este că ușile de la ae­roport se deschid doar dintr-o direcție, ca și Ușile Împărătești, ca și Ușile Împărăției: toate se des­chid dinăuntru... Iar cei de afară așteaptă, așteap­tă, așteaptă... Dar toți cu zâmbetul pe față, toți cu bucurie, cu nerăbdare, cu trăire, căci dincolo de uși sunt cei pe care îi iubesc. Åžtiu cu toții că uși­le se vor deschide mai devreme sau mai târziu, chiar dacă unele avioane au întârziere, ușile se vor deschide oricum; trebuie doar să aștepte cu răb­dare; de aceea sunt bucuroși. și cât de frumos este să-i revadă pe cei dragi când se deschid ace­le uși!

Åži oare nu așteptăm și noi, cu nădejde, să ve­dem ușile Împărăției deschizându-se, ca să-i re­vedem acolo pe toți cei care au plecat mai îna­inte și pe toți care vor pleca de lângă noi? Doamne, ale Împărăției Tale uși numai Tu le poți deschide.

Așa este și în viață, tot timpul așteptăm ceva și asta ne dă putere să mergem înainte. Când sun­tem mici, așteptăm să ne facem mari; când sun­tem la grădiniță, așteptăm să mergem la școală; când suntem la școală așteptăm să se termine și să fim majori, la facultate, apoi așteptăm să avem o familie, un serviciu, apoi să avem copii și tot aș­teptăm, așteptăm. Când suntem plecați la drum, așteptăm să revenim acasă, când suntem certați cu cineva așteptăm să ne împăcăm, când suntem la pământ așteptăm să ne ridicăm, când suntem bolnavi așteptăm să ne însănătoșim, când e urât afară așteptăm să fie frumos și tot așteptăm... Așa e omul! așteaptă să iubească și să fie iubit, să în­țeleagă și să fie înțeles...

Cu toate aceste așteptări, avionul a aterizat și i-am regăsit pe acei prieteni cu care am făcut cale lungă și în ale școlii, dar și în ale credinței, până când a trebuit să pornim în direcții diferite: eu lu­ând autobuzul care ducea spre mănăstire, iar ei l-au luat pe cel care ducea spre căsătorie .Așa a fost să fie, și așa e și aici, unde lumea așteaptă prin stații, căci până la urmă stația finală e tot Împărăția lui Dumnezeu.

Acest lucru l-a înțeles și Gabriel, căci în fi­ecare duminică mergea la Biserică, acolo era sta­ția lui preferată, știa că trebuie să se închine la icoane înainte să înceapă Sfânta Liturghie, să spună rugăciunile care le știa pe de rost și să aș­tepte. Mai întâi aștepta să înceapă Liturghia, apoi aștepta ecteniile și rugăciunile, Vohodul, apoi aștepta să spună Crezul și Tatăl Nostru, iar apoi aștepta Sfânta Împărtășanie! Era momentul cel mai frumos pentru Gabriel, pentru că știa că după Tatăl Nostru se apropie Sfânta Împărtășanie, iar el se punea frumos în rând alături de copiii de vârsta lui și aștepta cu nerăbdare. Pentru asta, chiar dacă îi era greu să se scoale duminica dis-de-dimineață, totuși o făcea. Câteodată chiar îl trezea el pe tati, să-l îndemne să meargă mai devreme la slujbă; credea că dacă ajunge el mai devreme la biserică, așa poate și Liturghia va în­cepe mai devreme.

Când am intrat în casă, Gabriel s-a bucurat foarte mult, căci nu vedea în fiecare zi călugări. Chiar dacă la început s-a rușinat și s-a ascuns cum­va după canapeaua din casă, când ne-am așezat la masă a prins curaj și a venit să-mi spună și el câ­teva nelămuriri. Așa rânduise Domnul, să ne regăsim singuri, pentru că fiecare din cei ai casei erau mult prea ocupați cu ale Martei ca să obser­ve că noi doi ne-am pus la sfat mare.

– Părinte, da’ tu ești călugăr și preot?

– Da, Gabriel.

– Åži faci des slujbe la biserică?

– Da, cu ajutorul lui Dumnezeu.

– Åži eu merg în fiecare duminică la biserică, la slujbă, a spus Gabriel cu un zâmbet pe față.

– Mă bucur. Åži îți place? Înțelegi?

– Da, dar vreau să-ți mărturisesc ceva, a zis Gabriel și deodată fața lui a devenit serioasă, so­bră, îngândurată... Åžtii că noi mergem dumini­ca la biserică să ne împărtășim. Așteptăm o săp­tămână întreagă și apoi mergem. mergem să-L luăm pe Domnul. așa zice tata.

– Åžtiu, și eu aștept cu nerăbdare să slujesc Sfânta Liturghie cât mai des, ca să pot să mă îm­părtășesc.

Atunci Gabriel a dat înțelept din cap și și-a pus mâna la bărbie. Era clar că înțelesese to­tul.

– Înțeleg. înțeleg. Da’ știi că Domnul Hristos a fost răstignit și a murit? Așa spune și la Crez, că am învățat Crezul la Biserică...

– Da, știu. am răspuns eu, începând să mă îngrijorez: oare unde ducea această conversație?

– Mă gândesc că și eu o să mor. O să moa­ră și tata, o să moară și mama; toți mor o dată și o dată.

– Da, Gabriel. Dar până atunci mai este. Ești copil mic, ai o viață întreagă înainte, iar mama și tata sunt tineri, am spus eu, dar deja transpira­sem de-a binelea, și am început să mă rog.

– Da’ știi, părinte, că Domnul Hristos „a în­viat a treia zi din morți”? Că spune și la Crez, a zâmbit Gabriel, apoi a adăugat: Că noi am învă­țat Crezul la Biserică.

– Åžtiu, cum să nu știu.

– Părinte, eu m-am gândit ca în fiecare du­minică, atunci când merg la Biserică, să-L rog pe Domnul Hristos ca să facă o minune și să mă învieze și pe mine, dacă mor...

Nu mai știam ce să spun, fără să vreau câte­va lacrimi s-au scurs pe furiș pe obraji, au fugit așa de repede. Gabriel însă a continuat:

– Dacă sunt cuminte, poate Domnul este bun și o să-i învieze și pe tata și pe mama, și așa, chiar dacă ei or să fie bătrâni, Domnul Hristos o să-i învieze când vor muri.

– Da, Gabriel, așa este! O să-i învieze! Trebuie doar să crezi și să te rogi.

– Părinte, vrei să înviezi și tu?

– Da, i-am răspuns cu bucurie.

Niciodată nimeni nu m-a întrebat acest lu­cru, dar cât de minunat este! Poate că ar trebui să-i întreb și eu pe credincioșii care vin la mă­năstire... Poate că de asta și vin la noi sus, la mă­năstire!. Doamne!. Ei vin tocmai pentru asta, iartă-mă, Doamne, cum de nu am înțeles. cum de nu am priceput.

– Atunci o să mă rog duminica aceasta la slujbă ca Domnul să te învieze și pe tine, iar tu roagă-te să mă învieze pe mine, a spus Gabriel cu o mare bucurie în suflet și m-a îmbrățișat pu­ternic. Chiar dacă mâinile sale n-au reușit să mă cuprindă întru totul, era totuși foarte fericit.

– Așa voi face, Gabriel!... Așa voi face!

Åži asta facem noi, călugării. Așteptând aștep­tăm pe Domnul, ca să Se plece spre noi și să audă ru­găciunea noastră... pentru a noastră înviere și via­ță veșnică.Atunci mi-am dat seama că multe dintre cele pe care le-am așteptat în viață erau lu­cruri efemere, cu puțin rost în ele. De atunci, când pășesc pragul bisericii, mă gândesc că va sosi ziua când Domnul va veni întru slavă să judece viii și mor­ții, iar Împărăția Lui nu va avea sfârșit.Iar acolo vom fi cu toții, de data aceasta înviați! Vor fi toți pe care îi pomenim la Sfânta Liturghie, vom fi toți care ne împărtășim cu inimă curată, vor fi toți pe care i-am iubit, vor fi toți pe care i-am pomenit, vor fi toți care l-au urmat pe Domnul, vor fi toți care, precum Gabriel, au îndrăznit strigând către Domnul: Pomenește-mă, Doamne, și pe mine când vei veni întru Împărăția Ta!

Arhimandrit Atanasie, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Roma