Sfântul Martin taumaturgul, episcop de Tours, apostolul Galiei, ocrotitorul mănăstirii Cantauque

În Franța Sfântul Martin e ceva mai puțin ignorat decât în alte părți. Astăzi, câteva sute de sate și mai bine de 4000 de biserici îi poartă numele! Pe de altă parte, „Martin” e numele de familie cel mai des întâlnit în Franța.

Pentru concetățenii noștri care mai au un dram de cultură religioasă, Sfântul Martin e un soldat roman care și-a tăiat tunica în două cu sabia, pentru a-l îmbrăca pe un om necăjit care tremura de frig. Acest gest de dragoste creștină este cam tot ce lumea își mai aduce aminte și, de asemenea, ipostaza în care sfântul este reprezentat în majoritatea imaginilor. Ele ilustrează consemnările lui Sulpiciu Sever, biograful său (secolul IV). Acesta ne mai spune că după acest modest gest de dragoste, Hristos i-a apărut în vis lui Martin sub chipul săracului și i-a spus: „Martin, deși e doar catehumen m-a îmbrăcat cu haina lui”, cuvânt pe care-l pune în paralel cu cel al lui Hristos din Evanghelie: „Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei preamici, Mie mi-ați făcut”. Martin nu era încă botezat, dar, ca și în cazul sutașului Corneliu, menționat în Faptele Apostolilor, Duhul Sfânt lucra deja în sufletul său pentru a-l face „vas ales”.

Dar fericitul Martin nu a fost doar acest soldat, model de dragoste creștină. Martin a fost și un apostol, Apostolul Galiei, o țară profund romanizată timp de mai mult de trei secole și care ocupa aproximativ teritoriul Franței de astăzi. Creștinismul ajunsese acolo foarte devreme și, începând din secolul al doilea, se formaseră comunități creștine înfloritoare, ca cea de la Lyon, care ne-au lăsat importante mărturii scrise: „Patimirile” episcopului Pothin, ale Blandinei și a celor care erau cu ei, precum și scrierile sfântului Irineu. În secolul al patrulea, evanghelizarea populației urbane era aproape completă. Însă populația rurală rămăsese păgână, locuitorii ei continuau să practice vechile închinări la idoli în asemenea măsură încât în latină, cuvântul „paganus” care însemna „țăran” a ajuns să însemne același lucru cu „idolatru”; de aici cuvântul „păgân”. Martin avea să fie evanghelizatorul acestei populații, mult mai numeroasă decât cea din orașe.

Martin a fost un apostol în cel mai deplin sens al cuvântului. Ales episcop de Tours prin voința poporului, el nu s-a limitat doar la administrarea Bisericii sale, cum era obiceiul în acea vreme și cum sfintele Canoane vor rândui mai târziu. Martin se știa investit de către Dumnezeu cu o misiune mai amplă: evanghelizarea păgânilor, mai vrednici de milă decât cei mai săraci și mai lipsiți dintre oameni. Râvna sa, de aceeași măsură cu cea a Apostolului Neamurilor, l-a purtat departe de orașul său, Tours. Îl vedem lucrând în Spania și în țările germanice, ca și în estul Galiei. Modul său de evanghelizare este, în primul rând, harismatic: „cuvântul … și propovăduirea … nu stăteau în cuvinte de înduplecare a înțelepciunii omenești”, pe care populațiile rurale nu le-ar fi putut înțelege, ci era „adeverirea Duhului și a puterii” (1 Cor 2,4). Astfel, biograful său, Sulpiciu Sever consemnează: exorcisme, vindecări, învieri ale morților și multe alte minuni care însoțeau propovăduirea sfântului. Acestea au continuat și dupa moartea sa, chiar din momentul în care corpul său era dus în orașul său episcopal. Biograful său ne spune că peste tot pe unde corpul său era purtat, câmpurile înfloreau. De aici expresia franceză „vara sfântului Martin” care desemnează scurta revenire a timpului văratec în luna noiembrie.

Spre deosebire de episcopii aleși înaintea lui, care aveau un mod de viață de personalități culte și rafinate, Martin era un ascet și un monah și așa va rămâne toată viața. Mulți din contemporanii săi îl imitau, îi deveneau ucenici și colucrători în propovăduirea apostolică.

În secolul al patrulea monahismul era abia la început. „Viața Sfântului Antonie” (adormit în 355), adevărat tratat de viață ascetică ortodoxă, scris de sfântul Atanasie al Alexandriei, începea să fie cunoscută în occident. În 361 Martin a întemeiat o mănăstire la Ligugé, primul așezământ monastic consemnat în Europa. Putem deci spune că el introduce monahismul în occident înaintea sfântului Ioan Casian la Marsilia (în jur de 430) și mai ales cu mult înainte de sfântul Benedict de Nurcia (secolul VI) în Italia, care l-a cinstit pe Martin ca pe un învățător și a ridicat o biserică în cinstea lui.

Martin a adaptat la cultura galo-romană acest monahism european primitiv, inspirat probabil de monahismul egiptean și i-a dat un caracter net misionar. Astfel, monahii sfântului Martin se abțineau practic de la lucrul mâinilor, pentru a se dedica în întregime rugaciunii și ascezei, pe care le practicau în paralel cu evanghelizarea. Deci, înainte de a fi benedictin, monahismul occidental a fost martinian.

Monah, episcop, taumaturg și misionar, Martin a promovat un monahism care trebuia să facă din Galia o țară profund creștin-ortodoxă. Ucenic fidel al sfântului Ilarie din Poitiers, apărător curajos al crezului stabilit la Niceea (fapt pentru care a fost supranumit „Atanasie al occidentului”), Martin, prin opera sa de evanghelizare, a pregătit Biserica Galiei să reziste persecuțiilor barbare ariene care urmau să se dezlănțuie la scurt timp după moartea sa.

Sfântul Martin avea să devină unul din primii sfinți care nu au fost martiri. Franța îl va adopta ca ocrotitor. Mormântul lui va atrage timp de secole mulțimi de pelerini. În Evul Mediu, nimic important nu se va face în regatul Franței fără ca „Preasfințitul Martin” să fie chemat în ajutor. Apoi vor veni războaiele religioase și revoluția franceză. Tăvălugul lor va nimici totul, până și moaștele sfântului vor fi profanate și arse aproape în totalitate (Mănăstirea Cantauque are binecuvântarea de a deține o părticică din moaștele Sfântului Martin din Tours).

Sfântul Martin rămâne una din cele mai mari personalități ale monahismului primitiv, cu nimic inferioară celor din Orient. Mănăstirea noastră s-a dedicat pomenirii sale, cinstindu-l în mod deosebit pe 11 noiembrie, ziua adormirii sale și pe 4 iulie, ziua aducerii moaștelor sale.

Sfântului Martin îi încredințăm această țară în care odinioară el a însămânțat Cuvântul lui Dumnezeu. Prin rugaciunile sale, să binevoiască Domnul să trimită din nou lucrători la secerișul Său, căci holdele sunt bogate, dar lucrătorii sunt puțini. Nu putem să credem că Franța e un pământ pierdut pentru creștinism, ci mai degrabă credem că această țară e un pământ al speranței pentru Hristos. Evanghelizarea unei națiuni este, de fapt, o lucrare care nu se sfârșește niciodată, căci „Dumnezeu nu are nepoți, el are doar copii” sau, cum spunea Tertulian: „Nu ne naștem creștini, ci devenim creștini”.

Evanghelia trebuie să fie propovăduită fiecărei generații pentru ca fiecare bărbat sau fiecare femeie care o primește cu inima deschisă să se nască de sus pentru a duce o viață nouă în duh. O simplă apartenență sociologică la biserică se dovedește insuficientă pentru a putea rezista seducțiilor mincinoase ale lumii. Pentru poporul francez, ca și pentru toate popoarele lumii, timpul evanghelizării este acum, în același fel cum era și cu multe secole în urmă.

Alegându-l pe Sfântul Martin ca și ocrotitor al mănăstirii noastre, împreună cu Maica Domnului, vrem să dăm mărturie de atașamentul nostru față de moștenirea Părinților noștri întru credință. Dar, în același timp, vrem să ne aducem aminte că singura formă de a păstra această moștenire este de o a împărtăși lumii cu generozitate. Credința moștenită nu e proprietatea noastră, ea este darul lui Dumnezeu pentru toți cei pe care El îi cheamă spre a fi copiii săi iubiți.

Arhimandritul Jacob, Starețul Mănăstirii Cantauque

Dragostea creștinească a Sfântului Martin

Într-o zi când nu avea cu el decât armele sale și tunica de soldat, în mijlocul unei ierni mult mai grele decât de obicei, încât foarte mulți oameni erau doborâți de puterea năprasnică a gerului, întâlnește la porțile orașului Amiens un sărac dezbrăcat; acesta mult se rugase de trecători să aibă milă de suferința lui, dar toți își văzuseră de drumul lor. Martin, plin de Domnul, înțelese că acest sărac îi fusese încredințat lui, din moment ce ceilalți nu-i arătau niciun pic de milă. Dar ce să facă? Nu avea nimic, doar tunica cu care era îmbrăcat: jertfise tot ce avusese într-o împrejurare similară. Astfel, scoțând sabia, își taie tunica în două, dă o bucată săracului, iar el se îmbracă cu cealaltă. La acestă priveliște, unii din trecători începură să râdă, căci li se părea ridicol îmbrăcat cu jumătate de tunică. Dar multora, care gândeau mai înțelept, le păru sincer rău că nu făcuseră la fel căci, mai bogați decât el, ar fi putut să-l îmbrace pe sărac fără ca să se dezgolească pe ei înșiși.

Noaptea următoare, pe când era cufundat în somn, Îl vede pe Hristos îmbrăcat cu jumătatea tunicii cu care îl acoperise pe sărac. I se spune să-l privească bine pe Domnul și să vadă că haina era chiar ceea pe care el i-o dăduse săracului. Apoi Îl aude pe Iisus spunând, cu voce răsunătoare, cetelor de îngeri care îi înconjurau: „Martin, care e doar catehumen, m-a îmbrăcat cu această haină”. Intr-adevăr, Domnul își reamintea cuvintele Sale, El care spusese „Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei preamici, Mie mi-ați făcut”, atunci când afirmă că El Însuși a fost îmbrăcat în persoana acelui sărac. Åži pentru a confirma această mărturie pentru o faptă atât de bună, a făcut să fie văzut în aceeași haină pe care săracul o primise.

Înșelătoarea Parusie a Satanei deghizat în Hristos Împăratul

Dar nu o să tăcem despre toate șiretlicurile prin care diavolul îl ispitea pe Martin în această perioadă. Într-o zi, se învălui într-o lumină orbitoare pentru a-și râde de el mai ușor sub înfățișarea unei străluciri străine; se îmbrăcă în straie de împărat, încununat de o coroană de pietre prețioase și aur, cu broderii aurite la picioare, cu un chip senin, surâzător, în așa fel că numai diavol nu părea. Astfel îi apăru lui Martin în timp ce el se ruga în chilia sa. Prima dată, Martin rămase uimit și amândoi tăcură pentru multă vreme. Apoi diavolul luă cuvântul și spuse: „Martin, privește bine ceea ce vezi: sunt Hristos. La a doua mea venire, m-am arătat mai înainte ție.” La aceste cuvinte, cum Martin tăcea fără să răspundă nici cel mai mic cuvânt, diavolul îndrăzni să declare din nou, fără rușine: „Martin, de ce te îndoiești? Crezi ceea ce vezi! Sunt Hristos.” Atunci, Martin, pe care Duhul Sfânt îl ajută să înțeleagă că ceea ce-i apăruse era diavolul, nu Hristos, spuse: „Nu, Domnul Iisus nu a spus niciodată ca va veni înveșmântat în purpură, nici purtând o coroană strălucitoare; nu voi crede că Hristos a venit a doua oară decât dacă va purta aceleași haine, va avea aceeași înfățișare ca în timpul patimilor Sale și voi vedea clar semnele cuielor cu care a fost țintuit pe cruce.” La aceste cuvinte, celălalt dispăru ca un fum. În urma lui, chilia se umplu de o asemenea duhoare, încât ea singură era dovada indiscutabilă că fusese chiar diavolul. Toate acestea, așa cum tocmai le-am scris, le-am aflat din gura lui Martin însuși – pentru ca nimeni să nu creadă că sunt doar povești.

(Sulpiciu Sever, Viața Sfântului Martin, Sources Chrétiennes 133.)

Veniți toți credincioșii, pe Apostolul Galiei, Sfântul Martin, să-l cinstim,
Vestitor al veșnicului Cuvânt, apărător al credinței adevărate,
Tu odinioară pe părinții noștri i-ai luminat cu harul tău nelumesc,
Tu ai născut, ca și Pavel, un popor nou, mărturisitor al Sfintei Treimi.

A doua stihire a Vecerniei Sfântului Martin