De ce nu reușim să ne căsătorim?

Sunt mulți tineri singuri (necăsătoriți) în Biserică. Åži fete, și băieți. Åži femei, și bărbați. Aparent, în țările din Occident singurătatea e și mai accentuată decât acasă, în România, deși nu sunt foarte sigur de acest lucru. Putem găsi o sumedenie de motive obiective care să justifice această situație: mulți am plecat în străinătate imediat după terminarea liceului sau a facultății, și astfel am amânat găsirea par­tenerului de viață; muncim sau studiem prea mult; în Biserică sunt întotdeauna mai multe femei decât bărbați; nu avem ocazii să ne cu­noaștem etc. Există însă, după părerea mea, un motiv mai puternic și mai profund decât toate acestea...

Înainte de toate, vă propun să ne între­băm fiecare: Cine este Dumnezeu pentru mine? Cum mă rog eu Lui? Dacă avem curaj să răspundem cu adevărat la aceste întrebări, o să ne dăm seama că cei mai mulți dintre noi ne rugăm „Doamne, dă-mi, Doamne, fă-mi!”. Îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute să ne gă­sim serviciu, să luăm examene, să ne păzeas­că în călătorii etc. Mergem în pelerinaje și dăm pomelnice pentru „sănătate și noroc în viață”. Îl tratăm ca pe un sponsor care ne poa­te împlini nevoile sau dorințele. După toate aceste cereri din interes, când mai găsim oare timpul să (ne) întrebăm „Doamne, dar Tu Cine ești?” sau să-I spunem „Doamne, aș vrea să Te cunosc”? Câți dintre noi venim la Bise­rică pentru a ne întâlni cu Dumnezeu? Câți dintre noi ne așezăm la rugăciune sau ne îm­părtășim ca să fim „prieteni ai Lui adevărați”²?. De fapt, nu prea ne interesează Cine este Dumnezeu, nu ne interesează să ne împrie­tenim cu Dumnezeu³...

Fără să ne dăm seama, relația noastră cu Dumnezeu ne modelează relațiile cu ceilalți oameni. Dacă nu mă interesează cu adevărat Persoana⁴ lui Dumnezeu, atunci nici persoa­na omului de lângă mine nu mă interesează cu adevărat. Dacă pentru mine Dumnezeu este doar Cel care-mi împlinește nevoile, atunci aștept și de la ceilalți să-mi împlinească nevo­ile. Iar acest fel de a-i privi pe cei de lângă noi e un obstacol major în calea formării de prie­tenii adevărate, de la persoană la persoană, care să poată duce mai apoi la o relație solidă și la căsătorie.

Câteva situații concrete la care am fost martor sau pe care mi le-au povestit prietenii:

O femeie este curtată de un bărbat în vederea căsătoriei pentru că „a venit vremea" și „are și el nevoie de cineva care să-i gătească o mâncare caldă"; un absolvent de teologie umblă după o anumită fată pentru că trebuie să fie însurat ca să fie hirotonit. Din ce mi-au spus câteva prie­tene de-ale mele, o fe­meie pusă în aceste si­tuații simte că bărbatul nu e interesat de ea, ca persoană, ci de „avan­tajele" pe care poate să le aducă. Åži atunci fuge de el. La fel, atunci când o femeie „îi face ochi dulci" unui bărbat pen­tru că știe că el are bani sau pentru că vrea să fie mamă și caută un băr­bat care să fie tată pen­tru copiii ei, bărbatul se simte ca un instrument și se îndepărtează.

Unii suntem mai „profunzi", mai roman­tici, ne căutăm „jumătatea"⁵ și credem că o „mare iubire" ne-ar vindeca de toate tristețile și de­presiile noastre. În urmă cu câțiva ani buni credeam și eu tot la fel și așteptam să găsesc fata care să mă „împlinească". Åži, culmea! (mi se părea mie), când începeam să dau de înțeles acest lucru, toate fetele băteau în retragere. Iar eu mă întristam și mă plângeam că „fetele din ziua de azi nu mai caută dragostea adevărată".

Acum, când stau și mă gândesc, cred că atitu­dinea lor era firească: eu ceream prea mult de la ele, le ceream să mă vindece de singurătate. „De câte ori plângem așa, după câte o Măriucă, după un Ionel, de ce plângem, de fapt? Nu după Ionel, că nici nu l-am văzut... Săracu Ionel, nici măcar nu era Ionel, era doar o oglindă în care noi ne proiectam nevoia de dragoste, nevoia de a nu fi singuri"⁶.

Din fericire, am întâlnit un părinte care m-a ajutat să înțeleg că niciun om de pe acest pământ nu-mi poate împlini această nevoie de dragoste, că fiecare om are în el o sete de iubire pe care o poate potoli numai Dumne­zeu, Care este iubire (1 In. 4, 8). „Îndrăznește și cere de la Dumnezeu să-ți dea puterea să te bucuri în fiecare zi. Nu poți amâna bucuria până ce vei realiza nu știu ce, până ce vei avea o fami­lie, o casă a ta, căci tot amânând-o e posibil să nu mai ai putere să te bucuri deloc!”⁷.Am auzit mai târziu o maică răspunzând unei tinere: „Dacă ești nefericită necăsătorită, vei fi neferi­cită și căsătorită. Bucuria nu ține de căsătorie sau necăsătorie, ci ține de viață cu Hristos sau fără Hristos”⁸.

Poate că pare „răsuflat” că tot la Hristos am ajuns. Dar nu cred că există altă cale. El însuși ne-a spus: „Fără Mine nu puteți face ni­mic” (In. 15, 5). Åži tot El ne-a încredințat: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33). Cred că eroarea noastră e că ne concentrăm pe „toate celelalte”. Când dorința noastră va fi mai degrabă pentru Dăruitor decât pentru da­rurile care vin de la El, atunci cred că ceva esențial se va „așeza” în noi și vom reuși să-i vedem altfel și pe oamenii de lângă noi. Să-i vedem pur și simplu pentru ceea ce sunt, și nu pentru ceea ce ne-ar putea oferi. Åži cred că ast­fel ne-am deschide către „adăugarea” „tuturor celorlalte” de care avem nevoie. Poate nu vom găsi acea „fericire” plină de senzațional și „ro­mantism virusat”⁹ pe care o vedem prin filme, dar cred că vom trăi o bucurie reală, palpabi­lă. Cu Hristos.

Note: