Despre diferitele chipuri de a ne purta crucea (III)

DE LA CRUCE LA ÎNVIERE

Ne simÅ£im adesea îndreptăÅ£iÅ£i să ne plân­gem de Dumnezeu. El a creat lumea, care este „bună foarte", după cum ne spune Biblia; ÅŸi to­tuÅŸi, când ne uităm la ea, suntem dezamăgiÅ£i. Diavolul este „stăpânitorul acestei lumi”. Åži nu înÅ£elegem cum a putut Dumnezeu să creeze o lume atât de uimitoare ÅŸi să îngăduie ca ea să fie sub stăpânirea diavolului.

Există oameni deosebiÅ£i care apar ca stele­le în întunericul acestei vieÅ£i ÅŸi care sfârÅŸesc prin a suferi, persecutaÅ£i, înecaÅ£i în amărăciune ÅŸi adesea mor înainte de vreme. De ce îngăduie Dumnezeu să se întâmple aÅŸa? De ce ia de la noi în chip atât de dureros puÅ£inele noastre sem­ne de mângâiere? Cum se potriveÅŸte aceasta cu iubirea Lui? Åži în ce fel se justifică prin atotpu­ternicia Lui?

Ne este foarte greu să găsim răspunsuri sa­tisfăcătoare la aceste întrebări. Pe de altă parte, suntem convinÅŸi de faptul că Dumnezeu ne iu­beÅŸte, precum ÅŸi de atotputernicia Lui, ÅŸi pe acestea nu putem să le tăgăduim. Sau, dacă în­cercăm să o facem, ele dau neîncetat mărturie înlăuntrul nostru.

Acum câÅ£iva ani, am întâlnit o tânără. Ochii ei dezvăluiau daruri unice ÅŸi virtuÅ£i rare: dem­nitate, nobleÅ£e, bună-cuviinÅ£ă, modestie, sme­renie. ToÅ£i cei care o întâlneau simÅ£eau faÅ£ă de ea o admiraÅ£ie de negrăit. Această doamnă ex­traordinară a suferit opt ani la rând de o boală incurabilă. Nu s-a plâns niciodată. Nu s-a între­bat niciodată de ce. Purtarea sa, atitudinea sa, viaÅ£a sa întreagă adevereau cuvintele profetu­lui: „Dar Eu nu M-am împotrivit ÅŸi nici nu M-am dat înapoi” (Is. 50, 5). Într-un fel tainic ÅŸi lăun­tric, ea a reuÅŸit să amâne fără încetare, în ulti­mii patru ani de viaÅ£ă, prognosticul doctorului care-i anunÅ£a moartea. Åži-a îndurat întotdeau­na suferinÅ£a cu zâmbetul pe faÅ£ă. A câÅŸtigat în repetate rânduri lupta cu timpul ÅŸi L-a „silit” pe Dumnezeu să-Åži schimbe planurile.

Mi-a fost trimisă de medicul ei ca pacientă în faza terminală a bolii. Avea o credinÅ£ă pro­fundă, deÅŸi nu era ceea ce se cheamă o creÅŸtină practicantă.

Am fost binecuvântat să devin duhovni­cul ei ÅŸi „păzitorul” tainelor sufletului său no­bil în ultimii patru ani ai vieÅ£ii sale. N-am vor­bit niciodată despre viaÅ£a aceasta: de ce trebuia să i se întâmple asta, sau dacă o minu­ne ar fi putut să-i lungească viaÅ£a. Am căutat fără încetare frumuseÅ£ea ÅŸi adevărul vieÅ£ii de după moarte. Curajul ei mă impresiona. Ca orice fiinÅ£ă umană, se temea de durere, dar nu de moarte. Primise cu uÅŸurinÅ£ă gândul că era într-o lume în care ea suferea în timp ce alÅ£ii se bucurau; o lume în care prezenÅ£a sa nu era necesară. FiinÅ£a ei era nepământesc de fină ÅŸi delicată, dintr-o altă lume, aproape angelică.

Cu câteva luni înainte de moarte, a venit să mă vadă pentru ultima spovedanie. La sfârÅŸit, mi-a cerut o favoare. Dorea să-i fac slujba de în­mormântare ÅŸi mi-a dat ultimele ei economii.

– Când veÅ£i folosi aceÅŸti bani după moar­tea mea, mi-a spus, veÅ£i ÅŸti că sunt încă vie. Aceasta e dovada că, deÅŸi părăsesc această lume, viaÅ£a mea nu se sfârÅŸeÅŸte.

– Oricare dintre noi ar pleca primul, Nadia, să-l aÅŸtepte pe celălalt, i-am răspuns.

– Eu voi pleca prima, părinte. Plămânii mei sunt în totalitate prinÅŸi de cancer. Respir cu mare greutate.

– Nimic nu e sigur în viaÅ£a aceasta. Un ac­cident sau un atac ne poate schimba brusc pla­nurile.

– SunteÅ£i mult mai de folos decât mine aici.

– De ce credeÅ£i că sunteÅ£i mai puÅ£in nece­sară?

– Mi-am început deja călătoria spre viaÅ£a de dincolo.

– Nu se ÅŸtie niciodată. Dumnezeu poate face o minune. Prognosticul medicilor se do­vedeÅŸte adesea a fi inexact. Vi se întâmplă să vă rugaÅ£i ca Domnul să facă o minune?

– O minune pentru mine?

– BineînÅ£eles, pentru dumneavoastră.

– Sigur că nu, părinte. Am văzut atâtea mi­nuni în propria-mi viaÅ£ă că nu îndrăznesc să cer mai mult. Să facă minuni în viaÅ£a altora. Sunt atâÅ£ia oameni în suferinÅ£ă!

Cum e posibil ca Dumnezeu să nu facă o mi­nune în viaÅ£a unei persoane atât de deosebite? Cum se face că El nu dă celui care nu cere nici­odată? Că nu aude inima celui care se gândeÅŸ­te mereu la alÅ£ii cu smerenie ÅŸi discernământ? Nadia urca în grabă spre culme: „SfârÅŸindu-se curând au plinit ani îndelungaÅ£i. Că plăcut era Domnului sufletul lui, pentru aceasta s-au gră­bit a-l scoate din mijlocul răutăÅ£ii” (ÎnÅ£el. 4, 13-14). E trist că persoane care ajung atât de repede la desăvârÅŸire aparÅ£in mai mult ÎmpărăÅ£iei lui Dumnezeu ÅŸi nu se mai potrivesc cu planu­rile acestei lumi.

După câteva luni, Nadia a trebuit să fie in­ternată. Toate analizele arătau că avea să ne pă­răsească în curând. Când am aflat de starea ei, m-am dus să o văd la spital.

DE LA VIAŢĂ LA VIAŢA CEA ADEVĂRATĂ

– Cum vă simÅ£iÅ£i?

– Părinte, mă bucur atât de mult să vă văd! AÅŸ vrea să mă binecuvântaÅ£i, nu pentru că vreau să rămân în viaÅ£a aceasta, ci ca să fiÅ£i cu mine în călătoria mea spre veÅŸnicie. De aceea v-am che­mat. Minunile s-au terminat. Durerea e insu­portabilă. Vreau să mor. E păcat?

– Ce credeÅ£i că e mai bine? Să fiÅ£i cu noi ÅŸi să suferiÅ£i, sau să părăsiÅ£i această viaÅ£ă, lăsându-ne în urmă cu durerea despărÅ£irii?

– AÅŸ vrea să nu suferiÅ£i, iar eu să fiu în mâi­nile Domnului. Simt într-adevăr că e o binecu­vântare! Dar de ce să fiu aÅŸa de nerecunoscă­toare?

– ÅžtiÅ£i, nu-mi pare rău că veÅ£i pleca în cu­rând din viaÅ£a aceasta, pentru că nu vom fi des­părÅ£iÅ£i. Doar că ne doare să vă vedem trecând prin încercarea aceasta.

– Acum că vorbim, da, sufăr, dar nu sunt tulburată. Mă bucur să simt prezenÅ£a lui Dumnezeu. ImaginaÅ£i-vă că trupul meu nu ar suferi, dar nici sufletul meu nu ar putea simÅ£i prezenÅ£a Lui. Sunt foarte mulÅ£umită.

– SpuneÅ£i-mi, nu vă gândiÅ£i niciodată la via­Å£a de după moarte? SimÅ£iÅ£i că se apropie? Vă e teamă? SunteÅ£i neliniÅŸtită?

– Părinte, o simt ca pe viaÅ£a cea adevăra­tă. Nu ca pe o altă formă de viaÅ£ă. Oare mă în­ÅŸel? Mă strecor doar în ÎmpărăÅ£ia Lui ÅŸi gust fericirea veÅŸnică, apoi ies din ea ÅŸi gust amă­răciunea durerii. Da, simt un fel de teamă lă­untrică, dar dragostea ÅŸi sprijinul tuturor o îm­puÅ£inează. Aceste două stări arată voia Domnului. Fie ca voia Sa să se facă. PrezenÅ£a voastră îmi aduce o mare bucurie. Vă iubesc mult pe toÅ£i ÅŸi nu vreau să mă vedeÅ£i suferind. Vă rog să mă iertaÅ£i.

– Dar noi suntem familia dumneavoastră; pe de o parte, suferim împreună cu dumnea­voastră, iar pe de altă parte, ne bucurăm de dra­gostea noastră unii pentru alÅ£ii. Vreau să vă spun ceva: când o persoană trece printr-o astfel de încercare ÅŸi simte că sfârÅŸitul se apropie, el/ea simte două lucruri: răceala singurătăÅ£ii ÅŸi întu­nericul sfârÅŸitului care îl copleÅŸeÅŸte. Iubirea însă încălzeÅŸte ÅŸi credinÅ£a luminează. Ne împărtă­ÅŸiÅ£i din iubirea dumneavoastră ÅŸi aveÅ£i ÅŸi o cre­dinÅ£ă profundă. Astfel, nu vă simÅ£iÅ£i nici singu­ră, ÅŸi nici în întuneric.

– Părinte, nu am aÅŸa de multă credinÅ£ă. Nu sunt o bună creÅŸtină, nu sunt deloc un „om al bi­sericii” Mă duceam la biserică, dar mă simÅ£eam acolo ca o străină. Nu reuÅŸeam să înÅ£eleg decât foarte puÅ£in, dar acum simt că dacă aÅŸ mai rămâ­ne mult în această viaÅ£ă, aÅŸ fi în întuneric. Tânjesc după „viitorul” de care îmi vorbiÅ£i adesea. ViaÅ£a pământească nu are sens. Vă mulÅ£umesc. Pot să vă sărut mâna?

S-a aplecat ÅŸi ÅŸi-a lipit buzele de mâna mea. Am simÅ£it că lua de la mine toată binecuvân­tarea pe care Dumnezeu mi-o dăduse. A fost experienÅ£a cea mai curată ÅŸi cea mai puterni­că din viaÅ£a mea de preot: „S-a atins de Mine cineva. Căci am simÅ£it o putere care a ieÅŸit din Mine" (Lc. 8, 46).

– De ce îmi Å£ineÅ£i mâna atât de strâns?

– Vreau să o Å£in aÅŸa până în veÅŸnicie.

– Dar în felul acesta nu Å£ineÅ£i decât ceva tre­cător.

– Părinte, n-am sărutat mâna unei persoane cu care m-am întâlnit, ci mâna per­soanei care m-a ajutat să-L întâlnesc pe Dumnezeu.

Adusesem cu mine o părticică din moaÅŸtele Sfântului Nectarie. O lua­sem pentru ca ea să o poa­tă săruta. Sfântul o va înso­Å£i pe drumul spre veÅŸnicie. Am deschis capacul cutiu­Å£ei ÅŸi îndată am simÅ£it mi­reasma sfintelor moaÅŸte.

– PuteÅ£i să le sărutaÅ£i acum, i-am spus. SimÅ£iÅ£i mi­reasma minunată? Aceasta nu înseamnă că Sfântul va face o minune ÅŸi că veÅ£i su­pravieÅ£ui. Aceasta înseam­nă că vă pregăteÅŸte calea că­tre ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu. Această mireasmă mărturi­seÅŸte adevărul ÎmpărăÅ£iei veÅŸnice a lui Dumnezeu.

S-a aplecat ÅŸi, cu puÅ£inele forÅ£e pe care le mai avea, a sărutat sfintele moaÅŸte. Lacrimile îi curgeau.

– Sunt o păcătoasă. Mă întreb dacă sunt pre­gătită duhovniceÅŸte să părăsesc această viaÅ£ă, ÅŸop­ti strângându-mi mâna. Cred că vreau să mor pentru că vreau să fug de realitate; nu pentru că aÅŸ tânji atât de mult după împărăÅ£ia lui Dumnezeu. Mă simt legată de lumea aceasta din cauza puÅ£i­nei mele credinÅ£e. AÅŸ vrea să mă spovedesc.

Cu o sensibilitate extraordinară, mi-a dez­văluit o taină din trecutul său, care rămăsese ascunsă în adâncul inimii.

– Să nu vă simÅ£iÅ£i vinovată. LiniÅŸtiÅ£i-vă. PocăinÅ£a dumneavoastră este sinceră. Chiar dacă aÅ£i uitat ceva, nu e grav.

– Nu mă simt vinovată. Dar fiindcă în sfâr­ÅŸit mă simt în mâinile lui Dumnezeu, nu vreau să le murdăresc. Simt că Dumnezeu mă aÅŸteaptă, dar nu sunt vrednică de ÎmpărăÅ£ia Lui. TotuÅŸi, câteodată nu sunt nici măcar sigură că mă aÅŸteaptă. Certitudinea ascunde mândrie. NesiguranÅ£a vădeÅŸte o credinÅ£ă slabă. Amândouă sunt considerate ca fiind păcate.

– Care din ele e păcatul dumneavoastră?

– Amândouă, părinte.

– Dacă vreodată vom sfârÅŸi în ceruri, nu e pentru vrednicia noastră, ci pentru că Dumnezeu vrea să fim acolo. Iubirea lui Dumnezeu cântăreÅŸte mai mult decât valoa­rea oricui, chiar ÅŸi a unui sfânt, chiar ÅŸi a tutu­ror sfinÅ£ilor. Nu râvniÅ£i să ajungeÅ£i în ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu cu smerenie ÅŸi sinceritate?

– Din toată inima. Îmi doresc asta mai mult decât uÅŸurarea suferinÅ£elor.

Cuvintele ei nu aveau nimic sentimental. S-a întors spre mine. Privirea îi era cât se poa­te de liniÅŸtită, „covârÅŸind orice minte” (Fil.4, 7). Chipul ei începea deja să dobândească o înfăÅ£iÅŸare cerească, mai aproape de veÅŸnicie decât de viaÅ£a aceasta. Când te afli lângă o ast­fel de persoană, îndoielile cu privire la viaÅ£a de după moarte se risipesc. Era ca ÅŸi cum mai zăbovea încă cu noi doar pentru a confirma această realitate, deÅŸi suferea...

I-am citit rugăciunea de dezlegare. Acum era curăÅ£ită de toate păcatele. Mireasma sufle­tului ei luminos era gata să se răspândească în ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu, la vreme potrivită. Până atunci, puteam continua să ne împărtă­ÅŸim de mireasma vieÅ£ii ei binecuvântate.

Din fericire, Dumnezeu nu S-a grăbit să ne-o ia. Au trecut câteva zile. Nadia oscila în­tre lumea ei binecuvântată ÅŸi lumea noastră care, deÅŸi nedesăvârÅŸită, se împodobise cu fru­museÅ£ea iubirii noastre pentru ea - o iubire ex­primată mai mult prin credinÅ£ă decât prin sen­timente. O iubire care făcea să izvorască în noi mai degrabă o bucurie tainică pentru nobleÅ£ea fiinÅ£ei iubite care ne părăsea în suferinÅ£ă, decât durerea sentimentală a despărÅ£irii.

Zilele treceau ÅŸi, pentru o pricină neÅŸtiu­tă, Dumnezeu o Å£inea pe Nadia în viaÅ£ă. În timpul uneia din ultimele mele vizite la spi­tal, mi-a zis:

– Astăzi e duminica Sfintei Cruci. Am as­cultat la postul de radio al Bisericii semnifica­Å£ia acestei sărbători. Nu o cunoÅŸteam prea bine. Învierea lui Hristos are drept consecinÅ£ă pro­pria noastră înviere. Da, mi-e teamă de moar­te.

– Fără moarte, nu există înviere, i-am răs­puns. Învierea presupune moartea. Cum pu­tem reveni la viaÅ£ă dacă nu murim mai întâi? De aceea, toate cântările bisericeÅŸti fac referi­re atât la Cruce, cât ÅŸi la Înviere.

– AveÅ£i dreptate, mi-a zis ea. Am auzit ace­laÅŸi lucru la radio. Åži totuÅŸi mi-e încă teamă.

– Åži Hristos a simÅ£it slăbiciune înainte de Răstignire.

– Nu cred că S-a simÅ£it cum mă simt eu acum. Era ceva diferit, care mă depăÅŸeÅŸte. DeÅŸi în toată viaÅ£a mea s-au întâmplat o mulÅ£ime de minuni ÅŸi Dumnezeu a fost lângă mine, acum mi-e teamă că m-ar putea părăsi.

– Asta înseamnă că doriÅ£i încă să rămâneÅ£i aici?

– Nu. Nu doresc să rămân aici pentru tot­deauna. Acum sunt convinsă că nu-mi mai rămâne mult timp, dar nu contează. Mi-e tea­mă doar de felul în care voi muri. Îmi imagi­nez durerea, dificultatea de a respira, crizele de sufocare, ÅŸi sunt neliniÅŸtită. Vă rog, rugaÅ£i-vă să mor în somn, fără să ÅŸtiu.

– VreÅ£i să plecaÅ£i din această viaÅ£ă fără du­hul Învierii lui Hristos?

– AÅŸ vrea mai degrabă să părăsesc această lume atât în duhul Crucii, cât ÅŸi al Învierii Domnului.

– Ce vreÅ£i să spuneÅ£i?

– Nu ÅŸtiu exact ce vreau să spun, dar îmi place amestecul acesta de moarte ÅŸi înviere de care aÅ£i vorbit adineaori.

– AÅ£i vrea să plecaÅ£i în Vinerea Mare, ca să vă cântăm imnele Învierii la slujba de înmor­mântare?

– CredeÅ£i că aÅŸ putea rezista până atunci?

– Cred, da, ÅŸi chiar mai mult.

– Simt că nu-mi mai rămâne timp, părin­te. Nu mai sunt de folos în această viaÅ£ă.

– Nu puteÅ£i ÅŸti asta. Poate că noi avem ne­voie de dumneavoastră.

– De mine, aÅŸa cum sunt acum?

– Da, tocmai, aÅŸa cum sunteÅ£i.

– În orice caz, mă bucur că am putut pur­ta aceste discuÅ£ii.

Inima Nadiei a bătut toată Joia Mare. Seara am citit cele 12 Evanghelii la biserică. Era inconÅŸtientă de câteva zile. Pulsul i-a în­cetinit treptat ÅŸi respiraÅ£ia îi era din ce în ce mai slabă. Era ca ÅŸi cum tot aerul din lume nu-i mai putea umple plămânii. Ceasul de la spital arăta 23:58. Nu mai rămâneau decât câteva bătăi de inimă în trupul său firav. La miezul nopÅ£ii, când începea Vinerea Mare, Nadia a plecat spre viaÅ£a veÅŸnică. Lăsa în urma ei amintirea extraordinară a unei prezenÅ£e neobiÅŸnuit de discrete ÅŸi delicate. Lăsa, de asemenea, urmele unei despărÅ£iri atât de du­reroase. Åži totuÅŸi simÅ£eam că ea era mai po­trivită pentru ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu decât pentru această lume trecătoare ÅŸi supusă stri­căciunii.

A adormit, aÅŸa cum îÅŸi dorea, în Vinerea Mare, ziua Răstignirii Mântuitorului. Înmormântarea a avut loc în marÅ£ea din Săptămâna Luminată, săptămână în care Biserica noastră prăznuieÅŸte fără contenire Învierea Mântuitorului. DorinÅ£a i-a fost înde­plinită: a trecut de la Cruce la Înviere!

Am fost singurul preot la înmormântare ÅŸi am slujit cântând încă o dată troparul Învierii. „Hristos a înviat din morÅ£i, cu moartea pre moarte călcând, ÅŸi celor din morminte viaÅ£ă dăruindu-le." AÅŸ fi putut cânta aÅŸa fără înceta­re. Ultimele cuvinte ale troparului îÅŸi găseau adevărata expresie pe chipul Nadiei. Chipul său trupesc era cu adevărat magnific: părea că doarme liniÅŸtită, contemplând Cerurile. În sfârÅŸit, se odihnea în braÅ£ele Domnului. DeÅŸi nu i-a fost îngăduit să trăiască mai mult ÅŸi ne lăsa cu inima îndurerată, ea reuÅŸea să ne mân­gâie prin moartea ei ca un dar; căci tot Domnul a creat ÅŸi lumea de dincolo, unde „nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaÅ£ă fără de sfârÅŸit".

Nadia face să Å£âÅŸnească din nou lumina lui Dumnezeu peste lumea aceasta. Ea nu a fost învinsă de moarte, ci s-a slăvit prin viaÅ£a sa – sau, mai degrabă, a fost slăvită de Dumnezeu, Cel ce este viaÅ£a sa.