Teologia și știința – incompatibilitate sau complementaritate între credință și rațiune

TEOLOGIA revelată, adică Teologia iudeo-creștină care are ca bază și structură elementele, adevărurile revelate, descoperite de Dumnezeu,și nu ideile speculative ale unor moduri de gândire filozofice sau ale credin­țelor religioase animiste ori politeiste, înva­ță de circa 3.500 de ani că Dumnezeu-Creatorul este Cel care a adus totul la existență – lumea în care El ființează si a îngerilor, cos­mosul, viața si omul – din nimic, ex nihilo – sau, și mai corect spus, din punct de vedere lingvistic, Dumnezeu creează totul, aduce totul de la nonexistență la existență, de la neființă la ființă, de la nimic la tot ceea ce există, după un plan, o organizare, o rânduială, o ordine divină.

ÅžTIINÅ¢A, prin care înțelegem științele naturii în general, are rădăcini la fel de vechi ca și Teologia, ce duc până în Babilonul, Egiptul și Grecia antice; însă ea a început să se dezvolte în mod sistematic în Europa și America după Evul Mediu, mai precis în Epoca Luminilor sau Rațiunii (sec. XVII-XIX), cunoscută sub numele de Iluminism, perioadă în care a fost promovat principiul existenței legilor naturale și ordinii univer­sale, precum și încrederea în rațiunea ființei umane și în capacitățile acesteia, urmărindu-se crearea unei societăți „raționale", prin răspândirea culturii, a „luminilor" în mase, pe baza experienței proprii. Pornindu-se de la aceste precepte, unii dintre filozofii și oamenii de știință ai acestei perioade (Descartes, Spinoza, Bacon, Locke, Voltaire, Kant, Montesquieu, Franklin, Jefferson, Hume, Lomonosov etc.) au ajuns la ideea generală că omul are capacitatea cognitivă de a descoperi toate principiile și legile va­labil universale care guvernează umanitatea și natura. Raționalismul extrem și scepti­cismul epocii au condus în mod firesc la deism.Inspirându-se din descrierea newto­

niană a universului, ca fiind un imens me­canism construit și pus în mișcare de către Creator, deiștii au promovat ideea conform căreia totul – mișcarea fizică, omul, natura, politica, societatea, economia etc. – își are propriul set de legi și principii raționale stabilite de Dumnezeu, care pot fi înțelese de către ființele umane exclusiv prin inter­mediul rațiunii.Aceasta a dus la concluzia că realitățile din lumea fizică, biologică și umană pot fi înțelese fără a lua în calcul divinitatea și religia în ecuația existenței, independent, deci, de aspectele sau expli­cațiile de ordin teologic. De aici și până la apariția în 1859 a celebrei și controversatei lucrări Originea speciilora celui mai cunos­cut naturalist englez, Charles Darwin, nu a fost decât un pas. Darwin intenționa să demonstreze că toate speciile s-au dezvol­tat de-a lungul timpului dintr-un strămoș comun prin procesul numit de el selecție naturală.Această teorie sau concepție nu­mită a evoluțieisau evoluționistă, întrucât explică dezvoltarea lumii biologice și uma­ne ca un proces evolutiv, stă la baza teoriei evoluționiste moderne.

Teoria evoluționistă actuală, din punct de vedere științific, contestă învățătura teologică despre Creație și pe Dumnezeu în calitate de Creator. Universul, viața și omul nu mai sunt opera Creatorului, ci rezultatul unui proces autoevolutiv care se desfășoară autonom de miliarde și milioane de ani. În acest caz, între învățătura teologică și cea științifică există o deosebire radicală și antinomică, cele două poziții excluzându-se reciproc, fiind parțial sau total incompatibile.

Dacă teoria evoluției ar fi fost o simplă teorie, vehiculată în cercul limitat al unor oameni de știință britanici capricioși care își aminteau nostalgic de „marele Darwin” la fiecare aniversare a zilei lui de naștere, nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit, însă de la segmentul biologic sau paralel cu acesta, ideile evoluționiste naturaliste au pătruns ori s-au dezvoltat în toate domeniile științe­lor naturii, iar principiile evoluționiste, care L-au exclus pe Dumnezeu din lume și din viață, au avut și au un enorm impact politic, social, educațional, religios și ecologic, stând direct sau indirect la baza marilor probleme ale lumii și ale umanității.

Astăzi, evoluția naturală a lumii și a vie­ții este socotită „adevăr fundamental și uni­versal”, predându-se și dezvoltându-se prin intermediul disciplinelor școlare de la școa­la primară până la cele mai înalte studii sau propagându-se direct ori indirect prin aproa­pe toate mijloacele de informare.

Rezoluția 1580 din 4 octombrie 2007 a Parlamentului European intitulată „Perico­lele creaționismului științific în educație” arată, printre altele, că „obiectivul acestei re­zoluții nu este punerea la îndoială sau comba­terea unei anume credințe – dreptul la libera credință nu o permite. Scopul este acela de a pune în gardă contra anumitor tendințe de a trece o anume credință drept știință. Credința trebuie separată de știință. Nu este vorba de antagonism. Åžtiința și credința trebuie săpoa- tă coexista. Nu este vorba de a opune credința științei, dar trebuie împiedicată opunerea cre­dinței contra științei. (...) Pentru unii, creația, fixată pe o convingere religioasă, dă un sens vieții. Însă Camerele Parlamentului se îngrijo­rează în privința influenței pe care o pot avea tezele creaționiste asupra sistemelor educațio­nale si asupra urmărilor asupra democrației. Creaționismul, dacă nu ne opunem lui, poate fi o amenințare la adresa respectării drepturilor omului, atribut aflat în sarcina Consiliului Eu­ropei. (...) Creaționismul, născut din negarea evoluției speciilor, a fost mult timp un fenomen tipic american. Astăzi, tezele creaționiste tind să se implementeze în Europa, iar răspândirea lor atinge un număr impresionant de state mem­bre ale Consiliului Europei. (...) Importanța învățământului cultural-religios a fost sublini­ată deja de Consiliul Europei. Tezele creațio­niste, ca orice demers teologic, ar putea even­tual – în spiritul libertății de exprimare și credință al fiecăruia – să fie integrate în învă­țământul cultural-religios, dar nu pot pretinde respectul științific. În consecință, Parlamentul European încurajează statele membre și în spe­cial instanțele lor educative să:

1. Apere și să promoveze cunoașterea ști­ințifică.
2. Întărească învățământul fundamentelor științifice, istoriei sale, proceselor și metodelor sale, alături de predarea cunoștințelor științi­fice obiective.
3. Să facă știința mai populară, mai atrac­tivă, mai apropiată de realitățile lumii contem­porane.
4. Să se opună ferm învățământului crea- ționist ca disciplină științifică la fel ca teoria evoluționistă, și în general să se opună prezen­ței ideilor creaționiste în orice altă disciplină, alta decât religia.
5. Să promoveze evoluționismul ca teorie ști­ințifică fundamentală în programele școlare.

Parlamentul mulțumește academiilor de științe a 27 de state membre pentru faptul că au semnat, în iunie 2006, o declarație asupra predării evoluționismului și face un apel către academiile care nu au semnat încă declarația să o facă.

Demersurile teologice și ale anumitor oa­meni de știință onești, lipsiți de interese mes­chine, care au încercat să demonstreze că nu există o evoluție naturală a lumii și a vieții par o utopie, care nu mai are nimic de spus sau de îndreptat la „adevărul” despre care se cre­de că este „fundamental și universal”.

Există, de altfel, și motivația lipsei de ac­tualitate a subiectului originii lumii, a vieții și a omului, fiind considerat fie o temă re­zolvată și închisă, fie una abordată într-o lu­mină lipsită de interes, cel mult subordona­tă teoriilor general acceptate, evoluționiste și creaționiste, care sunt prezentate ca atare sau, mai nou, într-un raport de dialog steril care nu depășește limitele autonomiei dis­ciplinelor pe care le reprezintă. Omul actu­al este focalizat pe rezolvarea problemelor cotidiene, stringente, apăsătoare și perpetue cu care se confruntă, ajungându-se la nepu­tința firească de a mai conștientiza ca atare importanța temei. Se are probabil în vede­re și faptul că tratatele, studiile, dialogurile, conferințele, simpozioanele, întrunirile, cu­vântările teologice și cele științifice de bună credință nu reușesc să sensibilizeze decât un foarte mic procent din populația Terrei, și aceasta pentru că „rațiunea umană ilumina­tă, științifică, experimentală” a făcut ca una dintre temele fundamentale ale existenței să ajungă notă de subsol, aproape de neabor­dat în mod deschis, interdisciplinar, sau în­cadrată formal într-un dialog interdiscipli- nar arid, critico-abstract, fără nici o concluzie clară, din care omul obișnuit nu mai înțelege nimic.

Dintr-un anumit punct de vedere, Teologia se vede neputincioasă în fața „Colosului Åžtiințific” care a cucerit lumea, de vreme ce în urmă cu câțiva ani, la cea de a 200-a ani­versare de la nașterea lui Darwin, reprezen­tanți de seamă ai Bisericii Anglicane au pu­blicat un articol în care se scria că este momentul potrivit de a-i cere iertare lui Darwin „pentru neînțelegerea” cu care a fost întâmpinată teoria sa. Iar ministrul Culturii din Vatican, arhiepiscopul Gianfranco Ravasi, la o conferință organizată în martie 2009 la Universitatea Pontificală Gregoriană cu pri­lejul aniversării a 150 de ani de la publicarea lucrării Originea speciilor,a repetat ceea ce a declarat și în 2008, și anume că nu există ni- cio antinomie între Creație și Evoluție, că nu se poate vorbi de o incompatibilitate între cele două; desigur, au fost exprimate nuan­țări pe această temă, însă presa italiană și in­ternațională, precum și mulți credincioși ca­tolici au interpretat afirmațiile exprimate sintetic ca fiind o concesie făcută de Biserica Catolică evoluționismului.

Din punctul de vedere al Teologiei Ortodoxe nu poate fi vorba de antinomie sau incompatibilitate între Teologia revela­tă, Credința pe care o presupune aceasta și Åžtiința corectă, demonstrată experimental, cunoașterea indubitabilă, care are la bază Rațiunea, Ordinea, Planul divin, reflectate în rațiunea umană sănătoasă, care face par­te din însușirile sufletului uman. De altfel, realitatea pământească este numită sugestiv în Sfânta Scriptură „pom al cunoștinței (sau cunoașterii) binelui și răului” (Facerea 2, 9), ceea ce presupune în mod inevitabil rațiu­ne, analiză, studiu, proces cognitiv. „Crede și nu cerceta” nu apare niciodată în Biblie sau în scrierile teologice, ci este un slogan comunist prin care s-au discreditat Teologia, Biserica și Credința.

Credința nu este irațională, ci omul par­ticipă prin puterea lui rațională, de cunoaș­tere, la adevărurile supraraționale pe care Dumnezeu le revelează, le descoperă, ca în ultimă instanță aceste adevăruri să poată fi explicate logic, coerent, și în anumite cazuri chiar empiric, experimental. Deci, Teologia și Åžtiința ortodoxe, în sens de corecte, juste, drepte, care au la bază Credința și Rațiunea luminate de Dumnezeu și nu întunecate de idolatrie, superstiții, erezii, fanatism, orgo­lii, frustrări, oprimări, refulări sau alte com­plexe psihice umane, nu sunt nicidecum incompatibile, și nici măcar nu trebuie se­parate, ci sunt complementare, se comple­tează, împlinesc, explică reciproc. De altfel, Mântuitorul Hristos avea să spună: „Cerce­tați Scripturile...” (Ioan 5, 39), care însem­nau, în sens strict, scrierile Vechiului Tes­tament, în care erau cuprinse profețiile despre El, dar în sens larg, aceste cuvinte îndeamnă, invită mereu la studiul a ceea ce este scris, elaborat ca produs al inspirației divine și al rațiunii umane.

În articolele care vor urma, vom încerca să vedem cum au răspuns la tema fundamen­tală a originii lumii, cosmosului, a vieții și a omului atât teologi de seamă ai Bisericii Creștine, în general, dar mai ales numeroși oameni de știință, cercetători onești și ne­părtinitori, necunoscuți, din păcate, publi­cului larg, care au adus dovezi științifice so­lide din Geologie, Biologie, Biologie Moleculară, Astro-Fizică, Fizică, Chimie, Genetică, Embriologie, Paleontologie, Geologie, Antropologie etc., prin care se cer­tifică faptul că originea Lumii, în sens larg (Univers materie nevie viață om), nu poate fi explicată prin autoevoluție sau evoluție pur naturală.

Tema abordată în articolele următoare, departe de a avea pretenții exhaustive, va fi intitulată sugestiv „Originea Lumii, între Creație și Evoluție?!”, întrucât, pe de o par­te, această temă apare astăzi ca fiind perce­pută între Creație și Evoluție, iar, pe de altă parte, poziția ortodoxă, nefiind exclusivis­tă, nu vede realitatea în maniera ori Creație, ori Evoluție, deoarece Teologia nu dispune de mecanismele de cercetare științifică prin care poate infirma principiile evoluționiste, și nu acesta este rolul ei, iar Åžtiința nu are ca­pacitatea de a nega învățătura teologică, pen­tru că baza teologiei transcende orice cu­noaștere empirică. De aceea este nevoie de un dialog interdisciplinar real, bazat pe des­coperiri, principii și dovezi nepărtinitoare, care să facă lumină la acest capitol, prin care să fie cunoscut și acceptat adevărul de cei care doresc să-l afle.

Tema nu intenționează să se prezinte ca o apologetică modernă, din care reiese că o abordare într-o revistă teologică nu poate avea decât o argumentare și o concluzie te­ologice, teologia având deja răspunsul, ră­mânând doar să-l mai dovedească și științi­fic, însă adresează cititorilor rugămintea de a o privi atât cu credință, cât și analitic, cri­tic, după principiile științifice, la nivel de re­vistă, întrucât constituie subiectul unei lu­crări de doctorat, care va fi analizată după toate rigorile teologico-științifice.

Cititorii revistei au fără îndoială liberta­tea de a accepta sau nu concluziile acestui studiu, de a decide dacă Lumea este Creație sau, dimpotrivă, Evoluție, ori mai mult sau mai puțin și una, și cealaltă, ca în felul aces­ta să se împlinească, și în ceea ce privește această problemă, cuvintele Mântuitorului Hristos: „Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32).