Despre diferitele chipuri de a ne purta crucea (II)

publicat in Varia pe 1 Noiembrie 2013, 04:08

Cu ceva vreme în urmă, vizitând Anglia, am fost la mănăstirea Părintelui Sofronie, de fericită pomenire. Am avut privilegiul să o întâlnesc la biserică pe C, o tânără al cărei des­tin era remarcabil prin faptul că fusese aleasă de Dumnezeu, și tragic în ochii oamenilor. La biserică, adică la rugăciunea comunitară, nu o vedeam decât de departe.

Am aflat despre ea mai ales datorită părintelui ei duhovnicesc. Trecuse prin multe șe­dințe de radioterapie în Statele Unite pentru cancer la sân, tratament care-i provocase du­reri îngrozitoare. A fost apoi trecută la chimioterapie. Când tumoarea a dispărut, medicii au fost uimiți de rezultat, considerând-o vindecată.

Sfinții Părinți spun că ascultarea este mai importantă decât rugăciunea. Supunerea pro­priei voințe altcuiva ajută să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu. Această asceză care răstigneș­te mândria dă naștere la har dincolo de orice nădejde. C. era copleșită, căci se supusese tratementelor din tot sufletul, cu toată credința și cu o acceptare desăvârșită: la spital, din­colo de ședințele de terapie, C. uimea prin surâsul ei, chiar prin bucuria pe care o răspân­dea. Într-o zi chiar a adus o păpușă unei bolnave.

„Lumina ei strălucea înaintea oameni­lor”. Medicii erau atât de uimiți, încât i-au propus să apară la televiziune într-o emisi­une dedicată bolnavilor de cancer. Tot din ascultare, ea a sunat la mănăstire. Părintele stareț a strigat, „Nu, niciodată, altfel o sa piardă harul!”. Este o lege duhovnicească. Așadar, C. nu se duse.

Bineînțeles, pentru ea se ruga toată Parohia, și Părintele Sofronie îi făcuse rugă­ciuni. Spunea cu vocea lui cea blândă, „C. consideră că vindecarea-i vine de la rugă­ciunea mea” ca o constatare, dar fără să-i dea prea multă importanță. Părintele avea obi­ceiul să spună, „Eu nu exist!”. Așa era dra­gostea și smerenia Starețului.

Din păcate, boala a recidivat. Atunci, Părintele Sofronie, cu voce gravă, îi reco­mandă lui C. „să meargă către Dumnezeu” și a adăugat „Câtă vreme sufletul îl simte pe Mântuitorul, este izbăvit. Spune-i Domnului, «Al tău sunt eu, scapă-mă»” (Ps. 118, 94). Cuvântul era simplu, dar strângea în el ani lumină care trebuiau străbătuți într-o scur­tă călătorie pământească.

Într-adevăr, C. luă acest Cuvânt ad-litteram, plină de entuziasm și inspirație. Din momentul acela, C. a urmat o ascultare im­presionantă pentru cineva atât de tânăr și mirean.

Fiindcă vroia să meargă către Mântui­torul, își propuse să nu mai folosească tra­tamentele obișnuite ale medicilor.... Dar mai era și familia ei.

C. avea 33 de ani, era necăsătorită. Părintele stareț o sfătuia să facă ce dorea mama ei.. .și ce dorește o mamă în afară de vindecarea pruncului ei ori cel puțin pre­lungirea vieții acestuia?

Deci, C. ascultă de mama ei care o duse la Ierusalim să consulte un mare chirurg în­rudit cu ei. înainte de a pleca, ceru Părintelui său duhovnicesc să se roage „să nu vadă spi­talul decât de departe” și așa s-a întâmplat fără doar și poate. Răspunsul la întrebarea dacă putea să se aștepte la orice, la moarte inclusiv, i-a venit din partea chirurgului care i-a spus deschis că medicina nu putea să facă nimic pentru ea. A fost uimit de curajul ei, căci cancerul îi cuprinsese tot corpul. I-a propus să încerce o intervenție specială, însă fără a-i garanta nimic, și i-a recomandat să meargă mai înainte să se roage la Sfântul Mormânt ca să afle voia lui Dumnezeu. Plină de entuziasm că are posibilitatea „să nu vadă spitalul decăt de departe”, C. ajun­se la mormânt și-l imploră pe Mântuitor să-i ia sufletul, și fu convinsă în sinea sa că nu trebuia sa facă nimic.

În perioada bolii, se întâmpla să rămână în biserică după slujbă sperând că Dumnezeu va veni să o ia. într-o zi adormi în biserică și fu foarte surprinsă când a trezit-o familia ei care venea să o ia, căci nădăjduia să deschi­dă ochii în sfârșit în lumea cerului.

Atât de mare era dorința de a ajunge la Dumnezeu. Era încredințată că o să-L întâl­nească și o găseam vorbind ca să spunem așa „cu trup și suflet” despre moarte sau des­pre ideea de a „muri1”.

În avântul tinereții ei, nu vedea decât această perspectivă.

Apoi au venit săptămânile dinaintea sfâr­șitului. întregul corp i se umfla. Am văzut o fotografie în care era transfigurată de un su­râs care mergea mult mai departe decât su­râsul... Părintele ei duhovnicesc îmi expli­ca: „Iată expresia celui care se lasă cu totul în voia lui Dumnezeu". Nicio luptă, nicio rezistență. Doar pacea în așteptarea Celui Preaiubit.

Deși trăia în perspectiva unei alte vieți, aprecia încă, fiind în plină tinerețe, toate bu­curiile trecătoare pe care acest pământ le poa­te da. De fapt, C. începuse să trăiască înge­rește. De exemplu vroia să revadă înflorirea iasomiei înainte să plece. sora ei i-a adus un fir, un boboc, într-o după amiază. Dorea să guste încă o dată cireșele: un vânzător, într-un mod cu totul neprevăzut, oferi mamei sale o sacoșă cu cireșe, primele culese pe care tocmai le primise - era începutul lunii mai - și așa mai departe. Iată lucruri care pot părea copilărești, dar Cel Ce-și urmează zidirea cu cea mai mare atenție, în gingășia Iubirii Sale, împlinește și astfel de dorințe!

C. totuși trebuia să se confrunte cu rea­litatea, cea a plecării ei din această lume. Nu i-a fost teamă să meargă să comande un coș­ciug alb și să hotărască locul unde avea să fie îngropată, alături de mătușa ei. Apoi a venit și clipa în care a trebuit să fie dusă la spital. O tumoare uriașă îi scotea ochiul din orbită.

Era lucidă și atentă, mereu în legătură cu Părintele ei duhovnicesc pe care-l putea suna în orice clipă la mânăstire în Anglia. Aceasta era binecuvântarea pe care Părintele stareț o dăduse celei ce-l urma pas cu pas pe drumul crucii, însă mereu având în minte nașterea la viața cea adevărată.

Într-adevăr, privilegiul lui C. era că Părintele dăduse naștere ipostasului2 ei, – lucrarea oricărui părinte duhovnic demn de acest nume – prin lucrarea crucii celei „dă­tătoare de viață"

În ultimul moment, ea a rugat pe cei din jur să o ducă de la spital acasă... pusă în si­criul ei. Åži-a dat sufletul când a ajuns acasă în mijlocul familiei.

În timpul citirii Psaltirii, fața ei se destindea puțin câte puțin – ochiul îi intra în orbită – masca suferinței făcea loc unei fețe de icoană de cea mai pură frumusețe, măr­turisind nașterea strălucitoare la Cer. Am o fotografie cu acest chip.

Slavă lui Dumnezeu Care răspunde ce­lor ce sunt cu El și dă semne prevestitoare despre înviere trupurilor desfigurate de boa­lă, oricât de monstruoasă ar fi.

Note:

1. Anglo-saxonii pot face diferențe între moarte ca entitate și moarte ca realitate concretă – doi termeni distincți, care nu există în limba franceză.
2. Ipostasul, de la hypostasis (din limba greacă): termen preferat – pentru a nu se confunda cu cel de individ – în teologia Arhimandritului Sofronie pentru a desemna realizarea persoa­nei create după chipul lui Dumnezeu personal este „chemată să împlinească în ea plinătatea asemănării cu Dumnezeu. In principiul perso­nal al omului se afla asemănarea cu Cel care ni s-a revelat ca Eu sunt", în „Voir Dieu Tel qu'Il est", în chap. VII, Arch. Sophrony, Labor et Fides, 1984.