Organizarea canonică a Bisericii și misiunea contemporană

PrezenÅ£a ÅŸi lucrarea Bisericii în lume ca extindere a lui Hristos în umanitate¹ este măr­turisitoare prin persoane – mădulare vii –, co­munităÅ£i ÅŸi tot ceea ce exprimă dimensiunea instituită ÅŸi instituÅ£ională². Mântuitorul nu s-a mulÅ£umit să impună lumii poruncile sale prin puterea sa dumnezeiască. El a ales persoane³, oameni obiÅŸnuiÅ£i, cu slăbiciuni ÅŸi calităÅ£i ÅŸi din această realitate umană firească a realizat o co­muniune de persoane, unite prin lucrarea Duhului Sfânt într-un corp eclezial al cărui cap este El însuÅŸi⁴. Hristos a instituit ÅŸi modalităÅ£i de manifestare a comuniunii în Duhul Sfânt, prin care lucrarea nevăzută a ha­rului să fie perceptibilă atât sufletului, cât ÅŸi trupului⁵. Astfel putem înÅ£elege că în concepÅ£ia ortodoxă nu putem vorbi niciodată în mod izolat despre un aspect lumesc al Bisericii, ci acel aspect este luat în considerare în raport cu Hristos ÅŸi cu Duhul Sfânt⁶.

Prin Întrupare, Hristos a făcut accesibilă lumii create ÎmpărăÅ£ia Cerurilor, ÅŸi astfel în Biserică se reîntâlnesc ÎmpărăÅ£ia Cerurilor ÅŸi întreagă CreaÅ£ia. În Pseudo-epistola Sfântului Clement al Romei se arată că prima Biserică a fost creată înainte de a fi făcute soarele ÅŸi luna, ÅŸi ea a apărut în ultimele zile pentru a ne mântui⁷. În Păstorullui Hermas, femeia care închipuie Biserica este bătrână pentru că a fost creată prima, înaintea tuturor lucrurilor.⁸ Sfântul Ignatie al Antiohiei prezintă Biserica drept un dar dumnezeiesc în care înglobează Cerul ÅŸi pământul, iar Ipolit Romanul o vede ca o comunitate sfântă prefigurând realitatea eshatologică⁹. Biserica este astfel cadrul în care se întâlneÅŸte lumea creată cu viitorul eshatologic care este adus în prezent prin Iisus Hristos¹⁰.

Astfel putem înÅ£elege că aÅŸa cum în Hristos se întâlnesc cele două firi: dumne­zeiască ÅŸi omenească (neîmpărÅ£ite ÅŸi nedes­părÅ£ite, neamestecate ÅŸi neschimbate), în Biserică se întâlnesc dimensiunea eshatologică-sacramentală ÅŸi cea instituÅ£ională¹¹. În acelaÅŸi mod manifestat ÅŸi în Taina Întrupării, între cele două există un echilibru rânduit de Dumnezeu. InstituÅ£ionalul nu îngrădeÅŸte Taina, iar identitatea eshatologică-sacramen- tală nu ne Å£ine departe de realitate. Echilibrul dintre cele două dimensiuni este unul inspi­rat de perihoreza treimică. Fără acesta, dacă s-ar accentua dimensiunea instituÅ£ională, atunci ar fi exacerbat lumescul ÅŸi Biserica ar pierde consistenÅ£a spirituală ÅŸi eficacitatea mărturiei¹², iar dacă s-ar accentua dimensi­unea sacramental-eshatologică, atunci s-ar ajunge la o diminuare a contactului cu reali­tatea cotidiană.

Mitropolitul Ioanis Zizoulas arată că Biserica este o icoană a ÎmpărăÅ£iei Cerurilor. Acest caracter iconic subliniază faptul că Biserica este atât de transparentă în instituÅ£iile ÅŸi struc­turile sale încât permite realităÅ£ilor eshatologice să se reflecte în ele, mai ales în cult, dar această realitate marchează inclusiv manifestarea instituÅ£ională¹³, care este ÅŸi o permanenti­zare a evenimentului Pogorârii Duhului Sfânt. Toate instituÅ£iile Bisericii care au o utilitate pur temporală au o importanÅ£ă utilitară, dar ele sunt mijloace ale Bisericii. Cu toate acestea mijloacele pe care Biserica le foloseÅŸte trebuie să-i cinstească identitatea ÅŸi să o pună în valoare. Mijloacele lumeÅŸti ajută Biserica să intre în contact cu lumea ÅŸi să-i transmită fermen­tul ÎmpărăÅ£iei lui Dumnezeu¹⁴, dar nu trebuie să pierdem din vedere că ÅŸi lumea exercită o influenÅ£ă secularizantă asupra Bisericii. Din aceast motiv, Biserica prin toate mădularele ÅŸi organismele ei trebuie să manifeste o stare de veghe asigurând o subordonare a tuturor ma­nifestărilor ei de mărturisire a credinÅ£ei, cultice ÅŸi de organizare instituÅ£ională, conÅŸtiinÅ£ei BisericeÅŸti care este vector de coerenÅ£ă, consecvenÅ£ă ÅŸi unitate¹⁵.

Organizarea instituÅ£ională a Bisericii are vocaÅ£ia de a sluji lucrarea pastoral-misionară ÅŸi a o face eficientă într-un context socio-cultural cu o mentalitate instituÅ£ională. Biserica a dovedit în timp că are capacitatea ÅŸi îndrăzneala de a se înzestra cu noi oficii bisericeÅŸti, de a concepe noi structuri de organizare bisericească, abordând cu seninătate ÅŸi luciditate încercările la care trebuie să facă faÅ£ă, identificând noi soluÅ£ii compatibile cu exigenÅ£ele doctrinare ÅŸi cu TradiÅ£ia canonică.

Anumite instituÅ£ii canonice au apărut în Biserică prin asumarea responsabilă din punct de vedere misionar a dinamismului instituÅ£ional. În acelaÅŸi timp, nu putem spune că aceste instituÅ£ii apărute datorită unor noi nevoi ÅŸi datorită unor circumstanÅ£e canonice, istorice ÅŸi socio-politice specifice nu ar avea o deplină autoritate canonică. Dinamismul instituÅ£ional nu relativizează tradiÅ£ia canonică, ci dimpotrivă, este o trăire a acesteia în circumstanÅ£e specifice, pentru ca lu­crarea mântuitoare să fie continuu lucrătoare.

Dacă în primele secole Biserica a ÅŸtiut să se folosească de mecanismele existente, ba chiar a arătat că este obligatorie folosirea acelor mijloace instituÅ£ionale pentru a dinamiza misiu­nea, de ce nu am avea o atitudine similară în societatea contemporană? Considerăm că Biserica trebuie să găsească echilibrul corect între îndrăzneala în manifestarea dinamismu­lui instituÅ£ional ÅŸi statornicia în privinÅ£a fidelităÅ£ii faÅ£ă de TradiÅ£ia canonică. Raportul corect dintre cele două dimensiuni se validează în primul rând prin eficacitatea misiunii ÅŸi impac­tul acesteia în societate.

Note: