De veghe în lanul de grâu

Potrivit parabolei semănătorului¹, bi­nele se prinde, încolţeşte şi dă roadă „înzecit, însutit"² acolo unde a găsit pământ bun. Sămânţa poate să fie ea bună, dar dacă nu are pe ce să rodească, ea nu foloseşte la nimic. La fel şi cele bune din viaţa noastră, ele pot fi adesea ratate, nesesizate pe un fond de indisponibilitate, de indiferenţă, de ego­ism etc. Si atunci, ce o face de fapt pe ea, să­mânţa, să rodească, ştiut fiind că firea omului e „plecată spre cele rele din tinereţile lui"³, iar Bun nu este decât Dumnezeu⁴? Silirea firii, aş spune. Cred că cele bune din viaţa unui om se întâmplă atunci când şi omul are o deschide­re spre ele, nu neapărat în sensul de „bine faci, bine găseşti", ci mă refer tocmai la această si- lire a firii spre cele bune. A sluji lui Dumne­zeu în sinceritatea inimii înseamnă, printre al­tele, şi a te face disponibil pentru El în toată vremea şi-n tot locul. Este vorba despre acel „iată-mă, Doamne"⁵ sau „vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă"⁶. Şi-n funcţie de această disponibilitate, şi Dumnezeu lucrează cu fie­care la măsura lui, dându-i astfel posibilitatea, prilejul de a spori în harul Lui. Domnul Însuşi promite „De veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca"⁷, pentru că toate sunt de la Dumnezeu, El fiind Dătătorul bunătăţilor – şi al celor cereşti, şi al celor pă­mânteşti – pentru cei ce-I slujesc Lui. O ches­tiune de alegere, până la urmă.

Tabăra de tradiţie şi spiritualitate ortodo­xă organizată anul acesta la Buşteni şi care a adunat aproximativ 140 de copii cu vârste cu­prinse între 6 şi 17 ani nu este altceva decât o mărturie clară a acestei disponibilităţi a omu­lui spre cele bune. Nu am putut să nu asemu­iesc toată această adunare de copii cu lanul de grâu al lui Dumnezeu, asupra căruia trebuie să veghezi, de care trebuie să te îngrijeşti pen­tru ca în el să nu crească neghina sau pentru ca seminţele de neghină să nu dea rod, ci să se estompeze pentru a face loc grâului să creas­că. Ceea ce oferă acest gen de tabără nu sunt numai nişte ateliere în care copiii îşi pot des­coperi anumite daruri (unii descoperă că sunt talentaţi la pictură, sau la muzică, sau la dans), ci învaţă ca toate aceste lucruri fireşti din via­ţa noastră de zi cu zi să le împletească cu ru­găciunea, care nu este altceva decât prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră. Creştinismul este firescul omului, întrucât nu suntem nu­mai trup, ci şi suflet, nu suntem numai trecă­tori în această lume, şi deci muritori, ci şi ne­muritori. A învăţa să fii cu Dumnezeu în viaţa de zi cu zi este a învăţa să fii într-un firesc. Adam, când vorbea cu Dumnezeu în Rai⁸ şi se bucura de prezenţa Lui în mod permanent, era într-un firesc. El nu avea nevoie să facă eforturi suplimentare (metanii, privegheri, posturi) ca să ajungă să stea de vorbă cu Dumnezeu şi nici nu considera acest lucru ca fiind ceva ieşit din comun, ba chiar o minune. Creştinismul nu este altceva decât întoarce­rea la acest firesc al lui Adam – Hristos, Noul Adam, fiindu-ne Calea⁹. Veghetori la această lucrare au fost ierarhii, părinţii slujitori, ani­matorii, toţi împreună slujitori în lucrarea lui Dumnezeu. Roadele acestei lucrări, bineînţe­les, se vor vedea în timp. Nădăjduim ca toţi aceşti copii din grâne să se prefacă în pâine şi în hrană, la rândul lor, pentru cei ce vor veni, asemenea pâinii lui Hristos, Care se împarte şi niciodată nu Se sfârşeşte.

Note: