O scurta analiza a Imnului Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului scris de Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor

La Mănăstirea Antim, fratele Sandu Tudor „continua să-ÅŸi exerseze pasiunea «poetică», de căutare sub - ÅŸi peste - evidenÅ£e, a ceea ce aÅŸteaptă, ascuns, să iasă la lumină”¹. Astfel, în jurul anului 1946, ca un omagiu adus hierofaniei rugului aprins,a în­ceput să lucreze la o amplă poezie în stil bi­zantin, pe care o va intitula sugestiv Imnul Aca­tist la Rugul Aprins al Maicii Domnului² ÅŸi pe care o va definitiva în anul în 1948³. Spre de­osebire de binecunoscuta formă fixă a acatis­tului, poemul său avea o structură mai redu­să, fiind format din nouă condace.

După cei doi ani petrecuÅ£i în închisoare, respectiv în jurul anului 1952, în sihăstria Rarăului, nemulÅ£umit de conÅ£inutul textului, va începe o nouă diortosire. La această vari­antă a lucrat până la data de 11 decembrie 1957⁴, conform manuscrisului. Prin urmare, poemul a fost încheiat cu puÅ£in timp înainte ca părintele DaniiI să sufere cea din urmă de­tenÅ£ie. Această variantă respectă canonul bi­zantin al acatistului, conÅ£inând 13 condace ÅŸi 12 icoase. Ambele variante au circulat în ma­nuscris, în anii comunismului. Însă s-a reuÅŸit trecerea lor peste graniÅ£ă, ajungând, în tradu­cere, la prestigioÅŸi teologi occidentali, care i-au apreciat valoarea. Iată ce mărturisea celebrul teolog Olivier Clement în cadrul unei confe­rinÅ£e susÅ£inute la Centrul Ortodox din Chambesy, lângă Geneva, pe 23 noiembrie 1985: „Maica face din pământ, din durerea ei, din frumuseÅ£ea ei, adevăratul Rug Aprins.Iar unul dintre cele mai frumoase texte care s-au scris despre Maica Domnului este Acatistul Rugului Aprins (al Băuturii fierbinÅ£i),alcătuit de un mare poet român, Sandu Tudor - de­venit călugăr imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, mort ca un martir câÅ£iva ani mai târziu în închisoare -, acatist care o sărbătoreÅŸte pe Maria ÅŸi, în acelaÅŸi timp, ini­ma aprinsă a omului rugăciunii”⁵.

In volumul Taina Rugului Aprins,Alexandru Mironescu precizează că „Acatistul Rugului Aprinsa ajuns prin Andre Scrima la Paris, unde a fost citit ÅŸi cu virtuozitate tradus în mijlocul unor oameni de înaltă Å£inută”. Lectura a produs o atât de puternică impresie, încât s-a făcut pro­punerea ca poemul să fie publicat imediat, atât în română, cât ÅŸi în franceză. Iar într-o revistă a apărut pe tema Acatistului articolul L'Orthodoxie ou le Buisson Ardent⁶.Mai târziu, respectiv în anul 1987, Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnuluia fost publicat la Madrid cu sprijinul FundaÅ£iei Culturale Române.

Planul compoziÅ£ional al textului este foar­te riguros în ceea ce priveÅŸte simbolismul mis­tic referitor la desăvârÅŸirea spirituală obÅ£inu­tă prin rugăciunea neîntreruptă. În cele ce urmează, vom încerca să demonstrăm că Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnuluire­prezintă o autentică poezie mistică. Din cuprinsul său, însumând în jur de 500 de ver­suri (13 condace ÅŸi 12 icoase), vom alege spre analiză doar câteva dintre versurile care atrag atenÅ£ia prin valoarea lor estetică.

Bucură-te, toiag cu floare întru a inimii că­lătorie (Icosul al Il-lea).

Însemnul pelerinului este toiagul, simbol al arborelui vieÅ£ii veÅŸnice în căutarea căruia pleacă acesta. Conform învăÅ£ăturii creÅŸtine, viaÅ£a veÅŸnică, ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu, este chiar în inima omului, dar trebuie descoperi­tă prin efort propriu, căruia i se adaugă harul divin. Fecioara este ipostaziată ca toiag cu floa­re, în virtutea atributelor ei de frumuseÅ£e ÅŸi puritate, dar ÅŸi de călăuză pe drumul mântui­rii. Pe un drum cu multe încercări, floarea de la toiag susÅ£ine prin frumuseÅ£ea ei proaspătă moralul obositului pelerin.

Bucură-te, limpezime în care îngerul în trup ni se urzeÅŸte (Icosul al IlI-lea).

Fecioria e o condiÅ£ie a naÅŸterii din nou, cea a omului duhovnicesc, din apă ÅŸi din duh, prin această calitate omul asemănându-se cu îngerii. De aceea, Maica Domnului este văzu­tă ca însăÅŸi matricea naÅŸterii omului spiritual, asemănător cu îngerul. „Limpezimea" Fecioarei se referă la lipsa patimilor, primul stadiu al ar­canelor desăvârÅŸirii.

Bucură-te, zare arcuită cu heruvice aripe / Bucură-te, vecie oprită în încăperea unei clipe (Icosul al IV-lea).

Imaginea cerului ca niÅŸte arcuite aripi de îngeri dă impresia deplinei armonii cosmice, o armonie vegheată ocrotitor de puteri supra­fireÅŸti. O astfel de armonie se coboară ÅŸi pe pământul obosit de dureri, prin întruparea lui Dumnezeu, în calitate de Fiu. Vecia oprită în încăperea unei clipe este tocmai coborârea di­vinului în timpul omului, prin mijlocirea Fecioarei, în pântecele căreia stă ca într-o în­căpere bună.

În versurile următoare, depărtarea dintre om ÅŸi Dumnezeu capătă materialitate prin ex­presia „grosimea de păcate". Concretizarea abstractului continuă apoi prin materializarea unor stări sufleteÅŸti. RepetiÅ£ia cuvântului „de­get" corespunde unor antagonice stări sufle­teÅŸti pe care le presupune trăirea religioasă. TotuÅŸi, îndoiala mărturisită nu este una ce tin­de spre negare, ci este mai mult îndoiala Apostolului Toma, care rosteÅŸte cuvintele de neîncredere în învierea lui Iisus mai mult din cauza regretului de a nu se fi întâlnit ÅŸi el, per­sonal, cu Domnul său, precum ceilalÅ£i ucenici. De aceea ultimele patru versuri mărturisesc depăÅŸirea acestor stări printr-un entuziasm ce Å£ine de o chemare suprafirească spre lumină.

Bucură-te, cutie de cântec prin care sună o rază (Icosul al VIII-lea).

Conceptul de muzică s-a constituit în cul­tura lumii prin raportare la ordinea cosmică, muzica fiind considerată arta măsurii, capa­bilă să redea ritmurile cosmice, armonia. Este surprinzătoare această ipostaziere a Maicii Domnului ca o cutie muzicală al cărei meca­nism este pus în funcÅ£iune de o rază. Probabil se face trimitere la episodul Bunei Vestiri, când harul Duhului Sfânt s-a coborât asupra ei sub forma unei raze. Lumina divină a gă­sit în Fecioară un receptacol al ordinii si al armoniei, mediu prielnic naÅŸterii Noului Adam.

Bucură-te, surâs de engolpion pentru a ini­mii uscăciune (Icosul al IX-lea). Engolpionul este o icoană cu chipul Mai­cii Domnului sau al Mântuitorului, pe care ierarhii ortodocÅŸi o poartă pe piept pentru a-ÅŸi aminti că trebuie să-l aibă pe Hristos mereu în inimă ÅŸi să creadă în ocrotirea ÅŸi mijlocirea Maicii Sale. Originea acestui obiect o găsim în obiceiul primilor creÅŸtini de a purta la gât moaÅŸte ale sfinÅ£ilor. Părintele Daniil Sandu Tudor îl utilizează pentru a crea o imagine compensatoare la nivel sufletesc: chipul senin al Fecioarei din iconiÅ£a de pe piept se supra­pune peste inima deznădăjduită, ca un balsam. Seninătatea feÅ£ei sale din icoane este un în­demn asemenea celui liturgic: „Sus să avem inimile!"

Bucură-te, Tu, scară cu pragul în inima ce se închină! (Icosul al XI-lea).

La o decodare foarte generală, identifi­căm trei semnificaÅ£ii: un simbol al ascensiu­nii (scara), un simbol al spaÅ£iului de trecere (pragul) ÅŸi un simbol al centrului (inima). Inima omului devine ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu, adică Centrul Absolut, pe măsură ce omul caută această ÎmpărăÅ£ie. Scara este ÅŸi un sim­bol valorizant, prin treptele sale. De aceea, mulÅ£i dintre SfinÅ£ii PărinÅ£i au ales scara pen­tru a figura urcuÅŸul duhovnicesc. În Imnul Acatist al părintelui Daniil, Maica Domnului este numită scară pentru că ea urcă rugăciu­nile oamenilor până la Tronul Dumnezeiesc, dar ÅŸi pentru că prin ea S-a coborât Domnul la oameni, căci scara care leagă pe oameni de Dumnezeu înseamnă înălÅ£area spirituală a omului, din treaptă în treaptă, concomitent cu coborârea Harului Divin.

Prin urmare, poemul nu este un acatist destinat cererii, el este o laudă, adresată „Miresei urzitoare de nesfârÅŸită rugăciune!" Credinciosului i se cere la modul cel mai di­rect transformarea sa ontologică. Anahoretul de pe muntele Rarău, Daniil Sandu Tudor, de­taÅŸat total, îndreaptă toate resursele sale liri­ce spre surprinderea câtorva urme ale hiero- faniei divine. În nici un stih poetul nu formulează o cerere vremelnică, toate cuvin­tele sunt îndreptate către sfera cerească, sunt sacre. Când citim acest poem liturgic înÅ£ele­gem cu adevărat versul Heruvicului, „Toată grija cea lumească să o lepădăm”, din Liturghia Sfântului Ioan Hrisostom.

Camelia Suruianu, BucureÅŸti

Note: