Când Biserica îmbrăÅ£iÅŸează cultura…

„Vedetele” Festivalului din acest an, persoanele cu cea mai mare notorietate ÅŸi rezonanÅ£ă în conÅŸtiinÅ£a românilor din Å£ară ÅŸi de aiurea, au fost, fără îndoială, Grigore LeÅŸe ÅŸi Dan Puric.

Cel dintâi a deschis Festivalul, printr-un one man show, lucru care i se potriveÅŸte de minune. A imaginat cu mijloace scenografice minime, dar sugestive, cele trei mari lumi imperiale (Å£aristă, austro-ungară, otomană) care ne-au înconjurat ÅŸi a căutat să pună în evidenÅ£ă specificitatea culturii Å£ărăneÅŸti româneÅŸti (din punct de vedere muzical), dar ÅŸi influenÅ£ele care s-au exercitat asupra ei din partea acelor culturi imperiale. Este de toată lauda felul în care acest om excepÅ£ional cercetează de-a lungul ÅŸi de-a latul Å£ării pentru a descoperi ultime vestigii de muzică Å£ărănească autentic veche, întru prezervare ÅŸi valorificare, pe cât se mai poate acest lucru în zilele noastre.

La rândul său, Dan Puric, mult dorit ÅŸi mult aÅŸteptat, a Å£inut una dintre binecunoscutele ÅŸi inimitabilele sale conferinÅ£e, cu verva-i cunoscută, cu umorul său cuceritor (bazat ÅŸi pe numeroase bancuri, bogat ilustrate onomatopeic), cu farmecu-i care-l face irezistibil. A vorbit despre martirajul din temniÅ£ele comuniste, zonă spre care s-a implicat atât de mult ÅŸi de lăudabil, nu numai cu spusa, dar ÅŸi cu fapta, prin susÅ£inerea directă a unor acÅ£iuni concrete. BineînÅ£eles, marele său talent actoricesc a jucat un rol important. AsistenÅ£a a fost pur ÅŸi simplu încântată ÅŸi cucerită. A avut plăcuta surpriză să-ÅŸi redescopere în asistenÅ£ă una dintre puÅ£inele sale bune profesoare de ÅŸcoală elementară, ÅŸcoală despre care, de altfel, păstrează amintiri mai degrabă neplăcute. Mai era prevăzut, pentru închiderea Festivalului, ÅŸi un spectacol de pantomimă cu excelentul actor, dar, din motive de lipsă de timp, pe cât se pare, nu a mai avut loc, spre marele regret al participanÅ£ilor.

Dar deschiderea oficială a Festivalului s-a petrecut în cea de-a doua seară a Festivalului, în impresionanta Sală Bizantină a lui Hôtel de Béhague, când excelenÅ£a sa, domnul Bogdan Mazuru, ambasadorul României în FranÅ£a, ÅŸi ÎnaltpreasfinÅ£itul părinte mitropolit Iosif au rostit îndătinatele cuvinte de deschidere ÅŸi de întâmpinare. Mai întâi, Mitropolitul Iosif, cu harul binecunoscut ÅŸi binefăcător a rostit un cuvânt duhovnicesc despre rostul formativ determinant al frumosului în viaÅ£a creÅŸtinului ÅŸi a binecuvântat desfăÅŸurarea noii ediÅ£ii. Apoi, în alocuÅ£iunea sa, domnul ambasador i-a asigurat pe organizatori de preÅ£uirea pentru felul în care a fost conceput ÅŸi organizat Festivalul ÅŸi de tot sprijinul ambasadei ÅŸi pentru viitoarele ediÅ£ii. Dar, din partea Ambasadei, o implicare directă ÅŸi o prezenÅ£ă mai accentuată la manifestări a fost de constatat din partea doamnei Yvette Fulicea, ministru plenipotenÅ£iar.

Acea seară a fost dedicată secÅ£iunii de muzică clasică. Aceasta a constituit mereu, fără îndoială, una dintre secÅ£iunile cele mai limpezi ÅŸi cele mai sigure în reuÅŸită ale Festivalului. Am reîntâlnit cu plăcere ÅŸi bucurie pe câÅ£iva din pilonii permanenÅ£i ai acestei secÅ£iuni. Mai întâi îl voi menÅ£iona pe părintele ÅŸi maestrul Jean-Claude Pennetier, nume de prim rang al pianisticii franceze de astăzi, pe care, de altfel, aveam să-l revăd ÅŸi să-l reascult în cadrul Festivalului Enescu din acest an. Maestrul Pennetier a fost însoÅ£it de un excelent violonist, de altfel vechi colaborator ÅŸi bun prieten cu el, anume Ami Flammer, obiÅŸnuit ÅŸi el cu mari scene ale Europei. Cei doi maeÅŸtri ne-au încântat, Å£inându-ne cu sufletul la gură, interpretând de această dată  piese de George Enescu ÅŸi Bela Bartok. La fel de strălucitoare ca la precedentele ediÅ£ii, doar că un pic mai matură ÅŸi mai ÅŸlefuită de vârstă în interpretare, a fost preferata mea Charlotte Coulaud. În programul ei, lucrări dificile, dar cât de frumoase, de Beethoven ÅŸi Bach. A revenit în Festival, cu distincÅ£ia-i deosebită, după un an de absenÅ£ă, doamna Diana Cazaban, cu vioara-i fermecată, în piese de Brahms ÅŸi Enescu. Un alt profesionist de marcă, clarinetistul Claude Delangle, profesor la Conservatorul parizian, a cântat, de astă dată, coordonând, în faÅ£a altarului celebrei biserici Saint-Sulpice, o formaÅ£ie compozită, de excelenÅ£i interpreÅ£i români ÅŸi francezi (Ruxandra Ibric-Ciobanu – soprană, Mathieu Mariau – clavecin, Vlad Crosman – bariton, Amandine Sigrist – vioară barocă). S-a cântat muzică din ambele tradiÅ£ii: orientală (de sorginte bizantină) ÅŸi occidentală (Bach). Deosebit de aÅŸteptată ÅŸi de bine receptată a fost colaborarea părintelui diacon Claude Delangle cu Grigore LeÅŸe, pusă la cale cu prilejul precedentei ediÅ£ii a Festivalului. A fost o cuceritoare surpriză să vezi cum îÅŸi împleteau sonurile sub bolÅ£ile bătrânei catedrale saxofonul francezului cu fluierul sau cavalul românului, cum din două culturi atât de deosebite ca spaÅ£iu spiritual ÅŸi geografic, ca spirit, se poate Å£ese un fuior muzical valabil, absolut încântător.  Cei doi remarcabili muzicieni s-au simÅ£it ÅŸi s-au intuit foarte bine unul pe celălalt ÅŸi a rezultat un spectacol unic prin spiritul de rigoare artistică ÅŸi de bine temperată improvizaÅ£ie, în acelaÅŸi timp.

SecÅ£iunea de antropologie ÅŸi etnografie a beneficiat de prezenÅ£a a doi dintre corifeii domeniului în zilele noastre pentru spaÅ£iul etnografic românesc, anume de doamna Sanda GolopenÅ£ia ÅŸi de soÅ£ul ei, domnul Constantin Eretescu, veniÅ£i anume de peste Ocean, pentru a conferenÅ£ia în cadrul Festivalului. Doi profesioniÅŸti de marcă, dar de o exemplară modestie. ConferinÅ£ele lor, cu caracter exhaustiv, au fost foarte bine primite. Doamna Sanda GolopenÅ£ia a avut o expunere socio-lingvistică despre „Cuvântul cruce” în limba română, privit în paralel ÅŸi cu nuanÅ£ele lui în alte limbi europene. La rândul său, domnul Constantin Eretescu le-a Å£inut participanÅ£ilor atenÅ£ia trează cu o conferenÅ£iere despre „Crucea ÅŸi însemnele creÅŸtine în obiceiurile românilor”, trecând prin toate evenimentele majore ale vieÅ£ii, de la naÅŸterea unui om până la moartea sa.

ConferinÅ£a din acest an a lui Costion Nicolescu s-a intitulat „Sfânta Cruce - semn ÅŸi însemn”. Autorul studiului a vorbit despre universalitatea crucii, despre felul cum întreaga  Creație este structurată de Cruce. Frumusețea acesteia se datorează și Crucii. Dintre cele ale lui Hristos și ale Bisericii, Crucea este cea mai prezentă. Ea trimite cel mai simplu și mai rapid și mai direct la Hristos și la toate ale Lui. Crucea este strâns și intim legată de Hristos. Prin Hristos, cu Hristos, Crucea este totdeauna legată de Sfânta Treime. Crucea îi este creÅŸtinului identitară. De aceea, creÅŸtinul foloseÅŸte curent crucea ca semn ÅŸi întru însemnare. Toată viața creștină este pusă sub pecetea Crucii. Însemnarea înseamnă și afierosire lui Hristos, și mărturisire. Semnul crucii actualizează jertfa lui Hristos. Este și semnul biruinței finale a Fiului Omului. Creștinismul, îndeosebi cel ortodox, vorbește despre Cruce în termenii bucuriei. Crucea însoțește îndeaproape și multiplu rugăciunea. Însemnarea cu semnul crucii înseamnă curățarea locului, a celui exterior, dar mai ales al celui interior, înseamnă sfințire. Însemnarea cu crucea însoțește orice binecuvântare, înseamnă în sine o binecuvântare. Totodată, ea este ca un salut (salut înseamnă, de fapt, mântuire!). Este salutat Cel ce a fost odinioară aninat pe ea și a Cărui amprentă rămâne veșnic acolo. Trebuie observat caracterul slăvitor al acestei însemnări, precum și al oricărei închinări adresate lui Dumnezeu. Însemnarea cu semnul crucii înseamnă și încununare, este semn de purtare de cunună la nunta cu Mirele Hristos. Cunună este ÅŸi crucea pusă deasupra catapetesmei sau pe turla bisericilor. Se pune crucea pe biserici sau pe case sau la răspântii sau pe dealuri sau oriunde cu gândul la Hristos cel înviat. Precum la Hristos, nici la om nu există Înviere fără un drum al Crucii, al suferinÅ£ei. Pentru teologia creÅŸtină Învierea este intim legată de Cruce. Când vorbim de trecerea prin Cruce spre Înviere, presupunem cu necesitate trecerea prin moarte. Crucea schimbă sensul morții. Îl inversează, conducând la biruirea ei. Crucea este poarta intrării în Cămara de Nuntă, la Nunta Fiului lui Dumnezeu (totodată și Fiul Omului) cu mireasa Sa Biserica.

Dacă pentru fiecare om viața este un drum al crucii, întins între naștere și moarte, tot așa se poate spune și la nivelul umanității, că se află pe un drum al Crucii între Creație și lumea eshatonului. Åži, cum se știe că există o mântuire a neamurilor, se poate vorbi și despre o purtare de cruce la scara neamului. În sensul acesta, Å¢ăranul român îÅŸi asumă atât Crucea lui Hristos, cât ÅŸi crucea existenÅ£ei în această lume, cu tot ce implică acest lucru: jertfă, suferinÅ£ă, îndelungă-răbdare, în situaÅ£iile cele mai dramatice mărturisirea credinÅ£ei cu preÅ£ul vieÅ£ii. Putem constata la el o atotprezență crucii. Vechile cimitire Å£ărăneÅŸti ale românilor sunt ceva fabulos cu lanurile lor de cruci. Ele devin grădini prietenoase. La Horia Bernea, Crucea a fost un element structural al expunerii muzeale cu care a redeschis Muzeul. În felul acesta, el a construit un muzeu mărturisitor și misionar. În virtutea tuturor dăruirilor ei ÅŸi a ajutoarelor ei ÅŸi a foloaselor ei în viaÅ£a Bisericii ÅŸi a fiecărui creÅŸtin în parte, se poate vorbi despre o generozitate a Crucii. De asemenea, se poate vorbi de Cruce în termeni de frumuseÅ£e: frumusețea purtării crucii, a îndurării suferințelor, o frumusețe a jertfei și a mărturisirii, o frumusețe a semnului și a însemnării. Crucea a devenit, prin Hristos, element transfigurator sine qua non al unei vieți. Ea este direct legată de lucrarea Schimbării la Față. În încheiere, Costion Nicolescu a considerat că cel mai important dintre rolurile Crucii este acela este acela de a-i face pe oameni să intre într-o comunitate de iubire unii cu ceilalți.

Tot în primitoarea ÅŸi intima Criptă a PuÅ£ului, s-au Å£inut ÅŸi o masă rotundă, în jurul temei „Puterea Sfintei Cruci în rugăciunile liturgice ÅŸi în icoanele bizantine”. În fapt, au fost două expuneri, fiecare conferenÅ£iar tratând cu deosebită acribie despre „felia” lui profesională din temă. Minunatul ÅŸi duhovnicescul părinte Arhimandrit Daniil Oltean, de la Galați, vicar  administrativ la Episcopia Dunării de Jos, care face un doctorat, în paralel, la Paris ÅŸi în Grecia, pe cea teologică, s-a referit la rugăciune, iar domniÅŸoara Emanuela Toma, o tânără ÅŸi merituoasă specialistă în istoria artei, de la Paris, la icoane, însoÅ£indu-ÅŸi expunerea cu bogate ilustrări video.

Deosebit de reuÅŸită a fost ÅŸi anul acesta expoziÅ£ia antropologică ÅŸi etnografică, având ca principal autor pe doamna preoteasă Alexandra Marinescu Sav, ajutată, ca foarte adesea, de pictorul Constantin Cioc. Cea de la această ediÅ£ie, dedicată Sfintei Cruci, ÅŸi-a propus să evoce prin stilul ÅŸi duhul de abordare personalitatea lui Horia Bernea, ctitorul Muzeului Èšăranului Român. În această privinÅ£ă, titlul ei a fost explicit ÅŸi semnificativ: „Puterea Crucii. In memoriam Horia Bernea”. După ce o dorită ÅŸi preconizată colaborare cu Muzeul Èšăranului Român a căzut datorită hachiÅ£elor birocratice, slabei deschideri a Muzeului spre eveniment ÅŸi implicării directorului general al Muzeului în acÅ£iuni nesăbuite, impietând asupra spiritului Å£ăranului, Alexandra Sav a fost nevoită să se descurce cu forÅ£e proprii, adică bazându-se pe obiecte din propria-i colecÅ£ie (este drept, destul de bogată) ÅŸi pe propria-i inspiraÅ£ie ÅŸi pricepere, bine cunoscute ÅŸi bine apreciate, de altfel, de la precedentele ediÅ£ii. Această închinare memoriei lui Horia Bernea s-a dorit ÅŸi datorită temei Festivalului, cea generică pentru manifestările din Patriarhia Română în acest an, anume Sfânta Cruce. Se ÅŸtie cum Muzeul Èšăranului Român s-a redeschis în zilele de PaÅŸti ale anului 1992 cu Expunerea „Crucea”, prin care Horia Bernea a reuÅŸit să uimească frumos lumea culturală bucureÅŸteană, dar după cum avea să se dovedească, ÅŸi pe cea europeană (lucru probat de primirea distincÅ£iei de Muzeu European al Anului în anul 1996). Aveam să aflu în această expoziÅ£ie construită de Alexandra Marinescu Sav spiritul lui Horia Bernea mai prezent decât este el în momentul de faÅ£ă la Muzeul Èšăranului Român.

Cripta bisericii Saint-Sulpice, dacă ÅŸtii s-o foloseÅŸti, este un spaÅ£iu prietenos pentru o expoziÅ£ie, asemenea cumva regretatei Catacombe a lui Sorin Dumitrescu, dar mai marte, circulară ÅŸi cu absidiole. SporeÅŸte taina expunerii. Alexandra Sav a aflat secretul punerii obiectelor să convorbească într-un fericit dialog, a aÅŸezării luminării astfel încât ea să ea să te poarte cu gândul la vechi spaÅ£ii ecleziale. Taina spunerii despre Å£ăran câÅŸtiga în profunzime, dar totodată putea fi mai apropiat intuită, fără a se epuiza în vreun fel. Desigur această izbutire ÅŸi această răzbatere a spiritualităÅ£ii Å£ărăneÅŸti până la sufletele ÅŸi minÅ£ile noastre noi nu se putea fără o mare dragoste a autoarei pentru lumea Å£ărănească ÅŸi fără o cercetare atentă ei. După cum, nici fără o privire implicată asupra duhului a ceea ce a făcut Horia Bernea la Muzeul Èšăranului ÅŸi a însuÅŸirii acelui duh. ExpoziÅ£ia nu a constituit în nici un fel o pastiÅŸă, a fost o manifestare originală ÅŸi vie, în care lecÅ£ia deprinsă de la ctitorul Muzeului Èšăranului a fost aplicată în duh ÅŸi adevăr.

Alte două expoziÅ£ii, de mai mică anvergură, au avut loc în paralel cu expunerea principală. Una, „De la semn la simbol”, i-a aparÅ£inut pictorului Constantin Cioc, un vechi participant ÅŸi colaborator de bază al Festivalului, care a încercat să exploreze ÅŸi să exploateze semnul Crucii, în felurite înscrieri grafice simbolice. E vorba de un număr de pânze negre pe care erau înscrise cu alb diferite forme pornind de la cruce ÅŸi întorcându-se la ea. Cea de-a doua, „Prin jertfă, spre desăvârÅŸire”, s-a datorat artistului amator Silviu Batariuc, însoÅ£it ÅŸi secondat de frumoasa sa soÅ£ie. El a încercat o sinteză a artelor, creând o manifestare în care exprimările plastice s-au însoÅ£it cu cele muzicale ÅŸi poetice. În măsura în care va ÅŸti să privească cu atenÅ£ie ÅŸi folos la arta înaintaÅŸilor (a celor mai buni, desigur), să fie într-o continuă căutare nu numai a adevărului de credinÅ£ă, dar ÅŸi a celui artistic, Silviu Batariuc va ajunge la exprimări tot mai limpezi, cu o forÅ£ă superioară a exprimării. Cu alte cuvinte va fi tot mai convingător în demersul său.

Ca la fiecare ediÅ£ie, au fost ÅŸi la aceasta manifestări la care am lipsit, îndeosebi datorită atracÅ£iilor culturale irezistibile ale Parisului. Principala dintre ele a fost duminica câmpenească de duminică 19 mai, de la sediul Mitropoliei, de la Limours. A contribuit la asta ÅŸi ameninÅ£area ploii, care până la urmă avea să cadă după încheierea evenimentului. Sub genericul „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase” s-a desfăÅŸurat un amplu program de cântări bisericești din Transilvania, prin colaborarea unui grup de săteni din Bixad (avându-i coordonator artistic pe prof. Iacob Pop ÅŸi ca manager artistic pe Gheorghe Cârciu), beneficiind de colaborarea acelaÅŸi omniprezent ÅŸi generos Grigore LeÅŸe. În cadrul manifestării a fost organizată ÅŸi o expoziție – târg (aÅŸadar, cu vânzare) de artă etnografică tradițională, artă religioasă ÅŸi obiecte liturgice.

Cum ne-a obiÅŸnuit, Festivalul a conÅ£inut ÅŸi o secÅ£iune de fotografie. În sălile Institutului Cultural român, doi minunaÅ£i preoÅ£i (vechi ÅŸi buni prieteni, de altfel) Iulian Nistea (de la Paris) ÅŸi IonuÅ£ Gânscă (de la Cluj) au pus pe simeze o emoÅ£ionantă expoziÅ£ie de fotografii de cruci ÅŸi troiÅ£e de pe Valea ArieÅŸului. Erau poze făcute acum 20 de ani, însoÅ£ite cu reveniri recente în aceleaÅŸi locuri. Urmele lăsate de trecerea timpului ÅŸi de neputinÅ£a sau neimplicarea oamenilor erau adesea răvăÅŸitoare. Descopereai cruci care au fost mai bine sau mai puÅ£in bine întreÅ£inute ÅŸi salvate, altele peste care timpul trecuse necruÅ£ător, până la a fi ÅŸterse din peisaj. Era excepÅ£ional pusă în evidenÅ£ă, cu mijloace diferite (datorită evoluÅ£iei tehnicii fotografice în acest răstimp), dar la fel de bine stăpânite, relaÅ£ia cu totul aparte, de o inimaginabilă profundă rimare ÅŸi însoÅ£ire dintre spaÅ£iul acelei zone transilvane ÅŸi cruce. ExpoziÅ£ia spunea mult ÅŸi convingător despre relaÅ£ia Å£ăranului cu Dumnezeu, împlinită pe calea unei intense ÅŸi frumoase exprimări a credinÅ£ei (expoziÅ£ia s-a ÅŸi intitulat, de altfel, FrumuseÅ£ea crucii în lume). În completarea expoziÅ£iei, părintele IonuÅ£ Gânscă a prezentat un film propriu, menit să atragă atenÅ£ia asupra dramei oraÅŸului Abrud, ameninÅ£at cu pieirea, în condiÅ£iile căderii industriale suferite de acest loc după 1990. Vernisajul expoziÅ£iei a beneficiat de cuvinte introductive din partea lui Costion Nicolescu ÅŸi a academicianului Răzvan Teodorescu.

În continuare, distinsul profesor avea să participe, în Sala Bizantină a Ambasadei, la un dialog pe teme de istoria Biserici în lumea răsăriteană ÅŸi în cea occidentală, cu PreasfinÅ£itul părinte episcop vicar al Mitropoliei, Marc NemÅ£eanul, ÅŸi el istoric de profesie. Acest dialog, intermediat cu discreÅ£ie ÅŸi acurateÅ£e de doamna Yvette Fulicea, a constituit, practic, reunirea temelor cu care cele două personalităÅ£i erau anunÅ£ate (Sub semnul Crucii. CreÅŸtinismul românesc, latinitate ÅŸi ortodoxie ÅŸi, respectiv, CreÅŸtinismul în FranÅ£a înainte de Schismă ÅŸi renaÅŸterea Ortodoxiei în epoca contemporană) A rezultat un dialog antrenant, plin de o spumoasă vervă intelectuală, între doi oameni de vastă cultură ÅŸi specialiÅŸti de primă mână în ceea ce priveÅŸte istoria culturii, care s-au înÅ£eles ÅŸi completat de minune, spre bucuria spirituală a unui public însetat de tot ceea ce Å£ine de aspectele de credinÅ£ă ÅŸi de spiritualitate ale istoriei umanităÅ£ii, cu atât mai mult atunci când ele se referă ÅŸi la istoria celor două neamuri pe care le slujeÅŸte Biserica noastră din FranÅ£a. Personal, l-am descoperit cu acest prilej, cu mare bucurie ÅŸi încântare duhovnicească, pe acest părinte minunat ÅŸi om de vădită anvergură spirituală, care este preasfinÅ£itul părinte Marc, de altfel cu ani buni petrecuÅ£i la mânăstirea Sihăstria, în ucenicie la părinÅ£ii extraordinari, precum Paisie Olaru ÅŸi Cleopa Ilie. Un om cu care se pot câÅŸtiga bătălii duhovniceÅŸti dintre cele mai importante pentru mântuire.

Un moment neaÅŸteptat, absolut surprinzător pentru mine, a fost cel din finalul Festivalului, când ne-am dus în pelerinaj, spre închinare ÅŸi rugăciune, la moaÅŸtele Sfintei Elena, aflate în plin centrul Parisului, în biserica Saint Leu et Saint Gilles, cam la vreo două sute de metri de celebrele Hale. Am trecut de zeci de ori prin preajma acelei biserici, dar cine să fi bănuit existenÅ£a acelor moaÅŸte acolo, în lumea aceea atât de tulbure ÅŸi de neglijentă, în mare parte, la cele sfinte? Nimeni nu mi le vestise până acum. După aceea, într-o sală laterală a bisericii, părintele episcop Ignatie MureÅŸanul, care îi are acum în păstorire pe credincioÅŸi români din Marea Britanie, a susÅ£inut conferinÅ£a: „SfinÅ£ii ÎmpăraÅ£i Constantin ÅŸi Elena în actualitate. Pledoarie pentru dimensiunea publică a credinÅ£ei”. Extrem de doctă, dovedind o documentare extrem de bogată ÅŸi de actualizată, expunerea nu a ocolit unele aspecte controversate din viaÅ£a Sfântului Constantin cel Mare, extrăgând, odată cu Biserica, ÅŸi din ele învăÅ£ăminte importante.

Åži la această ediÅ£ie, părintele Emilian Marinescu, consilierul cultural al Mitropoliei, a avut un rol covârÅŸitor atât în organizarea întregului eveniment (la care a fost iarăÅŸi secondat cu brio de preoteasa sa, doamna Alexandra Marinescu-Sav), cât ÅŸi prin moderarea cu eleganÅ£ă, prestanÅ£ă, delicateÅ£e, siguranÅ£ă a tuturor evenimentelor Festivalului, l-a avut. Blând, mereu cu un zâmbet cald pe chip, mereu însoÅ£indu-se de un umor delicat, în ciuda oboselii, în ciuda a tot felul de detalii carte trebuiau mereu puse la punct, în ciuda a tot felul de probleme de rezolvat care apăreau pe neprevăzute, în ciuda dificultăÅ£ii de a face ca să fie mulÅ£umiÅ£i cât mai mulÅ£i dintre participanÅ£i. Pe scurt, a fost un factotum, unul care le-a dus pe toate cu bine la împlinire.

Cheia văzută, dar ÅŸi nevăzută a acestei atât de izbutite manifestări care este Festivalul de la Paris, o constituie ÎnaltpreasfinÅ£itul Iosif, mereu atent la fiecare din cei din  preajmă, cu un zâmbet luminos pe chip, de un creÅŸtinism temeinic aÅŸezat ÅŸi încurajator, cu observaÅ£ii ÅŸi intervenÅ£ii teologice de mare rafinament. L-ai urma oriunde, oricând, pentru că îl simÅ£i că este un păstor bun. E omul potrivit la locul potrivit, omul care sfinÅ£eÅŸte locul. Numai sub oblăduirea unui astfel de ierarh se putea naÅŸte un astfel de festival. A ÅŸtiut să se înconjoare de o echipă pe cât de bună, pe atât de eficientă, formată din oameni după chipul ÅŸi asemănarea păstorului lor, oameni fini, cu nobleÅ£e spirituală ÅŸi culturală, iubitori de cultură, slujitori smeriÅ£i ai celor dimprejurul lor.

Cu mult mai puÅ£in susÅ£inut financiar în acest an de ICR, organizarea unei astfel de manifestări implică ÅŸi impune eforturi imense pe diverse planuri: antamarea colaboratorilor, colaborarea cu ei ÅŸi între ei, logistica numeroaselor activităÅ£i din cadrul evenimentului, coordonarea acestora… ÅŸi, nu în ultimul rând, cele financiare.

Visul meu este acela ca să văd Festivalul mediatizat în L’Officiel des spectacles, propus astfel unui public cât mai larg, pentru că merită.

Nu voi înceta să recomand această manifestare ca model de urmat ÅŸi de alte eparhii, fie ele din diaspora sau din Å£ară. Fiecare la putinÅ£ele ei din punct de vedere al dimensiunii, dar, în orice caz, fără niciun rabat la calitate. Căci frumuseÅ£ea vine de la Dumnezeu ÅŸi sporiÅ£i în ea se cuvine să mergem la El!

Costion Nicolescu