Teologie academică și spiritualitate eclesială - Pledoarie pentru unitatea lor

Nu întotdeauna ne gândim să asociem teologia cu spiritualitatea. Deosebirea, ba chiar separarea lor pare acceptată în Europa apuseană, cel puțin începând din epoca medievală. Părinții Bisericii însă, nu numai că nu le disociau, ci le uneau în chip profund, uneori chiar fără a le mai deosebi. În Biserica Ortodoxă, s-a păstrat până în zilele noastre, îndeosebi în teologia neo-patristică, învățătura potrivit căreia interpretarea dogmei eclesiale nu numai că este legată de viața spirituală, dar o și presupune în chip organic. Iată de ce trebuie subliniată întotdeauna această interacțiune dintre o reflecție teologică înrădăcinată în spiritualitate și o spiritualitate care este de fapt trăirea dogmei.

Adevărata teologie eclesială, cea care transcende teologia academică, nu este, așadar, călăuzită de o metodă de cunoaștere care L-ar avea pe Dumnezeu drept obiect pentru a elabora o știință despre Dumnezeu. Ea este o cunoaștere mai presus de conceptele pe care le-am putea elabora noi despre Dumnezeu, o cunoaștere care vine de la El, pentru că în milostivirea Sa, Dumnezeu Cel cu neputință de cunoscut binevoiește să se facă cunoscut.

Aceasta înseamnă că teologia, chiar dacă se slujește cât se poate de bine de toate investigațiile și cercetările operate de rațiunea umană în domeniul istoric, filologic sau filosofic, pentru a nu cita decât aceste domenii, depinde în primă și în ultimă instanță de luminarea Sfântului Duh, trimis de către Iisus, din partea Tatălui, celor care Îl recunosc și Îl mărturisesc pe Hristos întru același Duh, ca fiind Fiul Unul Născut din Tatăl, Dumnezeu adevărat și om adevărat. Dimensiunea spirituală a teologiei eclesiale îndreptățește importanța acordată rugăciunii și ascezei în lucrarea teologică. Harisma teologică, unul din darurile enumerate de Apostolul Pavel sub denumirea de « proorocie » (1), aparține profunzimii vieții eclesiale, însuflețite și luminate începând de la Cincizecime de către Duhul, « Care de la Tatăl purcede » (2). El, « Duhul Adevărului » (3), este Cel care ne face cunoscut Cuvântul Tatălui; El este Cel care ne îngăduie să aprofundăm neîncetat perspectivele acestei inițieri și să–i dezvăluim toate consecințele pentru epoca în care trăim. Duhul este Cel Care se împărtășește ca Duh al lui Hristos (4), Care ne dăruiește înțelegerea și gândul (nous) lui Hristos (5). Rugăciunea rostită înainte de vestirea Sfintei Evanghelii în Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, cere stăruitor această inspirație : « Strălucește în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoașterii Dumnezeirii Tale și deschide ochii gândului nostru spre înțelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri. Pune în noi și frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, viețuire duhovnicească să petrecem, cugetând și făcând toate cele ce sunt spre bună plăcerea Ta ». Această rugăciune face din luminarea de către harul dumnezeiesc principiul cunoașterii teologice ; pe de altă parte, ea afirmă o antropologie conformă cu « inima », centru al cunoașterii, căreia i se asociază înțelegerea. În aceeași slujbă, rugăciunea rostită înainte de Trisaghion Îi spune Domnului : « Cel ce dai înțelepciune și pricepere celui ce cere și nu treci cu vederea pe cel ce greșește, ci pui pocăința () spre mântuire ... primește și din gurile noastre, ale păcătoșilor, întreit-sfânta cântare și ne cercetează pe noi întru bunătatea Ta ».

Gânditorii « neo-patristici » ortodocși ai epocii noastre au păstrat această conștiință a adevăratei naturi a teologiei și a strânsei sale legături cu viața Duhului. Iată de ce rugăciunea și postul, asceza eclesială deschid calea către trăirea teologiei « mistice » sau « sacramentale » ca știință a mântuirii și pentru oamenii zilelor noastre. Cel care se roagă este cu adevărat teolog, ne învață Evagrie, căci cel care se roagă pentru lume și pentru mântuirea acesteia se poate învrednici ca Dumnezeu să-i dezvăluie căile mântuirii, adică unirea omului cu Dumnezeu.

Dumnezeu Cel în Treime închinat nu este obiect de cunoaștere; El este subiectul oricărei cunoașteri atât despre Sine cât și despre planurile Proniei Sale pentru făptura omenească. Învățătura de credință a Bisericii nu este pur și simplu rodul elaborării unor concepte omenești, ci revelația pe care Dumnezeu o face despre Sine și despre dragostea Sa plină de milostivire pentru toată zidirea, pe care voiește să o călăuzească spre mântuire, adică spre cunoașterea nesfârșită, veșnică și fericită a lui Dumnezeu de către om. De aceea, cu cât teologul este mai întărit prin rugăciune și dragoste creștină cu atât va putea da oamenilor vremii sale un răspuns mai potrivit cu aspirațiile lor, manifestând astfel dragostea lui Dumnezeu pentru toți oamenii. Un astfel de exemplu este Sfântul Apostol Pavel, marele teolog mistic și profetic, ajuns pe culmile cunoașterii de Dumnezeu (6), el care dăduse dovadă de o atenție părintească și frățească față de detaliile vieții comunităților creștine cărora li se adresa. Astfel, teologia mistică devine izvor de lumină pentru lucrarea pastorală și pentru misiunea Bisericii. Părintele Dumitru Stăniloae, după experiența unei teologii academice de tip raționalist, a descoperit, în scrierile Sfântului Grigorie Palama, această teologie mistică profundă. În Prefața Teologiei sale Dogmatice Ortodoxe, scria: « ne-am străduit să descoperim semnificația duhovnicească a învățăturilor dogmatice, să evidențiem adevărul lor în corespondența lui cu trebuințele adânci ale sufletului care-și caută mântuirea și înaintează pe drumul ei în comuniunea cât mai pozitivă cu semenii, prin care ajunge la o anumită experiență a lui Dumnezeu, ca comuniune supremă și ca izvor al puterii de comuniune » (7).

Această îndoită preocupare – de fidelitate față de învățătura eclesială apostolică și patristică și de atenție față de epoca contemporană – constituie temeiul solid al unei teologii eclesiale. O teologie care n-ar fi destul de atentă să traducă mesajul credinței în limbajul omului contemporan și pe măsura necesităților sale duhovnicești ar deveni aproape cu neputință de asimilat. Există în acest caz pericolul fie de a rămâne pe plan pastoral la nivelul stereotipurilor, fie de a propune căi spirituale lipsite de învățătura de credință și de teologia eclesială. Ori, spiritualitatea creștină profundă, mistica creștină ca experiere a Duhului Care purcede de la Tatăl și se împărtășește de Fiul, se trăiește în experierea învățăturii Bisericii. Dogma exprimă Adevărul, care este totodată și Viața care trebuie cunoscută și Calea care trebuie urmată (8). O « desbisericire » a gândirii teologice ar putea duce la sectarism sau la apatie spirituală. Pentru ortodoxie, nu există drumuri spirituale paralele; fiecare creștin trăiește spiritualitatea tuturor, spiritualitate care este expresia vie a comuniunii eclesiale întemeiată pe învățăturile de credință. O spiritualitate lipsită de conținutul dogmatic devine un element alienant în viața Bisericii; tot astfel, și un discurs închis în sine și fără traducere în viață, sau asimilabil doar pe plan intelectual, o cunoaștere ideală care nu duce la o convertire existențială.

În același timp, este evident că elaborarea teologică este condiționată și de factorii culturali specifici, ținând de contextul în care trebuie exprimat adevărul universal. Spiritualitatea vie a unei Biserici locale îi poate influența teologia; și reciproca este valabilă: teologia unei Biserici locale poate conferi un profil propriu sau specific vieții pastorale, misionare și spirituale a Bisericii respective, această realitate rămânând totuși în comuniunea Bisericii Ortodoxe Universale. Pe de altă parte, când contextul socio-cultural în care se formează teologia și spiritualitatea ortodoxă tradițională se schimbă – cum este cazul, de pildă, în Apus – problema raportului dintre teologie și spiritualitate se pune altfel, căci trebuie evitată atât izolarea față de acest context, cât și dizolvarea identității ortodoxe într-un context nou.

Din punctul de vedere al dialogului ecumenic, problematica legăturii dintre teologie și spiritualitate este deasemenea de mare importanță, atât în ceea ce privește apropierea dintre Biserici cât și unitatea lor în vederea unui răspuns comun la problemele omului contemporan.

La nivelul vieții pastorale, pentru credincioșii care nu au studiat teologia, spiritualitatea trăită în complexitatea manifestărilor sale concrete (de exemplu, evlavia populară) are deseori multă greutate, deoarece constituie realitatea imediată a experienței lor. Cultul unei Biserici este icoana imediată a identității sale.

Fără îndoială, una din cauzele actualei crize spirituale o constituie separarea teologiei academice de spiritualitatea mistică. În Apus, mișcările numite harismatice sunt o dovadă a căutării acestei dimensiuni spirituale. Dialogul în acest domeniu este cu atât mai util, cu cât multe dintre problemele și îndatoririle care le revin creștinilor în slujirea Evangheliei în lume sunt identice sau asemănătoare. Dar, pentru a realiza un dialog fructuos pe plan teologic ca și pe plan duhovnicesc, este necesară aprofundarea cunoașterii reciproce și a temeiurilor credinței comune. O înțelegere profundă a cauzelor care au dus la deosebire sau la diferențiere, ajungând până la a-i opune și despărți pe creștini, trebuie să depășească simpla constatare a divergențelor, care s-a dovedit deja insuficientă pentru realizarea unui dialog matur și responsabil. Trebuie să ajungem să simțim că boala și rănile celuilalt devin în egală măsură propria noastră suferință. Acest lucru începe prin aprofundarea propriei experiențe spirituale: creștinii ortodocși trebuie să înceapă cu ei înșiși, redescoperind și aprofundând propriul lor patrimoniu liturgic și filocalic în fața unei lumi secularizate.

Dar redescoperirea legăturii dintre teologie și spiritualitate merge împreună cu redescoperirea legăturii dintre viața spirituală și etica socială a Bisericii, dintre mistică și misiune, pentru a aduce o mărturie credibilă și constantă.

Note de subsol

1. 1 Co 14, 1 et 39.
2. In 15, 26.
3. In 16, 13.
4. Cf. Gal 4, 6.
5. 1 Co 2, 16.
6. Cf. 2 Co 12, 1-5.
7. Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed.IBMBOR, București, 1978, p. 5.
8. Cf. In 14, 6.