GustaÅ£i ÅŸi vedeÅ£i că bun este Domnul!

Doamne, am căzut de atâtea ori ÅŸi Tu m‑ai ridicat, am intrat în întuneric, dar Tu ai venit ÅŸi ai luminat calea mea.

Am fugit de atâtea ori de Tine, dar Tu, privind trist după mine, ai aÅŸteptat întoarcerea mea cu braÅ£ele deschise ÅŸi pline de dragoste.

De câte ori nu ai încercat să Te apropii de mine, dar mie plăcându‑mi păcatul, ÎÅ£i întorceam spatele.

De câte ori, din egoismul meu, Te‑am gonit din casa inimii mele ÅŸi, trântind uÅŸa în urma Ta, tot pe tine Te învinuiam de căderea mea.

De câte ori, neplăcându‑mi porunca Ta ce îmi ÅŸoptea în ureche, o călcam în picioare ÅŸi cu ură priveam spre Tine?

De câte ori nu Te‑am învinovăÅ£it de răul din jurul meu? Rău al cărui autor tot eu eram…

Of, Doamne! Cum ai putut răbda? Tu, Cel ce pe toate le‑ai zidit, Tu Cel la care toată făptura se închină?

Mă puteai strivi într‑o secundă, dar, din dragoste, Tu nu voieÅŸti moartea păcătosului, ci să se întoarcă ÅŸi să fie viu.

Åži de câte ori nu mi‑ai alinat sufletul ÅŸi mi‑ai adus raiul păcii in inima mea!

De câte ori nu m‑ai ajutat când eu, fără scăpare, nu mai vedeam nicio ieÅŸire!

De câte ori nu m‑ai mângâiat când îngrozită de durere voiam să abandonez lupta!

Åži of, Doamne... De câte ori nu ai trecut cu vederea nemulÅ£umirea ÅŸi cârtirea mea!

Doamne, în genunchi cad ÅŸi cu lacrimi în ochi ÎÅ£i cer iertate pentru toate, căci eu slugă netrebnică sunt ÅŸi nu merit bunătatea Ta.

Dar mai ÅŸtiu, Doamne, că nu după merite dai răsplata, ci Tu ale Tale pe toate în dar le dai.

Dar ÅŸtiu eu oare, Doamne, să preÅ£uiesc darul Tău? Sau plină de mândrie mă fălesc cu el de parcă ar fi al meu ÅŸi nu al Tău?

Of, Doamne! Cu nimic nu mă pot îndreptăÅ£i înaintea Ta. Cu nimic nu pot veni în faÅ£a Ta ÅŸi să spun că e al meu, ci toate ale Tale dintru ale Tale sunt.

Of, de‑ar înÅ£elege sufletul meu asta, nu ÅŸi‑ar mai găsi mândria loc în inima mea. Dar ea vine ca un ÅŸarpe veninos ÅŸi otrăveÅŸte până ÅŸi puÅ£ina lucrare pe care am făcut‑o.

ÎnÅ£eleg ÅŸi pricep, Doamne, că nimic nu pot face fără Tine ÅŸi fără ajutorul Tău. Slabă sunt ÅŸi sufletul meu cade repede în deznădejde.

Dar am învăÅ£at, Doamne, să alerg necontenit la Tine ÅŸi să cer din vistieria bunătăÅ£ii Tale cele de trebuinÅ£ă mântuirii mele. Căci Tu ai zis „cereÅ£i ÅŸi vi se va da; căutaÅ£i ÅŸi veÅ£i găsi; bateÅ£i, ÅŸi vi se va deschide. Căci oricine cere capătă; cine caută găseÅŸte; ÅŸi celui ce bate i se deschide”.

Tu cunoÅŸti inima mea ÅŸi ÅŸtii de câte ori a căutat ea spre slava ÅŸi bogăÅ£ia acestei lumi. De câte ori  a căutat dragostea ÅŸi aprecierea aproapelui. De ce privesc în jur, în loc să privesc în sus, spre Tine?

Căci Tu eÅŸti nădejdea, sprijinul ÅŸi iubirea deplină.

De ce mă îngrijesc aÅŸa de mult de nevoile zilei de mâine ÅŸi uit de nevoia sufletului meu? Tu ai spus, Hristoase: „CăutaÅ£i mai întâi ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu ÅŸi dreptatea Lui ÅŸi toate celelalte se vor adăuga vouă”. „Åži ce ar folosi unui om să câÅŸtige toată lumea, dacă ÅŸi‑ar pierde sufletul?”

Milă ai, Doamne, de mine, Å£ine‑mi inima trează ÅŸi îndreaptă paÅŸii mei spre lucrarea poruncilor Tale. Amin!

Ana Tudurache, Limburg, Belgia