Imperiul bizantin și ortodoxia II : « epoca clasică » (de la invazia musulmană la cucerirea Constantinopolului de către cruciați în 1204) 1. De la Imperiul roman la « Imperiul bizantin »

Am avut mai înainte ocazia de a ne opri asupra unei prime perioade a Bizanțului, când Biserica a evoluat în cadrul unui imperiu roman cu vocație universală, care reușise să unească ansamblul lumii mediteraneene în sensul larg. Aceasta perioadă lua sfârșit în secolul VII, cu apariția islamului urmată de spectaculoasele cuceriri musulmane. La drept vorbind, imperiul era deja divizat din pricini religioase (astfel Egiptul era slăbit de luptele dintre monofiziți și ortodocși, ceea ce l-a făcut mai vulnerabil în fața cuceririi arabe). În plus, bazinul mediteranean fusese zguduit de marea ciumă a secolului precedent, care decimase o treime din populație. În fine, imperiul trebuia să facă față confruntării continue cu marele rival, imperiul persan, (în acest context s-a desfășurat un celebru eveniment, anume marele asediu al Constantinopolului de către Perși și Avari din anul 626: împăratul fiind absent, Patriarhul Serghie a trebuit să organizeze apărarea, pe care acesta a încredințat-o Maicii Domnului, și cetatea a fost salvată după ce toată noaptea s-a cântat în procesiune Imnul Acatist al Maicii Domnului, rămas în tradiția Bisericii ca model de acatist, cântat în sâmbăta din a V-a săptămână a Postului Mare). Anul următor, împăratul Heraclius câștiga victoria decisivă asupra Perșilor reușind să redobândească Sfânta Cruce – furată de aceștia în timpul ocupării Ierusalimului – care a fost întoarsă cu mare cinste în Biserica Învierii. Însă bucuria victoriei a fost scurtă: profitând de slăbirea imperiului, trupele musulmane au invadat peninsula arabică printr-o serie de succese fulgerătoare (Bizantinii pierd Siria între 634 și 638, Egiptul în anii 640, iar în 711 peninsula Iberică trece sub stăpânirea arabă). Imperiul era amenințat cu dispariția, fără a mai socoti invazia altor popoare care profitau de situație, anume triburile slave care s-au instalat în Balcani.

În ciuda situației, imperiul bizantin a supraviețuit. Faimoasele ziduri ale Constantinopolului, fără egal în vremea aceea, au rezistat la două teribile asedii arabe (cel din 674-678 și cel mai redutabil din 717-718, care a eșuat și prin trecerea soldaților creștini egipteni de pe vasele arabe de partea împăratului Leon al III-lea). Dar ceea ce fusese slăbiciunea imperiului roman era acum cea a Arabilor, care s-au găsit în fruntea unor spații imense, cu popoare diverse, greu de stăpânit. Acesta a permis imperiului sa răsufle și chiar să recâștige teritorii în Anatolia și în zona popoarelor slave (sec. X). Un nou ciclu se definește, imperiul se „bizantinizează”, adică devine un imperiu de talie redusă și de cultură greacă, depinzând de un centru unic, Constantinopolul (Bizanț). Asta nu însemna că diversitatea etnică dispăruse: o parte importantă a elitei era de origine armeană, în timp ce latini, slavi, bulgari, se găseau la Constantinopol, care rămânea marea cetate a lumii medievale. Însă toate aceste populații se amestecau într-o unica cultură de limbă greacă. Din cele cinci patriarhate câte se găseau inițial în imperiu, trei erau acum sub stăpânire musulmană (Alexandria, Antiohia, Ierusalim) și erau condamnate la o sufocare progresivă, în timp ce Roma se depărta din ce în ce mai mult.

Acest context marchează deci și o nouă perioadă pentru Biserica ortodoxă. În timpul perioadei precedente, imensul imperiu cu multiple centre intelectuale și culturale fusese cadrul căutărilor teologice și al sinoadelor ecumenice pe fondul combaterii marilor erezii. Dar într-un imperiu redus, al cărui singur centru de cultură și de învățământ era cetatea imperială, Constantinopolul, controversele au scăzut iar centrele susținătoare ale ereziilor au rămas sub stăpânirea Islamului. Rămânea însă o mare problemă, anume cea a raportului dintre Biserică și împărat, care a fost la originea ultimei mari lupte în materie de dogmă, iconoclasmul, (adică refuzul cinstirii icoanelor, o doctrină promovată de împăratul Leon al III-lea, a cărei importanța politică se înțelege mai ușor dacă avem în vedere rolul imaginii împăratului în societatea bizantină, subiect asupra căruia vom reveni). Or, după un lung secol de confruntare și prigoana, din 730 până în 843, iconoclasmul a eșuat definitiv, ceea ce a și pus capăt pretențiilor împăratului în materie de dogmă. În timpul acestei crize, mănăstirile, care au avut rolul determinant în lupta împotriva iconoclasmului, și-au consolidat poziția în Biserica. De aceea renașterea bizantina (începând cu secolul X) a fost și o perioada înfloritoare pentru mănăstiri, înmulțindu-se numărul lor, inclusiv cel al somptuoaselor fundații imperiale din capitală. Cea mai spectaculoasa dezvoltare a cunoscut-o Muntele Athos, începând cu fondarea Marii Lavre de către sfântul Athanasie (963) cu ajutorul fiului său duhovnicesc, – generalul devenit împărat – Nicefor Focas. Muntele Athos va deveni un bastion al monahismului și al credinței ortodoxe, în timp ce monahismul plurisecular din Palestina, Siria și Egipt decăzuse sub stăpânirea musulmană (cu excepții notabile precum mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai sau cea a Sfântului Sava din Palestina, care au supraviețuit și au păstrat legături cu Imperiul).

Astfel, în urma acestei perioade de bulversări, în aria Mediteranei, în locul fostului imperiu al lui Iustinian se confruntau acum trei civilizații – Bizanțul, Islamul și Occidentul latin – ceea ce este și prilejul înfloririi unor noi culturi care se amesteca cu moștenirea romană. Pe de o parte e vorba de civilizația musulmană, cu centre strălucite precum Damasc, apoi Bagdad și Cordoba, care s-a extins până în Asia centrală, cuprinzându-i pe Perși și, treptat, popoarele turcofone. Pe de altă parte, în zona occidentală a lumii romane, o nouă cultură centrată pe spațiul dintre Sena și Rin, cea a Francilor, s-a putut impune grație declinului bizantin și chiar a pretins a înlocui Bizanțul atunci când Carol cel Mare și-a arogat titlul imperial prin încoronarea la Roma în anul 800. Latinii amestecați cu germanii au dat naștere unui nou spațiu de civilizație care începuse a fi desemnat la curtea lui Carol cel Mare printr-un nou termen geografic, Europa (termen pe care Bizantinii nu l-au folosit niciodată pentru a se defini). În fine, în ceea ce privește lumea bizantină, și ea s-a extins într-un mod surprinzător și cu imense consecințe prin convertirea slavilor din Balcani și mai apoi a Rușilor (asupra cărora vom reveni), începând cu misiunea sfinților Chiril și Metodiu din anii 860, autorii alfabetului numit „chirilic”. În concluzie, ruptura imperiului roman a permis inițierea unui vast proces de transformare și de extindere a civilizației lumii mediteraneene, în timp ce ortodoxia, ale cărei dogme fuseseră de acum definite, putea să fie propovăduită altor popoare pornind dintr-un imperiu devenit „bizantin”.