Copilul Dumnezeu

Asocierea acestor două cuvinte, copil și Dumnezeu, pare absurdă în ochii rațiunii omenești. Cum poți fi în același timp mic și infinit, slab și atotputernic, neștiutor și atotștiutor, vremelnic și veșnic, pieritor și nemuritor? Nu, așa ceva nu e cu putință, răspunde mintea omenească, și împreună cu ea agnosticii și ateii, pe care îi reprezintă Freud atunci când declară în mod peremptoriu că „nu există nicio autoritate deasupra rațiunii” („Viitorul unei iluzii”). 

Prin întruparea sa într‑un prunc, Hristos contrazice această afirmație. El este Cuvântul lui Dumnezeu făcut om, iar acest Cuvânt se adresează înainte de toate inimii noastre, indiferent de gradul nostru de cultură și de inteligență: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor!” (Mt. 5, 3); „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!” (Mt. 5, 9). 

Dat fiind că „înțelepciunea acestei lumi este nebunie în fața lui Dumnezeu” (1 Cor. 3, 9), numai cel sărac în duh omenesc va putea primi Duhul lui Dumnezeu, și numai o inimă neprihănită și neînrobită patimilor lumești poate primi iubirea lui Dumnezeu. Nimeni nu întrunește mai bine decât copiii aceste două condiții absolut necesare pentru a‑L cunoaște pe Dumnezeu și a intra în împărăția Lui. De aceea, atunci când ucenicii lui Hristos au voit să știe cine este cel mai mare în Împărăția cerurilor, „Iisus a chemat la el un copilaș, l‑a pus în mijlocul lor și le‑a zis : «Adevăr grăiesc vouă: dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaș, va fi cel mai mare în Împărăția cerurilor. Åži oricine va primi un copilaș ca acesta în numele meu, mă primește pe mine»” (Mt. 18, 2‑5). 

Dacă Dumnezeu s‑a pogorât printre noi sub înfățișarea unui copil, este pentru că noi înșine suntem niște copii, copiii lui Dumnezeu Care ne‑a făcut după chipul și asemănarea Sa. Acest copil Dumnezeu este ființa noastră reală și veșnic vie. Căci în fața lui Dumnezeu suntem și vom fi întotdeauna niște copii neștiutori, dat fiind că „Dumnezeu este infinit mai mare decât putem cuprinde cu mintea, iar deplinătatea Lui depășește tot ceea ce putem concepe” (Mitropolitul Antonie Bloom – „Despre Dumnezeu”). 

Dorința omului de a deveni egalul Tatălui ceresc, dobândind atotștiința Lui, a fost tocmai pricina căderii lui Adam și a întregului neam omenesc împreună cu el. 

Nașterea copilului Dumnezeu înlăuntrul ființei noastre muritoare este adevărata noastră naștere, fără de care copilul de carne nu ar fi decât un mic animal cu chip omenesc, sortit să crească, să se reproducă, să îmbătrânească și să moară ca oricare alt animal. Căci „acolo unde nu există Dumnezeu, nu există nici omul” (P. Evdokimov – „Vârstele vieții duhovnicești”). 

Dar spre deosebire de nașterea noastră biologică, nașterea copilului Dumnezeu înlăuntrul omului nu se poate face fără consimțământul nostru și fără participarea personală a fiecăruia dintre noi. Astfel, omul dovedește și realizează în mod concret asemănarea lui cu Dumnezeu prin faptul că participă la propria sa zămislire: „Omul devine imaginea lui Dumnezeu prin aceea că omul colaborează la nașterea omului” (Sf. Clement din Alexandria). 

„Dat fiind că în creștin sunt două nașteri, cea veche și cea nouă, în același creștin sunt și doi oameni, cel vechi și cel nou. (…) Omul vechi se mai numește și dinafară, iar cel nou, lăuntric, precum spune Apostolul: «de s‑ar și strica omul nostru cel dinafară, însă cel dinlăuntru se înnoiește din zi în zi» (2 Cor. 4, 16)” (Sf. Tihon din Zadonsk – „Despre îndatoririle creștinului față de sine însuși”). 

Tot așa cum Nașterea lui Hristos nu este numai un eveniment istoric, exterior existenței noastre, ci trebuie să se reînnoiască în fiecare creștin prin nașterea copilului Dumnezeu în omul trupesc, în același fel, venirea în lume a pruncului Iisus sfințește istoria omenească și îi conferă o dimensiune dumnezeiască și veșnică: „Afirmația lui Iisus «Mai înainte de a fi fost Avraam, sunt Eu» (In. 8, 58) este un cuvânt de o importanță capitală, o revelație zguduitoare care sparge istoria în două bucăți. Iisus produce o sciziune, o bruscă transformare a timpului în interiorul temporalității extrem de precisă, genealogică, a iudaismului. (…) Această ruptură temporală este un act metafizic și politic uimitor: dincolo de existența morții și a timpului omenesc, care constituie însuși modul de reproducere a speciei omenești, Iisus vestește o altă concepție a timpului: el se declară pogorât dintr‑un tată viu, care este Dumnezeu, al cărui cuvânt îl împlinește și îl întrupează. (…) Cel care ascultă cuvântul lui Iisus nu va cunoaște niciodată moartea. Iisus readuce timpul cuvântului, care se conjugă la prezent. La început «ESTE» cuvântul. Ni se face astfel cunoscută prezența puterii cuvântului” (Philippe Sollers – „Mesajul lui Iisus”). 

Dacă Cuvântul lui Dumnezeu, care a făcut tot ce există – „Toate prin El s‑au făcut și fără El nimic nu s‑a făcut” (In. 1, 3) –, s‑a întrupat într‑un copil și s‑a făcut om este pentru a ne spune în limbajul oamenilor – singurul pe care îl putem înțelege – ceea ce cuvintele și mintea omenească nu pot cuprinde. Căci Cuvântul lui Dumnezeu nu este o doctrină, nici o știință, nici o filozofie, nici chiar o religie, ci nimic altceva decât viața însăși: „În El era viața, și viața era lumina oamenilor” (In. 1, 4).

Pruncul Iisus este lumina ce strălucește în întunericul istoriei omenești, care fără nașterea copilului Dumnezeu nu ar fi decât o succesiune haotică și absurdă de evenimente tragice, conflicte sângeroase și nenorociri de tot felul, căci omul fără Dumnezeu nu poate aduce decât nenorocirea omului și se condamnă el însuși la moarte: „Dumnezeu nu este un principiu exterior omului de care acesta ar fi dependent, ci principiul lui ontologic și scopul final al existenței lui. (…) Atunci când se leapădă de Dumnezeu, omul se leapădă de el însuși, se nimicește pe sine însuși” (Panayotis Nellas – „Îndumnezeirea vieții”).

Cugetul și capacitățile noastre omenești nu ne‑au fost date pentru a trăi mai bine pe acest pământ și pentru a agonisi comori lumești, nici pentru a studia modul de reproducere a broaștelor, compoziția atomului sau formarea galaxiilor, nici pentru nimic altceva decât pentru a‑L cunoaște pe Dumnezeu și pe copilul Dumnezeu care s‑a pogorât printre noi și „a devenit călăuza neamului omenesc către nemurire”: „De la bun început, făptura omenească a fost făcută în vederea omului cel nou, în acest scop au fost alcătuite inteligența și năzuințele omenești. Cugetarea ne‑a fost dată pentru a‑L cunoaște pe Hristos; dorința, pentru a alerga către El; și memoria, pentru a‑l păstra înlăuntrul nostru (N. Cabasilas – „Despre viața întru Hristos”).

Așa încât nașterea lui Hristos nu este numai un eveniment istoric, limitat în timp și spațiu și exterior existenței noastre, ci o realitate vie înlăuntrul fiecăruia dintre noi, „nașterea veșnică” (Meister Eckhart) a copilului Dumnezeu, care este singurul scop real al existenței omenești. 

Oamenii de știință se străduiesc să pătrundă misterul apariției vieții, pe care nu‑l vor putea elucida niciodată, căci știința lor nu poate cunoaște decât lucrurile exterioare. Cum am putea înțelege ce este viața disecând un cadavru? Creștinii nu au nevoie să observe la microscop bacterii și protozoare pentru a cunoaște originea vieții. Începutul vieții este, a fost și va fi întotdeauna nașterea veșnică a copilului Iisus în lume și în fiecare dintre noi: „Eu sunt calea, adevărul și viața”. „ După cum Tatăl, care este viu, m‑a trimis pe Mine, și Eu trăiesc prin Tatăl, tot așa cel ce mă mănâncă va fi prin mine viu. Aceasta este pâinea pogorâtă din cer. (…) Cine mănâncă această pâine va fi de‑a pururi viu” (In. 14, 16; 6, 57‑58).

Viorel Ștefăneanu, Paris