A zecea aniversare a intrării Mănăstirii de la Cantauque în Biserica Ortodoxă

ÎN Å¢ARA SFÂNTÄ‚

Comunitatea noastră monastică are o istorie lungă ÅŸi chiar o preistorie imposibil de povestit acum. E de ajuns să menÅ£ionăm pe scurt contextul care ne‑a condus către unirea cu Biserica Ortodoxă. 

AÅŸ aminti mai întâi că de mai bine de 20 de ani, din 1980 până în 2001, am trăit în Å¢ara Sfântă, la mănăstirea Sfântul Ioan din Pustie¹ . Această mănăstire fusese pentru comunitatea noastră un loc cu totul deosebit pe care Dumnezeu îl pusese la dispoziÅ£ia noastră într‑un fel cel puÅ£in extraordinar, ca să nu spunem miraculos. În timpul acestor ani numeroÅŸi în pustia copilăriei Sfântului Înaintemergător,  Dumnezeu a modelat comunitatea noastră. La Sfântul Ioan din Pustie trăiam într‑adevăr într‑o apropiere specială de Cuvântul lui Dumnezeu, atât al Vechiului, cât ÅŸi al Noului Testament. O mulÅ£ime de locuri din această Å£ară aminteau în permanenÅ£ă viaÅ£a de pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos. 

A trăi în Å¢ara Sfântă însemna să trăieÅŸti la intersecÅ£ia diferitelor religii: mai întâi iudaismul, martor al rădăcinilor noastre creÅŸtine; apoi islamul, cea mai mare provocare cu care creÅŸtinismul se confruntă de treisprezece veacuri încoace ÅŸi diferitele tradiÅ£ii creÅŸtine (Coptă, Etiopiană, Siriacă, Armeniană…) care s‑au constituit de‑a lungul istoriei Bisericii. Åži totuÅŸi, Domnul ne‑a smuls din acest loc – o! cât de bogat ÅŸi de ziditor – ca să ne aducă din nou în FranÅ£a ÅŸi să ne sădească pe domeniul de la Cantauque. 

O ÎNCERCARE PROVIDENÅ¢IALÄ‚

Pe scurt, am putea spune că plecarea noastră din Å¢ara Sfântă a fost în principal rezultatul unui conflict lung între, pe de o parte Patriarhul Greco‑Catolic Melchit, Maximos al V‑lea², superiorul nostru ierarhic ÅŸi de cealaltă parte Cardinalul Lustinger de la Paris, responsabil cu Catolicii de rit bizantin din FranÅ£a. Trebuie să amintim că nu am fost singurii care au suferit în urma acestui conflict, căci monahiile de la mănăstirea Învierii fuseseră obligate înaintea noastră să‑şi abandoneze mănăstirea din Aubazine ÅŸi să se aÅŸeze ÅŸi ele în regiunea Aude, la Mănăstirea Rugul Aprins. 

Părăsirea Mănăstirii noastre a fost o încercare dureroasă, dar ÅŸi eliberatoare. A fost momentul să conÅŸtientizăm că statutul nostru eclezial era ambiguu ÅŸi imposibil de păstrat pe termen lung, în ciuda respectului pe care îl aveau pentru noi ierarhii nostri ÅŸi noi pentru ei. IniÅ£ial ne alăturaserăm Bisericii Greco‑Catolice ca să ajungem la tradiÅ£ia ortodoxă, tradiÅ£ie care acum ne era interzisă. Ierarhia din FranÅ£a nu ne lăsa de ales decât fie să ne împrăÅŸtiem, fie sa adoptăm liturghia romano‑catolică; acest lucru a determinat dispersarea comunităÅ£ii noastre. Această încercare a fost ÅŸi mai dureroasă decât cea a pierderii Mănăstirii Sfântului Ioan din Pustie. O parte din fraÅ£i s‑au instalat în Liban pentru a rămâne în Biserica Greco‑Catolică, iar ceilalÅ£i în FranÅ£a, la Cantauque, convinÅŸi că ceea ce se întâmplase cu comunitatea noastră era, până la urmă, providenÅ£ial ÅŸi convinÅŸi că trebuiau să se angajeze cu adevărat pe calea ce se deschidea înaintea lor.  

O COMUNITATE APROPIATÄ‚ DE BISERICA ORTODOXÄ‚

Avuseserăm ocazia să cunoaÅŸtem Biserica Ortodoxă deoarece dintotdeauna am avut relaÅ£ii bune cu comunităÅ£ile ortodoxe din Å¢ara Sfântă, mai ales cu ruÅŸii ÅŸi cu românii (mai puÅ£in cu grecii, e adevărat). ReprezentanÅ£a Bisericii Ortodoxe Române din Ierusalim, de exemplu, ne era un loc familiar ÅŸi toÅ£i cei care vieÅ£uiseră acolo pe parcursul celor douăzeci de ani ne fuseseră prieteni. De asemenea, am construit relaÅ£ii apropiate cu Biserica Ortodoxă  ÅŸi prin numeroÅŸii pelerini ortodocÅŸi – episcopi, preoÅ£i, monahi, monahii, laici – care vizitau mănăstirea Sfântul Ioan din Pustie. Unii dintre ei, episcopi, sau care au devenit ulterior episcopi, au stat mai mult în mănăstirea noastră. De exemplu, ÎnaltpreasfinÅ£itul Părinte Serafim Joantă a fost unul dintre ei. Împreună cu el am vizitat mănăstirile copte din Egipt. ÎnaltpreasfinÅ£itul Părinte Serafim ne‑a trimis doi dintre fiii lui duhovniceÅŸti, seminariÅŸti: Nicu Voinea, astăzi preot al unei parohii române din Roma, care a stat un an întreg la mănăstirea Sfântul Ioan ÅŸi Liviu Tunaru, astăzi episcopul Ioan Casian din Canada, care a petrecut doi ani cu noi. Datorită acestui lucru, atunci când ne‑am alăturat Bisericii Ortodoxe în 2002, nu am avut deloc impresia că intrăm pe un teren necunoscut. 

CUM AM ALES MITROPOLIA ROMÂNÄ‚

Alăturarea la Biserica Ortodoxă însemna ÅŸi apartenenÅ£a la o jurisdicÅ£ie anume a acestei Biserici. Teoretic, în FranÅ£a nu aveam nicio dificultate decât aceea de a alege. Chiar dacă dintotdeauna am avut cele mai bune relaÅ£ii cu Biserica română, prima dată nu ne‑am adresat ei, ci Patriarhiei Ecumenice. Tipicul nostru liturgic era mai degrabă grecesc ÅŸi credeam că lor ar trebui să ne adresăm mai întâi. Însă pentru reprezentantul Patriarhiei Ecumenice în FranÅ£a era foarte delicat să ne primească în această jurisdicÅ£ie; Mitropolitul se temea (cu temei) să nu provoace furia Episcopului Lustinger; ÅŸi aÅŸa ne sugeră că ar fi poate mai bine să luăm în considerare jurisdicÅ£ia română. Sugestia nu ne‑a displăcut deloc, mai ales că nu doream să creăm noi incidente diplomatice. 

Mai mult, păstorul Eparhiei Române în FranÅ£a, ÎnaltpreasfinÅ£itul Iosif, era tocmai fostul seminarist Ilie Pop care ne vizitase cu câÅ£iva ani în urmă la Cantauque, însoÅ£it de Ciprian Åžpan, astăzi PreasfinÅ£itul Siluan. Răspunsul binevoitor ÅŸi generos al ÎnaltpreasfinÅ£itului Părinte la cererea noastră ne-a scutit, probabil, de demersuri lungi ÅŸi complicate. De‑acum nu mai aveam de ce să ne temem, comunitatea noastră monastică putea fi primită în comuniunea cu ortodoxia aÅŸa cum era, fără să‑şi schimbe deloc rânduiala. Încrederea pe care ne‑a acordat-o ÎnaltpreasfinÅ£itul Părinte Mitropolit Iosif reprezenta cea mai înaltă garanÅ£ie ca noi să ne putem relua în pace viaÅ£a monastică. Încă o dată Dumnezeu a rânduit totul într‑un mod minunat. 

MÄ‚NÄ‚STIREA MAICII DOMNULUI ÅžI A SFÂNTULUI MARTIN DIN TOURS

De la cumpărarea lui în 1977 de către Comunitatea Teofaniei³, Domeniul de la Cantauque⁴ fusese pus sub ocrotirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), sărbătorită în mod deosebit pe 25 martie, de Buna Vestire. Alegerea acestui hram se făcuse la acea vreme în condiÅ£ii uimitoare, pe care am crezut că le putem interpreta ca un semn ceresc. AÅŸa că am cerut ÎnaltpreasfinÅ£itului Iosif să păstrăm acest hram pentru mănăstirea nou constituită. De asemenea, am cerut în ultimul moment să adăugăm hramul Sfântului Martin din Tours, o modalitate de a arăta dorinÅ£a noastră de continuitate cu tradiÅ£ia patristică ÅŸi monastică occidentală. Într‑adevăr, mănăstirea noastră de la Cantauque nu are vocaÅ£ia să fie grecească, română sau rusă, ci mai degrabă să asume pe cât posibil moÅŸtenirea Bisericii nedespărÅ£ite pe care am vrea ca locuitorii acestei Å£ări să ÅŸi‑o redobândească. Ne‑am bucurat să descoperim aceeaÅŸi preocupare ÅŸi la ÎnaltpreasfinÅ£itul Părinte Iosif. Åžtim, într‑adevăr, că prima lui preocupare nu este să păstreze cultura ÅŸi limba română, ci să vestească Evanghelia. De aceea ÅŸi noi sperăm, ca mulÅ£i alÅ£ii, să vedem într‑o zi constituit un sinod al Bisericii Ortodoxe care să adune într‑o unitate canonică pe toÅ£i credincioÅŸii ortodocÅŸi din FranÅ£a, oricare ar fi originea lor naÅ£ională. Până atunci, ni se cere să purtăm spre împlinire convertirea noastră ÅŸi să rămânem în pace în mijlocul acestei lumi agitate ÅŸi rele. Domnul nu a încetat să aibă grijă de noi, nu încape îndoială că va continua să o facă. Desigur, am vrea să avem o anumită siguranÅ£ă în ce priveÅŸte viitorul. Ne‑ar plăcea, mai ales, să intre noi fraÅ£i în obÅŸtea noastră. Pentru aceasta, poate va trebui să aÅŸteptăm ca lumea să‑şi piardă din puterea de seducÅ£ie ÅŸi noi înÅŸine să dovedim mai multă râvnă pentru Domnul. Sunt convins mai mult ca niciodată că viaÅ£a monastică rămâne o cale împărătească pentru cel care vrea să‑L urmeze pe Hristos ÅŸi mai cred că fidelitatea monahilor faÅ£ă de vocaÅ£ia lor este cel mai bun aport pe care ei îl pot aduce Bisericii. 

Hristos Dumnezeul nostru să întărească sfânta ÅŸi adevărata credinÅ£ă a credincioÅŸilor ortodocÅŸi ÅŸi această sfântă mănastire în vecii vecilor! Amin!
Mulţi şi fericiţi ani Mitropolitului nostru Iosif !
Mulţi şi fericiţi ani Episcopului nostru Marc !
MulÅ£i ÅŸi fericiÅ£i ani tuturor binefăcătorilor ÅŸi prietenilor care au făcut posibilă prezenÅ£a noastră pe acest Domeniu al Maicii Domnului!

Arhimandritul Jacob, StareÅ£ul mănăstirii Născătoarei de Dumnezeu  ÅŸi a Sfântului Martin din Tours

Note:

1. Mănăstirea Sfântul Ioan din Pustie este o proprietate a Custodiei Franciscane în Å¢ara Sfântă. Ea se află aproape de Ierusalim, la numai câÅ£iva kilometri de micul oraÅŸ Ein Karem, construită pe un loc considerat de tradiÅ£ie ca adăpostul Sfântului Ioan Botezătorul când era copil. Fiind abandonat de mai mulÅ£i ani, locul a fost pus la dispoziÅ£ia comunităÅ£ii noastre care a făcut acolo multe renovări importante. 

2. Biserica Greco‑Catolică Melchită s‑a născut din schisma din sânul Patriarhatului Antiohiei în secolul 17. Unită cu Roma, o regăsim prezentă în întregul Orient Mijlociu. Patriarhul său actual este Preafericitul Grigorie al III‑lea care a fost mai întâi Arhiepiscop la Ierusalim timp de 20 de ani, până în 2001. 

3. Comunitatea Teofaniei a fost o comunitate catolică, în anii ’70 ÅŸi ’80, regrupând familii ÅŸi celibatari care săvârÅŸeau Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur ÅŸi care se dedica evanghelizării.