ÃŽntristat de moarte este sufletul meu (Matei 26, 38) (I)

Natura omenească după căderea în păcat este în mod ontologic legată de tristeÅ£e. Căci rupându‑se de Dumnezeu ÅŸi pierzând grădina raiului, sufletul omenesc se va simÅ£i în permanenÅ£ă nefericit ÅŸi flămând, căutând o hrană pe care nu o poate afla în această lume, unde „toate momentele noastre fericite au un gust de moarte” (Sora Emmanuelle). Această stare de tristeÅ£e este inseparabilă de cugetul omenesc, ea nefiind pricinuită de nicio cauză materială sau împrejurare lumească. Este tristeÅ£ea ontologică a omului căzut în păcat, care sălăÅŸluieÅŸte în adâncul sufletului său fără niciun motiv lumesc ÅŸi îl însoÅ£eÅŸte ca o umbră de‑a lungul întregii sale existenÅ£e. Întristarea sufletului omenesc care tânjeÅŸte după împărăÅ£ia cerurilor de care a fost lipsit este în realitate o binefacere ÅŸi un dar de la Dumnezeu, căci ea aminteÅŸte omului „căderea lui de la o stare mai înaltă, care îi fusese hărăzită altcândva. Căci cine altcineva se simte nefericit de a nu fi rege, decât un rege detronat?” (Pascal – „Cugetări”). 

Această tristeÅ£e comună tuturor fiinÅ£elor omeneÅŸti este asemănătoare cu cea a unei păsări în colivie, care, deÅŸi este bine hrănită ÅŸi îngrijită ÅŸi duce o existenÅ£ă lipsită de griji ÅŸi confortabilă, nu se simte niciodată pe deplin satisfăcută de situaÅ£ia ei, chiar dacă nu înÅ£elege cauza acestei nemulÅ£umiri permanente. Chiar dacă această pasăre este născută în captivitate ÅŸi nu ÅŸtie să zboare, sufletul ei suferă de a nu‑şi putea lua zborul în infinitul spaÅ£iului ceresc pentru care a fost făcută. Tot aÅŸa sufletul omului căzut în robia păcatului ÅŸi închis în temniÅ£a patimilor lumeÅŸti va fi mistuit de o tristeÅ£e fără leac lumesc, mai mult sau mai puÅ£in conÅŸtientă, care îi semnalează că această lume nu este adevărata lui locuinÅ£ă ÅŸi că scopul existenÅ£ei lui nu se află pe acest pământ: „Întristarea de la Dumnezeu este o amărăciune a sufletului, o însuÅŸire a inimii pătrunse de durere, care o face să caute cu neobosită râvnă lucrul de care este însetată (…) Dacă ai dobândit această întristare, Å£ine‑o cu tine din toate puterile, căci ea se spulberă cu uÅŸurinÅ£ă dacă nu este temeinic înrădăcinată; zarva lumii, grijile materiale, plăcerile, ÅŸi mai ales vorbăria deÅŸartă ÅŸi luatul în râs o fac să dispară, aÅŸa cum focul topeÅŸte ceara” (Sf. Ioan Scărarul). 

Omul lipsit de această „întristare de la Dumnezeu” este asemenea unui bolnav care nu‑şi cunoaÅŸte boala ÅŸi, crezându‑se sănătos, este mulÅ£umit de starea lui ÅŸi nu face nimic pentru a se vindeca, nepăsare care nu poate decât să‑i agraveze boala: „Vai ÅŸi amar când omul este sătul ÅŸi mulÅ£umit în inima sa, ÅŸi mult mai bine când este flămând în inimă (…): este un semn al sănătăÅ£ii duhovniceÅŸti” (Sf. Teofan Zăvorâtul – „Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor”). 

Bucuriile ÅŸi plăcerile acestei lumi sunt tot atât de vremelnice ÅŸi pieritoare ca ÅŸi viaÅ£a noastră pământească. De aceea „sufletul nu se poate mulÅ£umi cu lumea aceasta”: „cei ce iubesc lumea, cu cât îÅŸi caută mai mult comorile aici, cu atât le doresc mai mult ÅŸi nu pot să se sature. (…) Motivul este că vor să‑şi mulÅ£umească sufletul cu ceva cu care sufletul nu se poate mulÅ£umi. Duhul este nemuritor ÅŸi de aceea nu se mulÅ£umeÅŸte cu materie stricăcioasă ÅŸi pieritoare, ci numai cu dumnezeirea cea vie ÅŸi nepieritoare. Astfel, bietul om, pierzând Izvorul apei vii, pe Dumnezeu, îÅŸi sapă fântâni tulburi în creaturi ÅŸi de la ele caută să‑şi răcorească sufletul! Dar n‑ai decât să sapi cât vrei, biet suflet, această fântână nu‑ţi va potoli setea, ci tot mai mult vei înseta!” (Sf. Tihon din Zadonsk – „Scrisori din chilie”). 

Lipsită de izvorul vieÅ£ii ce vine de la Dumnezeu, existenÅ£a noastră pământească seamănă cu un pustiu în care alergăm în zadar după mirajele acestei lumi, care „făgăduieÅŸte totul ÅŸi nu dă nimic”: „Dar sufletul nu‑l poÅ£i înÅŸela, cum nu poÅ£i înÅŸela un om înfometat, dându‑i o piatră în loc de pâine. De aceea sufletul se chinuieÅŸte” (Sf. Teofan Zăvorâtul – „ViaÅ£a lăuntrică”). 

Mâhnirea fără leac a sufletului flămând care nu‑şi află hrana în această lume este o temă centrală a literaturii franceze a secolului XIX, cunoscută sub numele de mal du siècle – rău al secolului asemuit cu o boală sufletească: 

„Am trăit, am trecut prin pustiul vieÅ£ii
Unde sub paşii mei toate florile s‑au veştejit
Unde întotdeauna nădejdea mi‑a amăgit mintea
Arătându‑mi fericirea în negurile orizontului,
Unde vântul morÅ£ii cu răsuflarea lui dogorâtoare
Seca toate fântânile sub buzele mele (…)
Unde totul, chiar ÅŸi amintirea, se învecheÅŸte ÅŸi se ÅŸterge,
Unde totul este vremelnic, pieritor, nesigur;
Unde ziua fericirii se sfârÅŸeÅŸte mâine;
De câte ori, înÅŸelat de existenÅ£ă,
Din pieptul meu am alungat orice nădejde!”

(Alphonse de Lamartine – „CredinÅ£a”)

Sensibilitatea marilor scriitori ÅŸi poeÅ£i francezi ai secolului XIX se înrudeÅŸte deseori cu viziunea spirituală a misticilor ÅŸi asceÅ£ilor, în ochii cărora bunurile lumeÅŸti, amăgitoare, limitate ÅŸi pieritoare, nu prezintă niciun interes ÅŸi nicio valoare: „Am voit să mă arunc pentru un anume timp într‑o lume care nu‑mi spunea nimic ÅŸi care nu mă auzea. Sufletul meu pe care nicio patimă nu‑l uzase încă căuta un lucru de care să se poată lega (…) Vai mie! ceea ce caut este numai un bine necunoscut, al cărui instinct mă urmăreÅŸte. Ce vină am eu dacă întâlnesc limite peste tot ÅŸi dacă ceea ce este limitat nu are nicio valoare pentru mine?” (Chateaubriand – „René”). 

AÅŸa‑numitul rău al secolului este în realitate răul lumii moderne, care din secolul XIX încoace ÅŸi‑a întins sfera de acÅ£iune ÅŸi bântuie în zilele noastre în întreaga lume. De aceea, unele opere ale scriitorilor din acea epocă apar în ochii cititorului de astăzi mai actuale ca niciodată, asemenea unor viziuni profetice ale lumii din zilele noastre: „Oamenii se îndoiau de orice: tinerii negau totul. PoeÅ£ii cântau deznădejdea. (...) Un sentiment nelămurit ÅŸi inexprimabil de amărăciune începu să dospească în toate inimile tinere. O negare a tuturor lucrurilor din cer ÅŸi de pe pământ, care s‑ar putea numi dezamăgire sau deznădejde. (...) Precum acel soldat care fiind întrebat: În ce crezi? a răspuns: În mine, tot aÅŸa, tineretul din FranÅ£a, auzind aceeaÅŸi întrebare, răspunde: În nimic. (...) Iată deci ce spunea sufletul: Vai nouă! vai nouă! Religia se duce; (...) nu mai avem nicio nădejde, nici nimic de aÅŸteptat, nici măcar două bucăÅ£ele de lemn puse în cruce, către care să întindem mâinile” (Alfred de Musset – „Confesiunile unui copil al secolului”: o recentă adaptare cinematografică a acestui roman dovedeÅŸte actualitatea lui). 

Răul de care suferă omul modern este de aceeaÅŸi natură cu cel care îl chinuie pe Adam în poemul Sfântului Siluan, citat la începutul acestui articol: „duhul rău a pus stăpânire pe mine / Îmi umple sufletul de neliniÅŸte ÅŸi suferinÅ£ă”. Căci „cel care nu‑şi supune voinÅ£a proprie lui Dumnezeu, se supune adversarului lui” (Sf. Isaac Sirul – „Cuvântări duhovniceÅŸti”). Douăsprezece secole după ascetul sirian citat mai sus, Baudelaire ajunge la aceeaÅŸi concluzie:

„Răul e perna pe care Satan, marele magician,
Leagănă îndelung cugetul nostru vrăjit (…)
Diavolul este cel care Å£ine în mâini
AÅ£ele care ne dictează miÅŸcările.
Spurcăciunile ni se par atrăgătoare
Åži zi de zi către iad mai coborâm cu‑n pas.”

(Charles Baudelaire – „Către cititor”, în Florile răului)