ÃŽntristat de moarte este sufletul meu (Matei 26, 38) (I)

Natura omenească după căderea în păcat este în mod ontologic legată de tristețe. Căci rupându‑se de Dumnezeu și pierzând grădina raiului, sufletul omenesc se va simți în permanență nefericit și flămând, căutând o hrană pe care nu o poate afla în această lume, unde „toate momentele noastre fericite au un gust de moarte” (Sora Emmanuelle). Această stare de tristețe este inseparabilă de cugetul omenesc, ea nefiind pricinuită de nicio cauză materială sau împrejurare lumească. Este tristețea ontologică a omului căzut în păcat, care sălășluiește în adâncul sufletului său fără niciun motiv lumesc și îl însoțește ca o umbră de‑a lungul întregii sale existențe. Întristarea sufletului omenesc care tânjește după împărăția cerurilor de care a fost lipsit este în realitate o binefacere și un dar de la Dumnezeu, căci ea amintește omului „căderea lui de la o stare mai înaltă, care îi fusese hărăzită altcândva. Căci cine altcineva se simte nefericit de a nu fi rege, decât un rege detronat?” (Pascal – „Cugetări”). 

Această tristețe comună tuturor ființelor omenești este asemănătoare cu cea a unei păsări în colivie, care, deși este bine hrănită și îngrijită și duce o existență lipsită de griji și confortabilă, nu se simte niciodată pe deplin satisfăcută de situația ei, chiar dacă nu înțelege cauza acestei nemulțumiri permanente. Chiar dacă această pasăre este născută în captivitate și nu știe să zboare, sufletul ei suferă de a nu‑și putea lua zborul în infinitul spațiului ceresc pentru care a fost făcută. Tot așa sufletul omului căzut în robia păcatului și închis în temnița patimilor lumești va fi mistuit de o tristețe fără leac lumesc, mai mult sau mai puțin conștientă, care îi semnalează că această lume nu este adevărata lui locuință și că scopul existenței lui nu se află pe acest pământ: „Întristarea de la Dumnezeu este o amărăciune a sufletului, o însușire a inimii pătrunse de durere, care o face să caute cu neobosită râvnă lucrul de care este însetată (…) Dacă ai dobândit această întristare, ține‑o cu tine din toate puterile, căci ea se spulberă cu ușurință dacă nu este temeinic înrădăcinată; zarva lumii, grijile materiale, plăcerile, și mai ales vorbăria deșartă și luatul în râs o fac să dispară, așa cum focul topește ceara” (Sf. Ioan Scărarul). 

Omul lipsit de această „întristare de la Dumnezeu” este asemenea unui bolnav care nu‑și cunoaște boala și, crezându‑se sănătos, este mulțumit de starea lui și nu face nimic pentru a se vindeca, nepăsare care nu poate decât să‑i agraveze boala: „Vai și amar când omul este sătul și mulțumit în inima sa, și mult mai bine când este flămând în inimă (…): este un semn al sănătății duhovnicești” (Sf. Teofan Zăvorâtul – „Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor”). 

Bucuriile și plăcerile acestei lumi sunt tot atât de vremelnice și pieritoare ca și viața noastră pământească. De aceea „sufletul nu se poate mulțumi cu lumea aceasta”: „cei ce iubesc lumea, cu cât își caută mai mult comorile aici, cu atât le doresc mai mult și nu pot să se sature. (…) Motivul este că vor să‑și mulțumească sufletul cu ceva cu care sufletul nu se poate mulțumi. Duhul este nemuritor și de aceea nu se mulțumește cu materie stricăcioasă și pieritoare, ci numai cu dumnezeirea cea vie și nepieritoare. Astfel, bietul om, pierzând Izvorul apei vii, pe Dumnezeu, își sapă fântâni tulburi în creaturi și de la ele caută să‑și răcorească sufletul! Dar n‑ai decât să sapi cât vrei, biet suflet, această fântână nu‑ți va potoli setea, ci tot mai mult vei înseta!” (Sf. Tihon din Zadonsk – „Scrisori din chilie”). 

Lipsită de izvorul vieții ce vine de la Dumnezeu, existența noastră pământească seamănă cu un pustiu în care alergăm în zadar după mirajele acestei lumi, care „făgăduiește totul și nu dă nimic”: „Dar sufletul nu‑l poți înșela, cum nu poți înșela un om înfometat, dându‑i o piatră în loc de pâine. De aceea sufletul se chinuiește” (Sf. Teofan Zăvorâtul – „Viața lăuntrică”). 

Mâhnirea fără leac a sufletului flămând care nu‑și află hrana în această lume este o temă centrală a literaturii franceze a secolului XIX, cunoscută sub numele de mal du siècle – rău al secolului asemuit cu o boală sufletească: 

„Am trăit, am trecut prin pustiul vieții
Unde sub pașii mei toate florile s‑au veștejit
Unde întotdeauna nădejdea mi‑a amăgit mintea
Arătându‑mi fericirea în negurile orizontului,
Unde vântul morții cu răsuflarea lui dogorâtoare
Seca toate fântânile sub buzele mele (…)
Unde totul, chiar și amintirea, se învechește și se șterge,
Unde totul este vremelnic, pieritor, nesigur;
Unde ziua fericirii se sfârșește mâine;
De câte ori, înșelat de existență,
Din pieptul meu am alungat orice nădejde!”

(Alphonse de Lamartine – „Credința”)

Sensibilitatea marilor scriitori și poeți francezi ai secolului XIX se înrudește deseori cu viziunea spirituală a misticilor și asceților, în ochii cărora bunurile lumești, amăgitoare, limitate și pieritoare, nu prezintă niciun interes și nicio valoare: „Am voit să mă arunc pentru un anume timp într‑o lume care nu‑mi spunea nimic și care nu mă auzea. Sufletul meu pe care nicio patimă nu‑l uzase încă căuta un lucru de care să se poată lega (…) Vai mie! ceea ce caut este numai un bine necunoscut, al cărui instinct mă urmărește. Ce vină am eu dacă întâlnesc limite peste tot și dacă ceea ce este limitat nu are nicio valoare pentru mine?” (Chateaubriand – „René”). 

Așa‑numitul rău al secolului este în realitate răul lumii moderne, care din secolul XIX încoace și‑a întins sfera de acțiune și bântuie în zilele noastre în întreaga lume. De aceea, unele opere ale scriitorilor din acea epocă apar în ochii cititorului de astăzi mai actuale ca niciodată, asemenea unor viziuni profetice ale lumii din zilele noastre: „Oamenii se îndoiau de orice: tinerii negau totul. Poeții cântau deznădejdea. (...) Un sentiment nelămurit și inexprimabil de amărăciune începu să dospească în toate inimile tinere. O negare a tuturor lucrurilor din cer și de pe pământ, care s‑ar putea numi dezamăgire sau deznădejde. (...) Precum acel soldat care fiind întrebat: În ce crezi? a răspuns: În mine, tot așa, tineretul din Franța, auzind aceeași întrebare, răspunde: În nimic. (...) Iată deci ce spunea sufletul: Vai nouă! vai nouă! Religia se duce; (...) nu mai avem nicio nădejde, nici nimic de așteptat, nici măcar două bucățele de lemn puse în cruce, către care să întindem mâinile” (Alfred de Musset – „Confesiunile unui copil al secolului”: o recentă adaptare cinematografică a acestui roman dovedește actualitatea lui). 

Răul de care suferă omul modern este de aceeași natură cu cel care îl chinuie pe Adam în poemul Sfântului Siluan, citat la începutul acestui articol: „duhul rău a pus stăpânire pe mine / Îmi umple sufletul de neliniște și suferință”. Căci „cel care nu‑și supune voința proprie lui Dumnezeu, se supune adversarului lui” (Sf. Isaac Sirul – „Cuvântări duhovnicești”). Douăsprezece secole după ascetul sirian citat mai sus, Baudelaire ajunge la aceeași concluzie:

„Răul e perna pe care Satan, marele magician,
Leagănă îndelung cugetul nostru vrăjit (…)
Diavolul este cel care ține în mâini
Ațele care ne dictează mișcările.
Spurcăciunile ni se par atrăgătoare
Åži zi de zi către iad mai coborâm cu‑n pas.”

(Charles Baudelaire – „Către cititor”, în Florile răului)