Să fie răstignit! (Matei 27, 23) (II)

Dubla semnificație a crucii, ca instrument de tortură și moarte și ca o cale de salvare care duce la învierea din morți și la viața veșnică, corespunde dublei naturi a ființei omenești: pe de o parte omul căzut în păcat și rob al celui rău, și pe de altă parte omul făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, care năzuiește să se întoarcă la Tatăl lui ceresc. Suferința și moartea care nu au fost făcute, nici voite de Dumnezeu au intrat în lume prin căderea în păcat a omului, care, rupându‑se de Dumnezeu, izvorul Binelui și Vieții, a făcut legământ cu răul și cu moartea. Acest om căzut în robia păcatului și legat de această lume – vechiul om, cum îl numește apostolul Pavel – este cel care trebuie să fie răstignit și să moară – „cei ce sunt ai lui Hristos și‑au răstignit firea pământească împreună cu patimile și poftele ei” (Gal. 5, 24) –, precum un om mistuit de o boală ucigătoare și molipsitoare, căci „așa cum bolile distrug și ucid trupul, tot așa acționează și păcatul asupra sufletului” (Sf. Nectarie din Egina – „Despre îngrijirea sufletului”). Atâta vreme cât omul căzut în păcat este viu în sufletul și cugetul nostru, ne vom afla în mod inevitabil sub puterea suferinței și morții, precum se află oamenii bolnavi. Moartea omului păcătos nu este deci o moarte, ci dimpotrivă, o reîntoarcere la viață, asemenea unui om care a fost bolnav și s‑a vindecat: omul bolnav a murit împreună cu boala sa, pentru ca să poată reveni la viață omul sănătos.

Moartea omului lumesc este moartea păcatului, iar moartea păcatului este moartea morții. „Iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune și acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghițită de biruință. Moarte, unde este biruința ta? Moarte, unde îți este boldul?»” (I Cor. 15, 54‑55). 

Crucea reprezintă, prin urmare, în același timp un principiu de separare și opoziție – sus și jos, dreapta și stânga, cer și pământ, viață și moarte – și un mod de a reuni și împăca aceste opoziții, care dispar în punctul central către care converg cele patru ramuri ale crucii. Acest punct de intersecție în care se unesc și coexistă toate tendințele opuse este definit de istoricul religiilor Mircea Eliade sub numele de coincidentia oppositorum – coincidența contrariilor: „Un punct în care cele de sus și cele de jos nu mai sunt percepute ca fiind opuse” (M. Eliade – „Încercarea labirintului”). Acest punct central în care se contopesc și se împacă toate opozițiile – cerul și pământul, trupul și sufletul, viața și moartea, voința omului și voința lui Dumnezeu – este persoana lui Iisus Hristos. Prin moartea Sa pe cruce și prin Învierea Sa, Hristos a restabilit unitatea inițială între om și Dumnezeu și între această lume și împărăția Cerurilor: „Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două una, surpând peretele din mijloc al despărțiturii, desființând vrăjmășia în trupul Său (…), ca întru Sine pe cei doi să‑i zidească într‑un singur om nou și să întemeieze pacea, și să‑i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniți într‑un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmășia” (Efes. 2, 14‑16).

Astfel încât crucea, ca mod de coexistență și împăcare a tuturor opozițiilor, reprezintă cea mai înaltă și desăvârșită formă de iubire – iubirea de dușmani, iar iubirea de dușmani înseamnă reîntoarcerea în grădina raiului, unde vrajba, dezbinarea, suferința și moartea nu există, căci ele nu au fost făcute de Dumnezeu, a Cărui Creație nu putea conține nimic rău: „Dumnezeu s‑a uitat la tot ce făcuse, și iată că erau foarte bune” (Fac. 1, 31). 

Considerată în plan orizontal, crucea indică cele patru puncte cardinale și reprezintă prin urmare totalitatea lumii pământești. Lipsită de dimensiunea ei verticală, existența noastră în această lume este fără scăpare, căci oriunde ne‑am îndrepta pașii, vom întâlni la capătul drumului suferința și moartea, ca și cei răstigniți pe cruce înainte de venirea lui Hristos, Care prin moartea Sa a învins moartea și a făcut din cruce un izvor de viață. Această lume este deci ea însăși o cruce pe care fiecare om e răstignit chiar în momentul în care se naște. Nimeni nu poate fi scutit de această cruce, căci după căderea în păcat a lui Adam, ea face parte integrantă din natura omenească. Dar există două feluri de a ne purta crucea: cu Hristos cel înviat din morți sau fără El, precum cei doi tâlhari răstigniți împreună cu Iisus, care au suferit și au murit pe cruce ca și El, dar dintre care numai cel ce a crezut în El a fost mântuit: „Adevăr grăiesc ție: astăzi vei fi cu mine în Rai” (Luca 23, 43). 

Fiecare om are de ales, ca și cei doi tâlhari, între a crede sau a nu crede în Hristos și a urma sau nu calea Lui. În funcție de această alegere drumul crucii ne poate duce fie la înviere și la viața veșnică, fie ne poate arunca, în ceasul Judecății, „în pârjolul de foc, unde va fi plângerea și scrâșnirea dinților” (Matei 13, 50). 

Crucea reprezintă prin urmare și o răscruce de drumuri, înscrisă în însăși natura omenească, ce se află împărțită între trup și suflet, între lumea pământească și cea cerească, între voința omului căzut în păcat și voința lui Dumnezeu. Axul orizontal al crucii reprezintă dimensiunea pământească și trupească a omului, axul vertical, dimensiunea duhovnicească, iar cele două împreună cuprind totalitatea vieții și făpturii omenești. Astfel încât crucea este o prezență permanentă de‑a lungul întregii noastre existențe, întrucât omul, fiind în același timp duh și trup, el trebuie să țină seama în orice clipă de această dublă natură, pentru a da Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu (Matei 22, 21). Dimensiunea spirituală a omului tinde în mod firesc către Dumnezeu și către împărăția Cerurilor, dar dimensiunea orizontală a acestei lumi și a omului trupesc, robit păcatului, barează calea și se opune acestui elan ascendent. De aceea „a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu, căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu‑l voiesc, pe acela îl săvârșesc (…) Că după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându‑se împotriva legii minții mele și făcându‑mă rob legii păcatului care este în mădularele mele” (Rom. 7, 18‑23). 

Omul căzut în păcat fiind în permanență împărțit între tendințele opuse ale dublei sale naturi, fiecare din noi trebuie să ducă această luptă între omul duhovnicesc și omul trupesc, punându‑se în slujba unuia sau celuilalt: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui. Nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona” (Matei 6, 24). 

Puterile noastre omenești sunt insuficiente pentru a birui omul trupesc, dat fiind că „demonul, acest tovarăș al țărânei noastre, se ascunde în trupul nostru ca un fel de vierme” (Sf. Ioan Scărarul). Așa încât „lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac” (Efes. 6, 12). Omul robit păcatului fiind prea slab și neputincios pentru a duce singur această luptă, Dumnezeu s‑a făcut om și s‑a scoborât pe pământ pentru veni în ajutorul nostru: „Căci n‑a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 17). 

Crucea lui Hristos restabilește alianța între om și Dumnezeu, devenind astfel în această lume un izvor de viață veșnică, precum pomul vieții din grădina raiului: „Pomul vieții cel din rai a rămas în rai. În locul lui, pe pământ este înălțat pomul crucii. Rostul acestuia este unul singur: va gusta omul și va fi viu. Apropie‑te, lipește‑ți buzele de el și bea din el viață. (…) Iar viață vei începe să bei din el când vei porni la luptă cu patimile. Fiecare biruire a patimii va fi ca primirea unor sucuri de viață dătătoare din crucea purtătoare de viață. (…) Minunată este însușirea răstignirii de sine! Parcă îți ia, dar luându‑ți, îți dă; parcă retează, dar retezând, înrădăcinează; parcă omoară, dar omorând, înviază. Este exact Crucea lui Hristos, care a călcat moartea, viață dăruind” (Sf. Teofan Zăvorâtul – „Trei cuvinte despre purtarea crucii”).