Gesturile care (ne) sfinţesc

Ne dorim poate ca în viaÅ£ă să realizăm lucruri măreÅ£e ÅŸi deseori ne gândim cum am putea să facem aceasta. Ne dorim ca „ceva” să rămână în urma noastră, ca numele noastre să fie pomenite ÅŸi după ducerea noastră din această viaÅ£ă datorită acelor lucruri excepÅ£ionale pe care le‑am fi realizat. Este o dorinÅ£ă legitimă în felul ei, de necondamnat. ToÅ£i simÅ£im nevoia de împlinire. Uneori însă renunÅ£ăm ÅŸi apoi ne dezamăgim în faÅ£a neputinÅ£ei, nereuÅŸita atrăgând după sine întristarea, acel sentiment de ratare.

Uităm însă de gesturile mici, poate nesemnificative pentru unii, dar care în realitate ne pot sfinÅ£i viaÅ£a: un ÅŸofer de autobuz opreÅŸte autobuzul ca să o aÅŸtepte pe doamna care aleargă să‑l prindă, un altul cedează locul lui în metrou sau dă o mână de ajutor celui încărcat cu bagaje ca să urce scările.

Orice gest al meu care‑l odihneÅŸte pe celălalt atrage după sine binecuvântarea lui Dumnezeu, iar binecuvântarea aduce sfinÅ£enia în viaÅ£a mea. Sunt gesturi simple de bunăvoinÅ£ă, la îndemâna oricui. De asemenea, uităm că orice nejudecată a mea faÅ£ă de faptele celuilalt îi poate aduce acestuia din urmă odihna ÅŸi poate chiar întoarcerea lui la credinÅ£ă. Celălalt nu se va îndrepta neapărat prin judecata mea, ci mai degrabă prin nejudecata mea. Dacă chiar îmi pasă de el, mă rog pentru el, iar dacă nu, lasă‑l, pentru că oricum Dumnezeu poartă de grijă de sufletul lui. SutaÅŸul Corneliu¹ era închinător la dumnezeul iudeilor, dar în acelaÅŸi timp era milostiv. Milosteniile sale l‑au adus la cunoaÅŸterea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, făcându‑l pe Sfântul Apostol Petru să exclame: „Cu adevărat înÅ£eleg că Dumnezeu nu este părtinitor! Voi ÅŸtiÅ£i că nu se cuvine unui bărbat iudeu să se unească sau să se apropie de cel de alt neam, dar mie Dumnezeu mi‑a arătat să nu numesc pe nici un om spurcat sau necurat. Ci, în orice neam, cel ce se teme de El ÅŸi face dreptate este primit de El”².

ToÅ£i cei care nu cred în Hristos sunt poate închinători la un alt dumnezeu, dar în acelaÅŸi timp poate că sunt milostivi, iubitori de oameni, primitori, blânzi, omenoÅŸi etc. A lui Dumnezeu este judecata, ÅŸi a celui creÅŸtin, ÅŸi a celui necreÅŸtin. Åži mântuirea tot a lui Dumnezeu este. Nu ne va judeca Dumnezeu pe noi după cât de perspicace am fost în a ne găsi argumente de îndreptăÅ£ire pentru judecata celuilalt, ci judecata lui Dumnezeu se va face după cu totul alte criterii: „Flămând am fost ÅŸi mi‑aÅ£i dat să mănânc, gol am fost ÅŸi m‑aÅ£i îmbrăcat” ÅŸi lista poate continua: neputincios am fost ÅŸi nu v‑aÅ£i smintit de mine, obosit am fost ÅŸi m‑aÅ£i odihnit, trist am fost ÅŸi m‑aÅ£i bucurat.

Nicolae Steinhardt spune în acest sens: „CurăÅ£ă ograda ta, bucură‑te de curăÅ£enie ÅŸi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuÅŸi l‑a pus. Căci între vecin ÅŸi gunoiul din curte există o relaÅ£ie ascunsă, niÅŸte emoÅ£ii pe care nu le cunoÅŸti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată ÅŸi cauze ce vor rămâne, poate, pentru totdeauna ascunse minÅ£ii ÅŸi inimii tale”³.

Lucrurile măreÅ£e nu se‑nfăptuiesc singure, dintr‑odată, ci ele sunt alcătuite dintr‑o serie de lucruri mărunte adunate laolaltă. Grija mea să fie mai degrabă în a vedea în ce măsură reuÅŸesc sau am reuÅŸit să mă fac prin faptele mele, prin gesturile mele scară pentru celălalt, pentru ca celălalt să ajungă ÅŸi el la cunoaÅŸterea lui Dumnezeu: „AÅŸa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aÅŸa încât să vadă faptele voastre cele bune ÅŸi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 14).

Împlinirea mea trece prin aproapele plecând de la aceste gesturi mici. A le ignora este ca ÅŸi cum ai încerca să aduni  o grămadă de lucruri într‑un sac fără fund, iar la sfârÅŸit îÅ£i dai seama că tot ceea ai crezut că ai adunat de fapt s‑a risipit ÅŸi nu ai rămas practic cu nimic. Nu ne putem mântui de unii singuri, făcând abstracÅ£ie de ceilalÅ£i: „Orice ură, orice aversiune, orice Å£inere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înÅ£elegere, bunăvoinÅ£ă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graÅ£iei ÅŸi gingăÅŸiei unui menuet de Mozart... este un păcat ÅŸi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreÅ£, orice rea dispoziÅ£ie este de la diavol ÅŸi strică totul”.⁴

Iuliana Trancă, Paris

Note:

1. „Iar în Cezareea era un bărbat cu numele Corneliu, sutaÅŸ, din cohorta ce se chema Italica. Cucernic ÅŸi temător de Dumnezeu, cu toată casa lui ÅŸi care făcea multe milostenii poporului ÅŸi se ruga lui Dumnezeu totdeauna. Åži a văzut în vedenie, lămurit, cam pe la ceasul al nouălea din zi, un înger al lui Dumnezeu intrând la el ÅŸi zicându‑i: Corneliu! Iar Corneliu, căutând spre el ÅŸi înfricoÅŸându‑se, a zis: Ce este, Doamne? Åži îngerul i‑a zis: Rugăciunile tale ÅŸi milosteniile tale s‑au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu. Åži acum, trimite bărbaÅ£i la Iope ÅŸi cheamă să vină un oarecare Simon, care se numeÅŸte ÅŸi Petru” (Faptele Apostolilor 10, 1‑5).
2. Faptele Apostolilor 10, 28; 10, 34‑35.
3. Nicolae Steinhardt, ÎnvăÅ£ături, „Acum ÅŸtiu, am aflat ÅŸi eu...”
4. Nicolae Steinhardt, op. cit.