Dezlegarea copilului îndrăcit, mut ÅŸi surd: Hristos Cel care scoate demonii

Această Evanghelie este deosebit de bine aleasă în miezul Postului, căci este vorba despre un exorcism săvârÅŸit de Hristos, cu prilejul căruia Domnul ne dă o învăÅ£ătură de căpătâi cu privire la demoni ÅŸi la deosebirea duhurilor. Or, orice efort ascetic dezvăluie prezenÅ£a demonilor ÅŸi ne sileÅŸte să ducem împotriva lor o luptă aspră, care poate fi uneori violentă. Această minune este raportată de către cele trei evanghelii sinoptice, dar istorisirea Sfântului Evanghelist Marcu este cea mai completă, căci Sfântul Petru a fost martor la scenă¹. 

Domnul este încă în Galileea ÅŸi va începe curând urcarea Sa către Ierusalim, unde ÎÅŸi va duce marea Sa luptă biruitoare asupra morÅ£ii ÅŸi a lui Satan. Scena se petrece imediat după Schimbarea la FaÅ£ă: Hristos coboară de pe munte cu Petru, Iacov ÅŸi Ioan ÅŸi se întoarce la ceilalÅ£i ucenici. Aici se află o mulÅ£ime mare, iar ucenicii au discuÅ£ii aprinse cu cărturarii, adică cu dascălii Legii. Åži Domnul întreabă: Ce vă sfădiÅ£i între voi? Dar un om din mulÅ£ime răspunde: a adus un tânăr care are duh mut, care îl prigoneÅŸte ÅŸi îl chinuieÅŸte mult; a venit să ceară ucenicilor ÎnvăÅ£ătorului să‑l dezlege, dar aceÅŸtia nu au putut să facă nimic pentru a alunga pe acel demon. SituaÅ£ia este delicată, căci Domnul dăduse mai înainte Apostolilor Săi puterea de a alunga demonii², ÅŸi miza este importantă, pentru că Rabbi Ieshouah are faimă mare. Iar cărturarii privesc… 

Prima reacÅ£ie a Domnului este surprinzătoare ÅŸi destul de deconcertantă: ÎÅŸi exprimă marea oboseală faÅ£ă de acest neam necredincios ÅŸi îndărătnic/viclean³ (Până când voi fi cu voi?). Această remarcă aspră a lui Hristos îi priveÅŸte pe ucenici, mulÅ£imea, ÅŸi într‑o anumită măsură pe toÅ£i oamenii. De ce îi numeÅŸte neam necredincios ÅŸi îndărătnic? Evreii se tot laudă dinaintea lui Rabbi Ieshouah că sunt „fii ai lui Avraam”, pe care îl numesc „părintele nostru”, ca pentru a se îndreptăÅ£i ÅŸi a se deosebi de El, refuzându‑i caracterul mesianic. Atunci Hristos le răspunde: nu sunteÅ£i fii ai lui Avraam, pentru că el a avut o credinÅ£ă absolută în Dumnezeu, Tatăl meu ceresc: sunteÅ£i fii ai părinÅ£ilor voÅŸtri cei dintâi, Adam ÅŸi Eva, neascultători ca ÅŸi ei; nu aveÅ£i credinÅ£ă în Dumnezeu, nici în Tatăl Meu ÅŸi nici în Mine, Fiul Său, ÅŸi faceÅ£i negoÅ£ cu cel „viclean”, tatăl minciunii, ÅŸarpele din vechime. Iată de ce fiii voÅŸtri sunt luaÅ£i de Satana ÅŸi nu izbutiÅ£i să‑i izbăviÅ£i de el. Aceste cuvinte ale Cuvântului lui Dumnezeu îÅŸi păstrează toată valoarea până în ziua de azi.

Dar, imediat după această manifestare de oboseală omenească, Domnul făptuieÅŸte:  AduceÅ£i pe copil la Mine. PrezenÅ£a lui Hristos, Dumnezeu întrupat, îl face pe demon să turbeze: copilul se zvârcoleÅŸte pe pământ ÅŸi scoate spume. Este transformat de demon în animal fioros. Hristos nu se lasă impresionat de această pantomimă drăcească ÅŸi îl întreabă pe tatăl lui, care Îi lămureÅŸte ce pătimesc: copilul este posedat încă din copilărie ÅŸi de mai multe ori demonul a vrut să‑l ucidă arzându‑l sau înecându‑l, dar fără să izbutească. Să ne oprim un moment asupra acestui copil posedat ÅŸi asupra bogatei învăÅ£ături duhovniceÅŸti care ni se dă aici.

Întâi de toate, posesia drăcească există: tatăl ÅŸi copilul o arată, iar Hristos nu contrazice aceasta. Cazurile de îndrăcire erau numeroase în Antichitate, deoarece, de la izgonirea din rai, oamenii făceau negoÅ£ cu demonii în două feluri: în chip religios, oficial, codificat,  adorarea idolilor, care se regăseÅŸte în toate religiile păgâne (ÅŸi faÅ£ă de care Hristos ne arată El însuÅŸi că aceÅŸti idoli – cei care sunt adoraÅ£i în locul lui Dumnezeu – sunt demoni⁴) ÅŸi în chip ascuns, neoficial, privat, prin magie, care constă în a folosi puterea demonilor într‑un scop interesat, în defavoarea celorlalÅ£i, făcându‑le rău ÅŸi nesocotindu‑le libertatea. S‑a uitat, în vremurile noastre materialiste ÅŸi atee, că magia era atotprezentă în toate societăÅ£ile omeneÅŸti înainte de venirea lui Hristos, ÅŸi doar El, ÅŸi numai El, e Cel care ne‑a izbăvit de stăpânirea demonilor ÅŸi de robia lor. Cutremurătoare lipsă de recunoÅŸtinÅ£ă omenească!

Apoi, manifestările posesiei demoniace sunt o învăÅ£ătură duhovnicească. Este vorba aici de un copil ÅŸi, mai mult, unul născut⁵: acesta îl reprezintă, desigur, pe fiul Evei, omenirea căzută în copilărie ÅŸi rămasă astfel, infantilă6. Posesia este un viol duhovnicesc: are loc atunci când un demon (sau o ceată de demoni) reuÅŸeÅŸte să facă dintr‑o persoană omenească „sălaÅŸul său”, adică să locuiască într‑însa: această persoană îÅŸi pierde atunci libertatea, conÅŸtiinÅ£a ÅŸi autonomia. Demonul făptuieÅŸte, vorbeÅŸte ÅŸi lucrează în ea ÅŸi prin ea, dându‑se drept ea. Este o parazitare duhovnicească, preluarea controlului asupra unei persoane trupeÅŸti⁷ de către una netrupească. Această locuire a demonului într‑un om este o maimuÅ£ăreală drăcească a prezenÅ£ei Duhului Sfânt în om⁸.

Trebuie să mai spunem că nu e vorba aici de „demon” în general, nici de „demoni” la plural (lucru posibil, cum a fost cu îndrăcitul din Ghergheseni), ci de un demon anume, ale cărui arme sunt mutismul ÅŸi surditatea (Hristos îl va numi: duh mut ÅŸi surd). Demonii, într‑adevăr, sunt persoane îngereÅŸti căzute. Ei aparÅ£in celor opt cercuri (sau sfere, sau cete) îngereÅŸti (cea dintâi, a Serafimilor, nu le este accesibilă)⁹ ÅŸi deci nu au aceleaÅŸi puteri de a face rău: fiecare cerc îngeresc este un grad de înălÅ£are duhovnicească ÅŸi de asemănare cu Dumnezeu: vom regăsi imaginea inversă în lumea infernală. Fiecare înger căzut va trage în jos bogăÅ£iile sferei sale cereÅŸti pentru a face rău ÅŸi a distruge (la fel este ÅŸi la oameni: un înÅ£elept ÅŸi un învăÅ£at poate face mult mai mult rău decât un om îngust ÅŸi neÅŸtiutor). În afară de aceasta, fiecare demon este o persoană, diferită de celelalte. Una dintre cele mai puternice arme ale lor este de a lucra în ascuns, de unde faptul că nu îÅŸi spun niciodată numele¹⁰.

Semnele posesiei care ni se dau aici sunt interesante: muÅ£enia împiedică pe copil să fie un „cuvânt” ÅŸi deci să se asemene lui Hristos; surzenia îl împiedică să audă glasul lui Dumnezeu. Mai mult, copilul nu are o înfăÅ£iÅŸare normală (este urâÅ£it de strâmbături ÅŸi spume), nici o purtare normală (se zvârcoleÅŸte pe jos sau rămâne Å£eapăn). Demonilor le place să‑l umilească, să‑l urâÅ£ească, să‑l facă de râs pe Om, pentru că sunt geloÅŸi pe faptul că este chipul lui Dumnezeu. Åži, în sfârÅŸit, caută mereu să‑l distrugă, să‑l ucidă, chiar trupeÅŸte. Dar nu reuÅŸesc decât rareori, pentru că Dumnezeu a pus un hotar (Cf. Iov)¹¹.

Există ÅŸi un alt semn, care este un criteriu esenÅ£ial al deosebirii duhurilor: demonul îÅŸi dublează violenÅ£a în prezenÅ£a lui Hristos. Adesea oamenii posedaÅ£i arată normal, dar când sunt în prezenÅ£a unei cruci, a unei icoane sau la Biserică intră într‑o criză violentă. Pentru că demonii refuză cu desăvârÅŸire întruparea Cuvântului. Orice atitudine de refuz sau de ură faÅ£ă de Hristos, violentă ÅŸi publică, dă dovadă de influenÅ£a ÅŸi prezenÅ£a demonică.

Dialogul dintre tatăl copilului ÅŸi Hristos este remarcabil. Tatăl se adresează lui Hristos ÅŸi Îi cere ajutorul: Dacă poÅ£i ceva, ajută‑ne, fie‑ţi milă de noi! Domnul suspină:  Dacă poÅ£i!... Ce suferinÅ£ă omenească pentru Hristos să audă „dacă poÅ£i”, El, Cel Atotputernic! Acum înÅ£elegem mai bine prima sa reacÅ£ie de oboseală. Åži adaugă acest logion  sublim: Totul este cu putinÅ£ă celui care crede. Tatăl atunci are un răspuns admirabil: Cred! Ajută necredinÅ£ei mele. Cred, dar într‑un fel oarecum formal, exterior, pentru că sunt slab ÅŸi sărac: vino înlăuntrul meu ÅŸi întăreÅŸte‑mă, fă această credinÅ£ă adevărată, reală, adâncă, de nedezrădăcinat. Ce sinergie! Este o frază demnă de cei mai înduhovniciÅ£i.

De îndată Domnul îi împlineÅŸte dorinÅ£a: Se adresează duhului mut ÅŸi surd ÅŸi îi porunceÅŸte să iasă din copil ÅŸi să nu se mai întoarcă niciodată. Demonul ascultă, dar făcând o ultimă piruetă: lasă să creadă că copilul este mort. Demonilor le place foarte mult să se dea în spectacol ÅŸi să‑i impresioneze pe oameni. Demonul scoate un răget înlăuntrul copilului, îl zgâlÅ£âie puternic (în zilele noastre s‑ar vorbi despre o criză de epilepsie), iar copilul intră în catalepsie. Oamenii îÅŸi spun: a murit.

Dar Domnul se apleacă, ia copilul de mână ÅŸi îl ridică, redându‑l tatălui său: este o imagine foarte frumoasă a Învierii (după cum arată icoana: Hristos se pleacă pentru a ridica pe Adam). Åži aici, Domnul ne dă o învăÅ£ătură duhovnicească importantă. Nu trebuie niciodată să ne grăbim să avem o părere, cu atât mai puÅ£in o părere definitivă: trebuie să aÅŸteptăm un pic pentru a vedea efectele, roadele unui act sacramental. Trebuie să Å£inem cont de timp (timpul fizic), pentru că forÅ£ele care acÅ£ionează aici nu sunt nici abstracte, nici anonime: sunt persoane, care prin fire sunt libere.

Apostolii sunt zdrobiÅ£i. Nu înÅ£eleg. Întreabă pe ÎnvăÅ£ător: Pentru ce noi n‑am putut să‑l alungăm? SubînÅ£eles: din moment ce Tu ne‑ai dat putere asupra demonilor. Răspunsul lui Hristos este foarte important în plan teologic ÅŸi duhovnicesc: Acest soi de demoni nu poate ieÅŸi decât cu rugăciune¹². „Acest soi”: acest soi de demon, aceÅŸti demoni foarte puternici care pot împiedica Omul să dea slavă lui Dumnezeu, îngerii căzuÅ£i din această ceată îngerească… „Cu rugăciune”: doar rostirea formulelor sfinte nu este de ajuns; e nevoie ÅŸi de luptă, prin rugăciune, de a striga către Dumnezeu, de stăruinÅ£ă. E nevoie de timp. Nu se dezrădăcinează un copac mare ca un fir de iarbă. Am putea spune: dincolo de forma cuvintelor sacre, trebuie să intervină puterea Duhului Sfânt, trebuie ca Dumnezeu să vină în persoană.

Părintele Noël TANAZACQ, Paris