De ce vă este frică, puțin credincioșilor? (Matei 8, 26)(II)

Teama este o reacție firească a conștiinței omenești și a făpturii muritoare în fața unui univers fără margini și fără grai – „Tăcerea veșnică a acestor întinderi nemărginite mă înspăimântă” (Pascal) –, căci omul își cunoaște atunci nimicnicia, slăbiciunea și neputința în fața forțelor colosale ale naturii și universului, prin care se manifestă atotputernicia divină: „Cel dintâi sentiment religios este teama, nu o teamă care zămislește zei, ci o teamă pricinuită de aceștia. Prima imagine a divinității este focul nevăzut, ascuns, forță care mistuie totul și poate transforma totul în haos; cel dintâi cult este sacrificiul sângeros. Acest fapt nu are nimic artificial, nici arbitrar. Așa trebuie să fie atâta vreme cât omul viețuiește în afara lui Dumnezeu, atâta vreme cât el este stăpânit de patimile necurate” (Vladimir Soloviov – Temeliile duhovnicești ale vieții).

Ceea ce numim „lume” nu este niciodată altceva decât o anume viziune a conștiinței omenești care se proiectează în spațiul înconjurător. Astfel, în ochii unui necredincios, lumea apare ca fiind dominată de forțe oarbe și vrăjmașe omului, care mai devreme sau mai târziu ne vor nimici pe toți, fără excepție. De aici rezultă o stare permanentă de neliniște, îngrijorare și teamă, care a devenit o trăsătură caracteristică a psihologiei omului modern. Stare de spirit descrisă de Tolstoi, care a cunoscut, înainte de a‑și regăsi credința, criza morală, dezorientarea și teama nedomolită a omului fără Dumnezeu: „Eram precum un om pierdut într‑o pădure, care aleargă în toate direcțiile căutând o cale și care își dă seama că cu fiecare pas se rătăcește și mai mult ( …) Am cercetat în toate domeniile și nu numai că nu am găsit nimic, dar am înțeles că cei care cercetaseră ca și mine cunoașterea omenească nu găsiseră nici ei nimic. Nu numai că nu găsiseră nimic, dar constataseră că tocmai cauza deznădejdii mele, absurditatea vieții, era singura certitudine incontestabilă accesibilă omului”. În această perioadă de criză morală, Tolstoi, om bogat, celebru, răsfățat de soartă, ajunge la aceeași concluzie ca și Ecleziastul (1, 14): „totul este deșertăciune și goană după vânt”, căci la capătul tuturor căilor noastre pământești „singurul lucru absolut sigur care ne așteaptă este moartea” (P. Evdokimov): „Mi se întâmplase ceva de felul acesta: într‑un anume moment de care nu‑mi mai aminteam, fusesem pus într‑o barcă și împins în apă de la un țărm necunoscut (…). Fusesem dus de apă departe, atât de departe că auzeam zgomotul cataractelor care aveau să mă zdrobească (…). În fața mea nu vedeam decât moartea către care mă repezeam și care mă înspăimânta, neaflând niciunde un mijloc de salvare și neștiind ce să fac; apoi, privind îndărăt, am văzut nenumărate bărci care înfruntau necontenit curentul, mi‑am amintit țărmul, vâslele și direcția, și am început să vâslesc din toate puterile în sens contrar, împotriva curentului, către țărm. Å¢ărmul era Dumnezeu, direcția era tradiția, vâslele reprezentau libertatea ce‑mi fusese dată de a mă îndrepta către țărm, de a ajunge la Dumnezeu. Astfel forța vitală mi‑a revenit și am reînceput să trăiesc” (L. N. Tolstoi – Mărturisiri). 

În timp ce omul fără Dumnezeu se lasă luat de curentul existenței care‑l va duce în mod inevitabil la pieire, omul religios se slujește de „fluviul” vieții ca de un mijloc de salvare și de reîntoarcere la Dumnezeu. Necredinciosul nu cunoaște decât lumea naturală, ale cărei legi l‑au condamnat la moarte, în vreme ce în ochii omului religios, lumea, sub toate aspectele ei, este o creație supranaturală și sfântă, „manifestarea unei realități care nu aparține acestei lumi”, dar care ne este revelată prin cele din această lume, ca fiind adevărata semnificație a acestora și cauza existenței lor, căci pentru omul religios „dimensiunea divină a lumii este realitatea adevărată” (M. Eliade – Sacrul și profanul). 

Lumea sfințită de Duhul lui Dumnezeu nu mai este, și nu mai poate fi, o forță oarbă, distrugătoare și vrăjmașă omului, ci dimpotrivă, un mijloc de salvare și de comunicare între om și Dumnezeu. Divinitatea ne dezvăluie, prin mijlocirea lumii văzute, natura ei nevăzută și „calitățile ei proprii, ca voință infinit de bună, desăvârșită, ca duh de dragoste ce pătrunde și însuflețește totul” (Vladimir Soloviov, op. cit.).

Dat fiind că Dumnezeu este Binele suprem și desăvârșit și că tot ce se întâmplă în această lume nu ar putea exista fără voia sau îngăduința Lui, de ce și de cine ne‑ar putea fi frică, dacă avem credință în Dumnezeu? „De aceea spune întotdeauna sufletului tău: Cel ce mă ocrotește veghează asupra mea și nicio făptură nu se poate arăta în fața mea fără a fi primit poruncă de sus. (…) Vei fi astfel plin de bucurie chiar și în încercări și ispite, căci știi și simți cât se poate de limpede că orânduiala Stăpânului te cârmuiește și te călăuzește. Îndeamnă‑ți deci inima să se încredințeze cu totul Domnului, și nu te teme nici de spaimele nopții, nici de săgeata ce zboară în timpul zilei. Căci este scris că credința celui drept, credința în Dumnezeu, îmblânzește fiarele sălbatice și le face precum niște oițe” (Sf. Isaac Sirul, op. cit.). 

Toate temerile și spaimele noastre, oricare ar fi cauzele lor aparente, au întotdeauna, ca și ramurile unui copac, una și aceeași rădăcină: necredința, sau o credință slabă și șovăielnică. 

Căci frica este o formă de refuz al voinței lui Dumnezeu, care nu coincide întotdeauna cu voința noastră. Teama ne desparte de Dumnezeu, căci ea este pricinuită întotdeauna de iubirea celor lumești și a omului trupesc: „Nu știți oare că prietenia lumii este dușmănie față de Dumnezeu? Așadar, cine voi‑va să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș lui Dumnezeu” (Iacob 4, 4).

Numai după ce și‑au pierdut credința în Dumnezeu, dând crezare minciunilor șarpelui și încălcând voia Tatălui ceresc, numai atunci Adam și Eva au cunoscut frica și „s‑au ascuns de Fața Domnului printre pomii din grădină”. „Å¢i‑am auzit glasul în grădină și mi‑a fost frică, pentru că eram gol, și m‑am ascuns” (Facerea 3, 10). 

Tot așa, omul care s‑a desprins de Dumnezeu nu mai vede decât făptura sa trupească și se identifică cu aceasta, punând semnul egalității între persoana umană și natura sa animală, așa cum o fac științele materialiste. Odată ce făptura omenească a fost desacralizată și redusă la aspectul ei strict biologic, ea își pierde asemănarea cu Tatăl ceresc și se întoarce în rândul animalelor și al materiei neînsuflețite, căci fără Dumnezeu omul nu este decât țărână și în țărână se va întoarce (Facerea 3, 19). 

Frica, sub toate formele ei, este prin urmare consecința căderii în păcat a omului, care, depărtându‑se de Tatăl ceresc, se află dezarmat și fără sprijin în fața încercărilor vieții și în fața morții. Dacă credința noastră în Dumnezeu ar fi tot atât de desăvârșită și de inseparabilă de ființa noastră ca și încrederea totală a unui copilaș în mama lui, atunci frica, ce nu a fost făcută, nici voită de Dumnezeu, ar dispărea cu desăvârșire: „Credința din suflet este asemenea unui prunc care se alipește de mama sa și care vrea să se afle mereu în preajma ei, întinzându‑și pentru orice trebuință mânuțele înspre ea. La fel, credința, lăsând la o parte întreaga zidire, se alipește întotdeauna de Dumnezeu, căci de la El se trage, și pentru orișice necaz sau trebuință la El aleargă, cerând ajutor și ocrotire, pe el se sprijină, ca pe Dumnezeul ei atotputernic, atoateînțelept, adevărat, Care nu poate să spună neadevărul, milostivul și blândul Părinte, în el își pune toată fericirea și despărțirea de El o socotește ca cea mai mare nenorocire, după cum pentru prunc aflarea în preajma mamei înseamnă fericire și neprimejduire, iar despărțirea de ea este cea mai mare nenorocire. Astfel îți spun, credința își pune toată nădejdea în Dumnezeu, Ziditorul și Părintele ei, se ține tare de El, ca de ocrotitorul și ajutorul ei, nădăjduind la atotputernicul Său sprijin, la milostivirea și făgăduința Sa neînșelătoare: «Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi» (Evrei 13, 15)” (Sf. Tihon din Zadonsk – Scrisori din chilie). 

Viorel Åžtefăneanu, Paris