De ce vă este frică, puțin credincioșilor? (Matei 8, 26)(II)

Teama este o reacÅ£ie firească a conÅŸtiinÅ£ei omeneÅŸti ÅŸi a făpturii muritoare în faÅ£a unui univers fără margini ÅŸi fără grai – „Tăcerea veÅŸnică a acestor întinderi nemărginite mă înspăimântă” (Pascal) –, căci omul îÅŸi cunoaÅŸte atunci nimicnicia, slăbiciunea ÅŸi neputinÅ£a în faÅ£a forÅ£elor colosale ale naturii ÅŸi universului, prin care se manifestă atotputernicia divină: „Cel dintâi sentiment religios este teama, nu o teamă care zămisleÅŸte zei, ci o teamă pricinuită de aceÅŸtia. Prima imagine a divinităÅ£ii este focul nevăzut, ascuns, forÅ£ă care mistuie totul ÅŸi poate transforma totul în haos; cel dintâi cult este sacrificiul sângeros. Acest fapt nu are nimic artificial, nici arbitrar. AÅŸa trebuie să fie atâta vreme cât omul vieÅ£uieÅŸte în afara lui Dumnezeu, atâta vreme cât el este stăpânit de patimile necurate” (Vladimir Soloviov – Temeliile duhovniceÅŸti ale vieÅ£ii).

Ceea ce numim „lume” nu este niciodată altceva decât o anume viziune a conÅŸtiinÅ£ei omeneÅŸti care se proiectează în spaÅ£iul înconjurător. Astfel, în ochii unui necredincios, lumea apare ca fiind dominată de forÅ£e oarbe ÅŸi vrăjmaÅŸe omului, care mai devreme sau mai târziu ne vor nimici pe toÅ£i, fără excepÅ£ie. De aici rezultă o stare permanentă de neliniÅŸte, îngrijorare ÅŸi teamă, care a devenit o trăsătură caracteristică a psihologiei omului modern. Stare de spirit descrisă de Tolstoi, care a cunoscut, înainte de a‑şi regăsi credinÅ£a, criza morală, dezorientarea ÅŸi teama nedomolită a omului fără Dumnezeu: „Eram precum un om pierdut într‑o pădure, care aleargă în toate direcÅ£iile căutând o cale ÅŸi care îÅŸi dă seama că cu fiecare pas se rătăceÅŸte ÅŸi mai mult ( …) Am cercetat în toate domeniile ÅŸi nu numai că nu am găsit nimic, dar am înÅ£eles că cei care cercetaseră ca ÅŸi mine cunoaÅŸterea omenească nu găsiseră nici ei nimic. Nu numai că nu găsiseră nimic, dar constataseră că tocmai cauza deznădejdii mele, absurditatea vieÅ£ii, era singura certitudine incontestabilă accesibilă omului”. În această perioadă de criză morală, Tolstoi, om bogat, celebru, răsfăÅ£at de soartă, ajunge la aceeaÅŸi concluzie ca ÅŸi Ecleziastul (1, 14): „totul este deÅŸertăciune ÅŸi goană după vânt”, căci la capătul tuturor căilor noastre pământeÅŸti „singurul lucru absolut sigur care ne aÅŸteaptă este moartea” (P. Evdokimov): „Mi se întâmplase ceva de felul acesta: într‑un anume moment de care nu‑mi mai aminteam, fusesem pus într‑o barcă ÅŸi împins în apă de la un Å£ărm necunoscut (…). Fusesem dus de apă departe, atât de departe că auzeam zgomotul cataractelor care aveau să mă zdrobească (…). În faÅ£a mea nu vedeam decât moartea către care mă repezeam ÅŸi care mă înspăimânta, neaflând niciunde un mijloc de salvare ÅŸi neÅŸtiind ce să fac; apoi, privind îndărăt, am văzut nenumărate bărci care înfruntau necontenit curentul, mi‑am amintit Å£ărmul, vâslele ÅŸi direcÅ£ia, ÅŸi am început să vâslesc din toate puterile în sens contrar, împotriva curentului, către Å£ărm. Å¢ărmul era Dumnezeu, direcÅ£ia era tradiÅ£ia, vâslele reprezentau libertatea ce‑mi fusese dată de a mă îndrepta către Å£ărm, de a ajunge la Dumnezeu. Astfel forÅ£a vitală mi‑a revenit ÅŸi am reînceput să trăiesc” (L. N. Tolstoi – Mărturisiri). 

În timp ce omul fără Dumnezeu se lasă luat de curentul existenÅ£ei care‑l va duce în mod inevitabil la pieire, omul religios se slujeÅŸte de „fluviul” vieÅ£ii ca de un mijloc de salvare ÅŸi de reîntoarcere la Dumnezeu. Necredinciosul nu cunoaÅŸte decât lumea naturală, ale cărei legi l‑au condamnat la moarte, în vreme ce în ochii omului religios, lumea, sub toate aspectele ei, este o creaÅ£ie supranaturală ÅŸi sfântă, „manifestarea unei realităÅ£i care nu aparÅ£ine acestei lumi”, dar care ne este revelată prin cele din această lume, ca fiind adevărata semnificaÅ£ie a acestora ÅŸi cauza existenÅ£ei lor, căci pentru omul religios „dimensiunea divină a lumii este realitatea adevărată” (M. Eliade – Sacrul ÅŸi profanul). 

Lumea sfinÅ£ită de Duhul lui Dumnezeu nu mai este, ÅŸi nu mai poate fi, o forÅ£ă oarbă, distrugătoare ÅŸi vrăjmaÅŸă omului, ci dimpotrivă, un mijloc de salvare ÅŸi de comunicare între om ÅŸi Dumnezeu. Divinitatea ne dezvăluie, prin mijlocirea lumii văzute, natura ei nevăzută ÅŸi „calităÅ£ile ei proprii, ca voinÅ£ă infinit de bună, desăvârÅŸită, ca duh de dragoste ce pătrunde ÅŸi însufleÅ£eÅŸte totul” (Vladimir Soloviov, op. cit.).

Dat fiind că Dumnezeu este Binele suprem ÅŸi desăvârÅŸit ÅŸi că tot ce se întâmplă în această lume nu ar putea exista fără voia sau îngăduinÅ£a Lui, de ce ÅŸi de cine ne‑ar putea fi frică, dacă avem credinÅ£ă în Dumnezeu? „De aceea spune întotdeauna sufletului tău: Cel ce mă ocroteÅŸte veghează asupra mea ÅŸi nicio făptură nu se poate arăta în faÅ£a mea fără a fi primit poruncă de sus. (…) Vei fi astfel plin de bucurie chiar ÅŸi în încercări ÅŸi ispite, căci ÅŸtii ÅŸi simÅ£i cât se poate de limpede că orânduiala Stăpânului te cârmuieÅŸte ÅŸi te călăuzeÅŸte. Îndeamnă‑ţi deci inima să se încredinÅ£eze cu totul Domnului, ÅŸi nu te teme nici de spaimele nopÅ£ii, nici de săgeata ce zboară în timpul zilei. Căci este scris că credinÅ£a celui drept, credinÅ£a în Dumnezeu, îmblânzeÅŸte fiarele sălbatice ÅŸi le face precum niÅŸte oiÅ£e” (Sf. Isaac Sirul, op. cit.). 

Toate temerile ÅŸi spaimele noastre, oricare ar fi cauzele lor aparente, au întotdeauna, ca ÅŸi ramurile unui copac, una ÅŸi aceeaÅŸi rădăcină: necredinÅ£a, sau o credinÅ£ă slabă ÅŸi ÅŸovăielnică. 

Căci frica este o formă de refuz al voinÅ£ei lui Dumnezeu, care nu coincide întotdeauna cu voinÅ£a noastră. Teama ne desparte de Dumnezeu, căci ea este pricinuită întotdeauna de iubirea celor lumeÅŸti ÅŸi a omului trupesc: „Nu ÅŸtiÅ£i oare că prietenia lumii este duÅŸmănie faÅ£ă de Dumnezeu? AÅŸadar, cine voi‑va să fie prieten cu lumea se face vrăjmaÅŸ lui Dumnezeu” (Iacob 4, 4).

Numai după ce ÅŸi‑au pierdut credinÅ£a în Dumnezeu, dând crezare minciunilor ÅŸarpelui ÅŸi încălcând voia Tatălui ceresc, numai atunci Adam ÅŸi Eva au cunoscut frica ÅŸi „s‑au ascuns de FaÅ£a Domnului printre pomii din grădină”. „Å¢i‑am auzit glasul în grădină ÅŸi mi‑a fost frică, pentru că eram gol, ÅŸi m‑am ascuns” (Facerea 3, 10). 

Tot aÅŸa, omul care s‑a desprins de Dumnezeu nu mai vede decât făptura sa trupească ÅŸi se identifică cu aceasta, punând semnul egalităÅ£ii între persoana umană ÅŸi natura sa animală, aÅŸa cum o fac ÅŸtiinÅ£ele materialiste. Odată ce făptura omenească a fost desacralizată ÅŸi redusă la aspectul ei strict biologic, ea îÅŸi pierde asemănarea cu Tatăl ceresc ÅŸi se întoarce în rândul animalelor ÅŸi al materiei neînsufleÅ£ite, căci fără Dumnezeu omul nu este decât Å£ărână ÅŸi în Å£ărână se va întoarce (Facerea 3, 19). 

Frica, sub toate formele ei, este prin urmare consecinÅ£a căderii în păcat a omului, care, depărtându‑se de Tatăl ceresc, se află dezarmat ÅŸi fără sprijin în faÅ£a încercărilor vieÅ£ii ÅŸi în faÅ£a morÅ£ii. Dacă credinÅ£a noastră în Dumnezeu ar fi tot atât de desăvârÅŸită ÅŸi de inseparabilă de fiinÅ£a noastră ca ÅŸi încrederea totală a unui copilaÅŸ în mama lui, atunci frica, ce nu a fost făcută, nici voită de Dumnezeu, ar dispărea cu desăvârÅŸire: „CredinÅ£a din suflet este asemenea unui prunc care se alipeÅŸte de mama sa ÅŸi care vrea să se afle mereu în preajma ei, întinzându‑şi pentru orice trebuinÅ£ă mânuÅ£ele înspre ea. La fel, credinÅ£a, lăsând la o parte întreaga zidire, se alipeÅŸte întotdeauna de Dumnezeu, căci de la El se trage, ÅŸi pentru oriÅŸice necaz sau trebuinÅ£ă la El aleargă, cerând ajutor ÅŸi ocrotire, pe el se sprijină, ca pe Dumnezeul ei atotputernic, atoateînÅ£elept, adevărat, Care nu poate să spună neadevărul, milostivul ÅŸi blândul Părinte, în el îÅŸi pune toată fericirea ÅŸi despărÅ£irea de El o socoteÅŸte ca cea mai mare nenorocire, după cum pentru prunc aflarea în preajma mamei înseamnă fericire ÅŸi neprimejduire, iar despărÅ£irea de ea este cea mai mare nenorocire. Astfel îÅ£i spun, credinÅ£a îÅŸi pune toată nădejdea în Dumnezeu, Ziditorul ÅŸi Părintele ei, se Å£ine tare de El, ca de ocrotitorul ÅŸi ajutorul ei, nădăjduind la atotputernicul Său sprijin, la milostivirea ÅŸi făgăduinÅ£a Sa neînÅŸelătoare: «Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi» (Evrei 13, 15)” (Sf. Tihon din Zadonsk – Scrisori din chilie). 

Viorel Åžtefăneanu, Paris