ÎNTRE TIMPUL VEȘNIC ȘI TIMPUL PĂMÂNTESC (I)

Printre multe alte lucruri care au devenit „materializate” în viaţa omului contemporan se numără şi timpul. Mai ales în locul pe care îl numim în mod curent „vest” şi în care, după descrierea Părintelui Constantin Popescu, „vremelnic locuim”, timpul a devenit atât de mult materie încât a căpătat şi definiţia de „timpul înseamnă bani”. Cu alte cuvinte, semnificaţia şi valoarea principală a timpului sunt date de capacitatea acestuia de a genera bani. Prin urmare, mergând pe această logică, avem:  timp generator de venituri mari = timp petrecut bine şi util; timp ce nu generează venituri, sau venituri mici = timp petrecut prost si lipsit de valoare. Nu puţine sunt nevrozele contemporane generate de acest mod de a gândi. Prin contrast, acasă, în România, şi în alte colţuri de lume asemănătoare, omul încă mai poate simţi pe alocuri că, metaforic vorbind, „veşnicia s‑a născut la sat”.  Adică, există locuri în care timpul curge altfel prin fiinţă şi are alte valenţe. Despre aceste lucruri mi‑am propus să vorbesc în continuare. 

În formularea unui cunoscut, timpul nu trebuie investit în „ceux qui n’arrivent à rien”. Şi într‑adevăr aşa este: finalitatea este unul din criteriile prin care putem diferenţia între timpul pământesc şi cel veşnic. Timpul veşnic având ca atribut Veşnicia se înţelege că este legat direct de Dumnezeu cel Veşnic şi Ne‑finit. În contrast, timpul pământesc are ca principală caracteristică finitul. Cu alte cuvinte, fie că medităm sau nu la momentul morţii, fie că o aşteptăm sau nu, odată ajunşi acolo putem spune că timpul nostru, cel pământesc, s‑a sfârşit. Pentru a se orienta în acest timp pământesc, istoric oamenii au simţit nevoia să creeze nişte unităţi de măsură ale acestuia cunoscute sub formă de secunde, minute, ore...etc. Deşi menit iniţial să ajute omul în activitatea lui pe pământ, pe parcurs însă acest timp a început să exercite o presiune din ce în ce mai mare asupra omului, el ajungând în final să trăiască „sub timp”. Adică, omul a pierdut puterea de control asupra unităţilor de măsură create chiar de el, intrând el în schimb sub puterea de control a acestora. Timpul pământesc a devenit un fel de torţionar ce ghilotinează vieţile, iar efectele acestuia se văd în stresul cotidian ce duce la diferitele boli psihice şi fizice. Adevăratele daune se înregistrează însă în spaţiul spiritual. Trăim cu toţii paradoxul acesta concomitent de a avea timp – întrucât, istoric vorbind, toţi trecem pe aici pe pământ vreme de câţiva ani – şi de a nu avea timp – motivul pe care cu toţii îl invocăm când Viaţa din noi Se cere a fi trăită, adică atunci când evenimentele vieţii ne pun în postura de a „investi” în veşnicie. Mereu suntem ocupaţi, mereu avem ceva urgent şi mult mai important de făcut. 

Timpul veşnic este un timp absolut întrucât este dependent de Absolut. Prin comparaţie, pentru un creştin timpul pământesc este cel relativ, atât pentru faptul că nu ştie în cazul său când acesta va lua sfârşit, cât şi pentru faptul că dorind să îşi trăiască viaţa creştineşte, adică Hristocentric, tot ceea ce omul întâlneşte pe traseul vieţii sale, primeşte printr‑o altă raportare la timp. Încet‑încet, cu paşi foarte mici şi nevăzuţi,  se pare că raportul dintre timpul absolut şi cel relativ s‑a inversat. Astfel, percepţia curentă este că acest timp pământesc şi social‑istoric  este reperul absolut, în funcţie de el ne orientăm întreaga zi  şi în general el nu este „perturbat” de timpul veşnic ce a devenit extrem de relativ, de a cărui existenţă ne îndoim cel mai adesea şi pe care de fapt îl cunoaştem în mică măsură. Subtil, s‑a produs o mutaţie a tipului de timp în care noi trăim interior. Timpul criteriu absolut pe care noi ar trebui să îl urmăm este cel veşnic, iar timpul pământesc reprezintă doar contextul istoric al trecerii noastre pe pământ. Acesta din urmă, după cum ne dăm seama, este de fapt cel relativ, cel supus schimbării şi trecătorului. Timpul cel veşnic este viaţa în Dumnezeu cel Veşnic şi la nivel fiinţial se trăieşte prin acordarea voii noastre cu voia Lui, a gândirii noastre cu gândurile Lui, a simţirii noastre cu simţirile Lui. Altfel spus, ziua creştinului ar trebui să înceapă cu tipul acela de atenţie la felul în care se va întâlni Dumnezeu cu el pe cale, unde şi cum îi va vorbi, şi mai ales ce treabă îi va mai da azi de făcut, pe lângă lucrarea pe termen lung pe care i‑a încredinţat‑o deja. 

Să luăm un exemplu: într‑o zi oarecare, un creştin este în drum spre locul lui de muncă, pe marginea străzii un om zace prăbuşit la pământ.  În minte îi apare urmatoarea întrebare: ce să fac? Dacă mă opresc sunt în întârziere, colegii mă raportează, cu şeful nu se poate discuta ...etc. Pe de altă parte, din alt colţ al minţii, acela care e lipit de inimă, Mântuitorul Hristos îi aminteşte de samarineanul milostiv şi îi pune direct întrebarea: „Cine este aproapele celui căzut între tâlhari?” (Luca 10:36); apoi îi reactualizează îndemnul de „a iubi pe aproapele său ca pe sine însuşi” (Matei 19:19), iar la final îl întreabă, precum cândva pe Petru: „Mă iubeşti tu pe Mine?” (Ioan, 21:15‑17). La aceasta, inima omului, răpusă de dragoste, găseşte puterea să iasă de „sub timpul pământesc” şi intră în cel veşnic. Acceptând să se oprească din planul ce îl avea (justificat de altfel în termenii vieţii pământeşti, unde fiecare are o familie de întreţinut, oameni la serviciu care depind de el, etc.), acel om iese de sub imperiul pământescului şi înveşniceşte clipa. Adică acea clipă va trece prin el purtând amprenta veşniciei, atât în timpul acesta, cât şi în cel viitor. Acea clipă nu va mai fi ca oricare alta, ci va fi clipa despre care Părintele Arsenie Papacioc foarte frumos spune că: „orice clipă e un timp, şi orice suspin e o rugăciune”.  Iată că o singură clipă poate deveni un întreg timp, prin înveşnicirea ei, prin faptul că alegând astfel, reactualizăm chipul Lui Hristos din noi şi din celălalt, trăind ca El, simţind ca El, făcând ca El. 

În cea de‑a doua parte a acestui articol ce va apărea luna viitoare, vom vedea cum se trăieşte timpul şi care sunt valenţele sale cu aplicaţie la relaţiile dintre părinţi şi copii, precum şi care sunt concluziile de factură patristică cu privire la acestea.