În fapt, acesta este primul pas al mărturisirii divinităţii şi al aspiraţiei omului spre autenticitatea fiinţei sale. Pentru a avea veridicitate în timp, viaţa nou‑născutului este pusă sub „pecetea Darului Sfântului Duh” (formulă rostită după scoaterea pruncului din cristelniţă).

Învăţătura despre creştinarea copiilor este cunoscută de mulţi dintre credincioşi, însă, din cauza unor excese de zel sau datorită faptului că „întru fărădelegi m‑am zămislit şi în păcate m‑a născut maica mea” (Ps 50, 6), au apărut în decursul anilor şi în anumite zone câteva aşa‑zise obiceiuri străine de trăirea şi sensul adevărat al botezului creştin. 

De aceea, se cuvine – pentru restabilirea unei stări de normalitate în sufletele şi inimile tuturor creştinilor noştri – să punctăm, spre îndreptare, aceste rătăciri.

1. Alegerea naşilor este extrem de importantă şi hotărâtoare pentru destinul religios al copilului. Naşul este cel care mărturiseşte înaintea lui Dumnezeu („Cred într‑Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul.....”) că cel nou botezat va fi un creştin autentic şi că toată viaţa sa „lui Hristos Dumnezeu o va da”. Prin această mărturisire, părinţii spirituali, adică naşii, îşi pun viaţa lor drept garanţie. Ea se rosteşte de trei ori, în numele „Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită” (formulă din Molitfelnic). Nimeni nu poate să facă acest lucru dacă nu este prezent la Sfânta Biserică. Este necesară această precizare, deoarece unii creştini ortodocşi au obiceiul, fără nici o justificare biblică sau liturgică, să pună la botez aşa‑numiţii „naşi prin corespondenţă”, adică numesc o persoană sau mai multe care să boteze copilul în numele altui naş.

Noi cunoaştem din Sfintele Scripturi cazuri când pentru credinţa cuiva Dumnezeu S‑a îndurat de cel pentru care acesta se ruga. Să ne amintim că Mântuitorul l‑a vindecat pe slujitorul sutaşului din Capernaum pentru credinţa stăpânului său; a vindecat‑o pe fiica femeii cananeence pentru credinţa mamei sale, a înviat pe fiica lui Iair pentru credinţa tatălui ei şi pe fiul văduvei din Nain pentru credinţa mamei lui, dar toate aceste persoane erau prezente şi nimic nu s‑a făcut în afara prezenţei lor fizice.

Este foarte important de ştiut că la a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos, sufletul copilului (care mai târziu va deveni adult) se va cere din mâna mai multor persoane: a părinţilor trupeşti, a părinţilor spirituali (naşii) şi a preotului duhovnic. 

Iată cât de mare este responsabilitatea unui naş; or, pentru a încredinţa viaţa copilului nostru pe mâna unui om care să ni‑l ducă în Împărăţia lui Dumnezeu, este nevoie de foarte multă rugăciune, discernământ şi discuţii cu duhovnicul.

Este bine ca fiecare nou botezat să aibă un singur naş (o pereche), deoarece „copilul cu multe moaşe rămâne cu buricul netăiat” (proverb popular).

În ultima perioadă se observă tendinţa unor creştini ortodocşi de a alege ca naşi persoane de altă credinţă (catolică, protestantă). Precizăm că ortodoxia nu poate fi mărturisită decât de cel care o trăieşte şi o practică conform canoanelor bisericeşti.

„Pocăiţi‑vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (FA 2, 38).

2. Timpul săvârşirii botezului creştin. Conform rânduielilor canonice cuprinse în Molitfelnic sau Aghiazmatar, pruncul trebuie botezat la şapte zile de la naştere, când i se pune şi numele, prin rostirea rugăciunii de punere a numelui creştin şi prin rânduiala propriu‑zisă.

Până la botez, copilul trăieşte – potrivit legii morale naturale – împreună cu păcatul strămoşesc şi păcatele părinţilor („Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s‑au strepezit dinţii”, Iz 18, 2). Cu cât timpul unei astfel de trăiri este mai lung, cu atât „nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (In 3, 5).

Motivele materiale (timpul, banii etc.) nu pot şi nu trebuie să primeze înaintea valorii sufletului. Toate acestea pălesc, în mod normal, în faţa interesului sufletesc al copilului.

3. Unul dintre elementele esenţiale folosite la săvârşirea Tainei Sfântului Botez este apa. Aceasta constituie pentru mulţi un motiv de fast străin de duhul autenticităţii. Despre ce este vorba? Sunt mulţi părinţi care, influenţaţi de estetică şi de fenomenul păcătos al impresionării asistenţei, doresc, şi uneori impun preotului paroh (dacă acesta nu este atent la detaliile liturgice), ca vasul de botez (cristelniţa) să fie împodobit cu fel de fel de pânzeturi plastifiate sau flori artificiale, uitând în ce constă naturalul. Mai mult, unii pun în apa ce se sfinţeşte cu „Duh Sfânt şi cu foc” (Mt 3, 11) flori, de data aceasta naturale, şi uneori bani. Botezul e o Taină a lui Dumnezeu lăsată nouă: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându‑le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28, 19) şi nu un ritual desacralizat şi pigmentat, drept compensaţie, cu tot felul de adăugiri.

4. Nu în ultimul rând, aş dori să abordez şi comportamentul nostru atunci când participăm la săvârşirea Tainei Sfântului Botez. Şi aici este cam mult de discutat, dar, în sinteză, aş putea spune că lucrurile încep cu:

a) o prezenţă punctuală la ora şi în ziua stabilite („Cuvântul vostru să fie da, da şi nu, nu”, Mt 5, 37), din respect pentru actul prezenţei divine, cât şi pentru creştinii ce vin să asiste la botez;

b) o ţinută vestimentară pusă sub semnul decenţei şi al bunului‑gust, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. Fără să vreau, am observat, în ultima perioadă, o „manelizare” a ţinutei noastre în momente esenţiale ale vieţii – şi este păcat, deoarece noi suntem creaţi după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Fc 1, 26).

Aspectele semnalate în aceste câteva rânduri se pot îndrepta, se pot corecta, cu puţină decenţă şi voinţă. Ele sunt trecătoare şi nu trebuie generalizate, dar nici nu pot fi trecute cu vederea la nesfârşit.